Am să vă povestesc despre unchiul meu, aşa îi spuneam eu, fiind fratele bunicii şi preferatul meu dintre toţi oamenii lumii. Un militar de carieră, pentru care haina pe care o îmbrăca era cel mai sfânt lucru pe care îl purta nu doar pe el, dar mai ales în suflet şi în conştiinţă.

Nenea Valeriu, pentru că despre el vă vorbesc, a rămas orfan, ca bunica, de când erau copii amândoi. Părinţii, învăţătoare şi preot, li s-au prăpădit de tineri, iar ei, micuţii de câţiva anişori, au crescut mai mult singuri, au învăţat singuri, s-au îngrijit singuri, au găsit singuri drumul spre viaţa aceea dreaptă. Dreaptă faţă de toţi oamenii printre care trăieşti, aşa cum îmi spunea mereu nenea Valeriu. Iar visul lui a fost să fie militar, să facă lucrurile exact aşa cum trebuie făcute pentru lumea în care a fost lăsat. Să le facă aşezat. Omeneşte. Cu dedicare. Cu respect. Totul la fix, milităreşte.

Nu prea-mi zâmbea nenea Valeriu. Când o făcea, era, la fel, discret. Nu se juca copilăreşte. Mereu roşea, lăsa ochii în jos, când, cine ştie cum, pe la urechi îi mai trecea câte un banc mai deocheat sau vreo glumă nesărată. Mă lua de umeri serios şi mă-ntreba mereu cum merge şcoala, dacă mai iau sau nu coroniţă, dacă mănânc şi cât mănânc de-s aşa firavă, prea firavă pentru un copil de vârsta ta, Ramona. Dacă tot avocat o să mă fac atunci când o să cresc, că-i bine şi cu jurnalism, că m-a văzut pe la TV, că mi-a citit mai ştiu eu ce scriam şi i-a plăcut. Că, uite, draga noastră, ce ne-ai făcut: luăm ziarul în fiecare zi să te citim.

E greu să fii copil şi să iubeşti un om serios. Avea nenea Valeriu ceva divin ce-l definea, de zburdam spre el de fiecare dată când il vizitam, de îmi plăcea să îl ascult cu orele când povestea despre Liceul Militar pe care l-a urmat, despre lungul drum de la Huşi la Academia Militară din Bucureşti, pe care a iubit-o. Despre casa cu grădină în care a trăit până la pensie, tot în Bucureşti. Despre de ce-a venit, apoi, la Iaşi, ca să „fim măcar acum, la bătrâneţe, ca oamenii, lângă ai noştri”. Despre tanti Lenuţa, iubirea vieţii lui. Despre sacrificii, despre viaţa aspră care nu trebuie să te bată niciodată. Despre cum să te bucuri cu adevărat de cei de lângă tine. De tot ce faci. Avea nenea Valeriu acel dar minunat lăsat de Dumnezeu în sufletul de om, de-n fiecare toamnă aşteptam cu emoţie să-nceapă şcoala pentru a sta lângă el şi a-mi aşeza în mâini caiete, stilouri, rigle, cărţi, ghiozdan şi tot ce îmi mai trebuia. Să ai de toate, draga mea, dar să înveţi, să te ţii de carte ca de nimic altceva! Aşa tot îmi spunea.

M-am tot gândit, tovarăşu’ general Oprea, zilele astea, la poliţistul care a murit pe conştiinţa dumitale. Nu ştiu dacă realizezi că o ai, dar sigur te va ajunge din urmă şi conştiinţa asta într-o zi. M-am tot gândit la cât de laş trebuie să fii ca, timp de două zile, să nu spui nimic. Să vrei să îngropi totul. Să crezi că poţi şterge absolut toate urmele unei tragedii petrecute în mijlocul unui oraş. Să ai sentimentul acela minuscul, oribil şi inuman de a crede că îi poţi păcăli pe toţi cu un întârziat comunicat de presă vag şi alunecos, scris doar de nişte minţi spălate în laboratoarele de la Moscova.

M-am tot gândit la cât de mic poţi fi să nu-nţelegi că în lumea asta în care trăim, în nenorocita asta de ţară pe care, chiar şi cu de-al de tine, tot o vom face, până la urmă, una liberă, în vremurile astea în care nu mai suntem înconjuraţi doar de oameni care se tem de-un sistem, de ziua de mâine, în timpurile astea ale noastre în care informaţiile nu mai pot fi controlate de fosta Securitate şi propagate doar prin nişte ziare şi ecrane controlate, în tot universul ăsta să nu pricepi că nu te poţi ascunde la infinit. Că nu poţi minţi la infinit. Că totul te ajunge, în final, din urmă. Că nu poţi controla, oricât de dur, de corupt şi de putred ar fi un sistem, chiar toţi oamenii care fac parte din el. Că nu poţi manipula la infinit o ţară întreagă.

M-am tot gândit, zilele astea, tovarăşu’ Oprea, la nenea Valeriu. La colonelul Valeriu Manoilescu, pe care l-am pierdut acum vreo câţiva ani, pentru o lume mai dreapta decât asta a noastră. Şi am realizat cât de frustrat şi de bolnav de putere trebuie să fii ca să te vrei cocoţat cu orice chip în fruntea unor oameni aşa cum a fost el.

P.S. 1: Domnule Iohannis, îmi cer iertare că vă deranjez şi pe dumneavoastră tot în universul paralel cu cel al nostru, în care v-aţi baricadat. N-aş face-o dacă nu v-aş fi votat, se pare degeaba. Nu pot, însă, să nu mă întreb, cu teamă, recunosc, ce-ar trebui să se mai întâmple în ţara asta a noastră pentru ca dumneavoastră să înţelegeţi că ne sunteţi preşedinte?

Că nu puteţi să nu aveţi absolut nicio reacţie la nimic din ceea ce se întâmplă cu noi. Că e stupid, absurd şi penibil să te faci că plouă când un consilier de-al tău ne face de râs pe toţi şi doarme ca ultimul boschetar chiar şi în pauza unei întâlniri de rang înalt. Că eşti josnic, laş şi chiar pe lângă lege ca să nu scoţi un cuvânt când vicepremierul ţării tale, omul care conduce ministerul în care noi, românii, am vrea să avem cea mai mare încredere, e bântuit de-o tragedie despre care, cel mai probabil, aşa cum ne-aţi obişnuit, vom afla că s-a produs din vina mortului.

P.S. 2: Tovarăşu’ Ponta, n-am pretenţia la onoare din partea ta. Nici măcar la inteligenţă. În ultimii ani, m-am lămurit până la capăt cine eşti. Înţeleg că eşti preocupat, deodată, de gropile ţărişoarei. Că ai constatat, tot deodată, că „există peste tot în ţară gropi, zone periculoase şi capcane şi, din păcate, aflăm despre ele când au loc tragedii. O societate normală ar trebui să rezolve aceste probleme înainte”. 

Nu, zău? Aş vrea doar să te întreb, tovarăşu' Ponta, ce-ar mai trebui să facem noi, societatea asta românească, pentru tine, pentru toţi baronii şi baronaşii pe care i-ai cocoţat în absolut toate funcţiile publice posibile, pentru a scăpa de gropi? Ce-ar trebui să facem noi pentru voi, în afară de faptul că muncim ca nebunii ca să vă plătim salariile şi vă suportăm în fotoliile acelea călduţe de care v-aţi legat? Şi încă ceva, tovarăşu’ Ponta: până la groapa aia nenorocită, până la scenariile mincinoase şi manipulatorii, ar trebui mai mult să te preocupe, ca şi pe noi, ce căuta sărmanul acela de poliţist în coloana mai mult sau mai puţin oficială a lui Oprea.