Şi dacă nu e lipsită de temei constatarea că alegerile se câştigă de obicei cu o politică de stânga, iar guvernarea pretinde, la rândul ei, o politică de dreapta, atunci înseamnă că populismul e principial de stânga.

Există, fără îndoială, şi un populism de dreapta, cum ar fi cel actual din Franţa al Frontului Naţional dirijat de Marine Le Pen, care întreţine frica de imigranţi şi de terorişti a francezilor, dar – şi aceasta e diferenţa –  care nu promite nicio soluţie fezabilă pe termen lung şi, cu atât mai puţin, pe termen scurt. Tactica stângii constă în a promite cu picătura şi, de obicei, măsuri, la o primă vedere, plauzibile. Nu te poţi aştepta de la cetăţeanul cu drept de vot de la noi să nu ia de bună desfiinţarea a peste o sută de taxe de care se loveşte zilnic şi să aplece urechea la obiecţiile specialiştilor care avertizează că lipsesc fondurile bugetare necesare acoperirii golului şi că se încalcă normele europene privitoare la interzicera sprijinirii integrale a companiilor de stat de către statul însuşi.

Nu toţi populiştii sunt proşti în inconştienţa promisiunilor lor: destui se folosesc în modul cel mai ticălos de foloasele promisiunilor.

Inconştienţa promisiunilor

Aceste contraargumente sunt, în ochii staţionarului la ghişee, curate abstracţiuni. Când dificultăţile cotidiene ale cetăţeanului sunt lupta pentru supravieţuire şi ameninţarea insolvenţei, cum să-i ceri să voteze contra corupţiei? Cămaşa îi e mai aproape de corp decât haina. Ce-l doare pe el cu adevărat nu e că atâţia afacerişti fură miliarde, ci că parlamentarii şi-au mărit indemnizaţiile cu câteva milioane. El nu e interesat de ce fac bogătaşii, ci de ce fac aceia care îi bagă lui legile pe gât. Tocmai acest sentiment îl speculează politicienii populişti: al vecinătăţii de interese.

Nu toţi populiştii sunt proşti în inconştienţa promisiunilor lor: destui se folosesc în modul cel mai ticălos de foloasele promisiunilor. Un politician inteligent şi cinic a dat, cu ani în urmă, spuselor mele referitoare la sloganul cu care partidul său câştigase alegerile – n-am redat pământul ţăranilor ca să nu li-l ia boierii – următoarea replică: „Stupid, e adevărat, sloganul cu pricina, dar eficient!“. Pe o asemenea eficienţă imediată mizează populistul. Dacă va reuşi să-şi ţină promisiunea, după ce va fi ales, ce importanţă mai are?

Consecinţe tragice

Partea cea mai proastă cu populismul constă în consecinţele tragice pe care le are în majoritatea cazurilor. Ţara cu cele mai mari resurse de petrol din lume, Venezuela, cunoaşte de câtva timp cozi la benzină ca România ultimului deceniu de ceauşism. Oamenii nu mai au ce mânca. Fondurile publice au secat. Fostul şofer de autobuz devenit preşedinte, socialistul populist Maduro, a falimentat economia. Banii nu se mai numără, se cântăresc, ca aurul sau argintul înainte de introducerea monedei de schimb analizată de Marx în „Capitalul“. Exemple de falimente reuşite sau anunţate sunt, printre statele lumii, nenumărate. În Filipine, ales acum o sută de zile, preşedintele Rodrigo Duterte a rupt relaţiile cu SUA şi cu întreaga lume în care măsurile lui violente şi ilegale i-au şocat pe toţi partenerii tradiţionali ai ţării lui. I-au ieşit pe gură cuvintele celebre ale lui Lenin: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră“. Un articol din publicaţia australiană „The Sydney Morning Herald“, reluat în săptămânalul francez „Courrier international“ din octombrie, îl consideră pe Duterte un politician „impulsiv şi iraţional“. Un populist tipic. În câţiva ani, Filipine va avea soarta Venezuelei. Şi când te gândeşti că nu are nici o sutime din resursele naturale ale statului sud-american!

Populiştii reprezintă un imens pericol pentru civilizaţie şi democraţie.

Jumătate de adevăruri

La o scară incomparabil mai mare, cu Donald Trump preşedinte, SUA vor cunoaşte şi ele un destin în stare să-l  pericilteze pe al întregii lumi civilizate. Populiştii câştigă din ce în ce mai des alegerile într-o lume debusolată. E lumea lor, în definitiv! Un scriitor american relata o întâlnire cu Trump la un meeting electoral, ocazie cu care candidatul republican anunţa senin că în ultima săptămână au fost ucise la Chicago 65 de persoane. „De ce“, se întreabă Iain Levinson, „avansa Trump acest număr, în faţa unei săli pline de cetăţeni care aveau cu toţii acces la internet şi ştiau că în realitate era vorba de 10?“. Şi mai departe, o cita pe o jună fană a politicianului care afirma, în prada celei mai vizibile excitaţii politice, că „jumătate din ce spune Trump este adevărat“. De aici, riscurile populismului actual, care face, din jumătate de adevăruri, adevăruri întregi.

Ca să nu cadă victime cântecului sirenelor, Ulise le-a astupat marinarilor urechile cu ceară. Doar el însuşi a avut tăria de a-l asculta, legându-se (totuşi!) de catarg. Populiştii reprezintă un imens pericol pentru civilizaţie şi democraţie, unul cu atât mai redutabil, cu cât nu poţi astupa urechile poporului cu ceară, iar cei capabili să reziste cântecului lor de sirene sunt din ce în ce mai puţini.