Prima oară a fost scandalul recunoaşterii deciziei Israelului de a proclama Ierusalimul drept capitală, ştire adusă lumii de vocea prim-ministrului Viorica Vasilica Dăncilă la impulsul mentorului său politic, marele om de stat Liviu Dragnea care o şi propulsase în funcţia respectivă. Scandalul din ţară îl ştiţi bine, tehnic demersul fiind încă valid, dar „îngheţat“ de Klaus Iohannis în aşteptarea unui raport de fundamentare şi oportunitate al deciziei respective pe care nimeni nu se grăbeşte să-l realizeze prea curând. Dar asta nu înseamnă că efectele nu s-au produs şi continuă să se producă, de la tăierea legăturilor cu state şi organizaţii reprezentative ale lumii arabe şi retragerea sprijinului multora (inclusiv state europene) pentru ca România să obţină locul mult visat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate, până la apariţia unei senzaţii de mefienţă faţă de soliditatea angajamentului nostru de ţară în ceea ce înseamnă împlinirea politicilor comune europene în politica externă.

A circulat pe diverse culoare discrete ale puterii explicaţia că acela a fost doar un episod atipic, sigur extrem de penibil, dar angajamentul real al României stă altundeva, adică, se repeta mesajul în buclă, în valorile europene şi euroatlantice. Numai că, stupefiant, a venit acest episod de acum din R.Moldova în care glasul românesc, prin vocea blândă şi domoală a domnului Teodor Meleşcanu, ministru de Externe al guvernării PSD-ALDE, a spus exact altceva decât veneau să zică toţi marii jucători ai politicii internaţionale. Mai precis, soluţia pe care o susţine România, zicea domnia-sa (precizând că vorbea în nume personal şi nu al MAE), este exact cea a lui Plahotniuc, oligarhul care-şi transformase ţara în „stat captiv“ şi ameninţa s-o ducă în situaţia de „stat eşuat“: organizarea de alegeri anticipate pe 6 septembrie.

Asta în timp ce se petrecea un fenomen unic şi cu o relevanţă excepţională: SUA, UE şi Federaţia Rusă îşi uniseră viziunile asupra modului de ieşire din criză: un acord între forţele pro-europene din Blocul Acum şi socialiştii pro-ruşi ai preşedintelui Igor Dodon, permiţând stabilizarea ţării şi readucerea sa pe linia de plutire. În plus, pentru ca lucrurile să fie foarte clare, ambasadorii Franţei, Germaniei, Marii Britanii, Suediei şi Poloniei au semnat un document care recunoaşte explicit actualul Parlament drept legitim, declarând deci valide toate deciziile sale, cea mai importantă dintre ele fiind cea de numire a Maiei Sandu şi Guvernului său.

Asta a zis ministrul nostru de Externe acum două zile, poziţie cu o greutate anume deoarece, încă puţin timp, mai conduce zona de externe a Preşedinţiei rotative a Consiliului UE. Numai că azi îşi schimbă complet poziţia şi se aliniază poziţiei europene.

Scuzaţi, dar cred că avem o problemă enormă de credibilitate şi reprezentăm o vulnerabilitate reală pentru partenerii noştri. Asta deoarece revine în forţă, veşnica întrebare: cine are dreptul legal să vorbească în numele României? Este profund îngrijorător că încă nu avem un răspuns logic aşa cum ar trebui să fie el generat de ştiinţa bunei guvernări. Iar efectele sunt cel puţin stranii.

Uitaţi-vă la faptul că, doar în câteva zile, într-un moment de criză cu multiple valenţe strategice şi în care deja se implicaseră marii jucări de forţă ai politicii internaţionale, din România au venit în acelaşi tip două abordări diferite. Prima, de normalitate, a preşedintelui Iohaniis, fireşte în spiritul tuturor poziţiilor care, se aliniau în a solicita o rezolvare negociată a situaţiei, exprimare diplomatică pentru ceea ce era deja acordul între forţele politice majore de la Chişinău, salutat drept realizare istorică de preşedintele PPE. Pe de altă parte, şeful canalului diplomatic instituţional operativ, dl. Meleşcanu, ministrul de Externe, voltijează nonşalant între sprijinul necondiţionat pentru soluţia Plahotniuc şi poziţia marilor jucători europeni şi internaţionali.

Dar cine va plăti pentru călcatul în străchini şi problemele pe care le generează, adică întărirea convingerii că suntem o ţară perfect imprevizibilă şi că, iată dovada, putem susţine fără a clipi poziţii perfect contrare în răstimp de 48 de ore, înnebunind toate cancelariile?

Sigur că puteţi obiecta spunând că acei actori internaţionali care încercau şi reuşeau să găsească o posibilă soluţie viabilă pentru criza de la Chişinău şi pentru scoaterea din jocuri a lui Plahotniuc, au ca singur interlocutor instituţional în România pe preşedintele Iohannis, coordonatorul constituţional al politicii noastre externe. Sigur că da, numai că ce te faci când, din cauza tensiunilor politice din România puţin le pasă celor din guvern de ce zice preşedintele şi mesajele care se transmit sunt perfect antinomice. Pentru ca mai apoi, în ideea ca circul să fie total, să fie anulate şi recalibrate. În mai puţin de 48 de ore, am creat haos în cancelariile care celebrau un acord cu multiple semnificaţii geopolitice.

Dar de ce România să fie acuzată că se dezice de Europa şi deciziile sale strategice pe timp de criză şi nu cine ar trebui să fie acuzat ca fiind incoerent, adică guvernul nostru actual? De ce să fie puşi în acelaşi coş şi preşedintele care s-a comportat ireproşabil şi băieţii care au luat-o pe arătură, răspunzând ordinelor de partid PSD şi ALDE? Nu e absolut nedrept şi ilogic?

Ar fi nedrept şi ilogic numai că, în cancelarii, tot ce vine din România nu ar fi introdus în acelaşi dosar. Estimarea finală vorbeşte doar despre România. În acest moment de criză, când mizele profunde sunt mult mai mari decât spaţiul R.Moldovei şi actorii săi locali, înţelept ar fi fost să se poată ca decidenţii români să fi arătat că, măcar o singură dată, pot vorbi o limbă comună şi, ca atare, să redacteze un document cum este acela de acum emis de externele noastre, absolut în linia iniţială dată de Cotroceni. N-a fost să fie.

De data asta s-a mai găsit o soluţie de ultim moment, explicată ca atare cu speranţa că toţi o vor accepta şi uita. Poate că aşa se va şi întâmpla dar cred că şi în acest caz vor exista urmări, fie şi doar prim menţinerea cordonului absolut impenetrabil care desparte România de toate negocierile şi deciziile politice care privesc spaţiul de la est de Prut.

Şi, din incertitudine în incertitudine, o întrebare de final: care-o fi strachina următoare?