Un exemplu simplu: ministerul cere de la prefecturile din judeţe un set de informaţii. Solicitarea vine cu un set de instrucţiuni de o pagină maxim două şi un model de tabel care trebuie completat. Termen de execuţie: 2 săptămâni.

Rezultatul este aproape de fiecare dată un dezastru din orice punct de vedere. Din cele 71 de judeţe care alcătuiau România Mare un maxim de 15-20 respectau instrucţiunile şi transmiteau informaţia completă la termenul stabilit. Restul era o învălmăşeală aiuritoare: tabele incomplete, tabele care nu respectau rubricaţia transmisă, unele prefecturi cereau informaţii suplimentare formulate în aşa fel încât era clar că nimeni de acolo nu citise instrucţiunile. Invariabil existau câteva prefecturi care pur şi simplu ignorau solicitarea ministerelor. Şi astfel începea o nesfârşită corespondenţă: note şi adrese în care erau explicate şi interpretate instrucţiunile iniţiale, alte note şi adrese în care erau aduse corecturi la tabelele trimise în ultimul moment, note şi adrese care somau prefecturile să îşi facă treaba. De fiecare dată rezulta un volum imens de hârtie, sute de pagini care niciodată nu lămureau definitiv problema, întotdeauna existau informaţii lipsă.

Nici nu este de mirare că Armand Călinescu îşi nota exasperat în agendă în timpul negocierilor cu germanii că ministerele nu sunt în stare să îi pună la dispoziţie nişte cifre clare, că de fiecare dată trebuie să afle chestiuni noi despre economia României tocmai de la negociatorii germani.

Care erau cauzele acestei monstruoase incapacităţi administrative? Politizarea şi incompetenţa. Funcţiile publice erau împărţite conform algoritmilor politice pe principiul „o fi prost, dar e prostul nostru!”, iar funcţionarii cu proptele zdravene nu simţeau nevoia să îşi facă treaba, cel mult să mimeze că ar face ceva. Administraţia publică românească a fost şi a rămas o enigmă şi un miracol. O enigmă pentru că nimeni nu înţelege cum funcţionează şi un miracol pentru că încă există.

Nu cred că există vreun leac la boala asta. Toate promisiunile de reformă şi eficientizare a administraţiei publice din ultimele două secole nu au fost altceva decât minciuni. În esenţă legile există în România pentru a fi ocolite, foarte puţini îşi propun în mod conştient să respecte legile. Majoritatea nu face altceva decât să caute căi pentru a păcăli legea. După o experienţă de două secole în care „reforma administraţiei” a fost o minciună obsesivă nimeni nu mai crede că este posibil aşa ceva: să avem o administraţie funcţională. Ceea ce este absolut natural şi normal, au fost investite prea multe resurse într-o minciună permanentizată. „Reforma administraţiei” este ceva ce trebuie să spună orice politician, dar fără să o creadă, o spune ca pe ceva ce trebuie spus, o moştenire seculară, o formulă ritualică. Aşa trebuie: să spui că vei reforma administraţia, ştiind foarte bine că nu o vei face.

O administraţie ineficientă, incapabilă şi coruptă reprezintă una din principalele surse ale extremismului politic. Relaţia cetăţeanului cu sistemul de guvernare începe de la administraţia publică, de la ghişeul unde trebuie să ducă de fiecare dată minim o copie a cărţii de identitate.