Să lăsăm la o parte proiecte de ţară, cariere politice şi prezenţa pe la talk show-uri. Nici unul dintre ei nu pare a se fi gândit că vor să candideze cu mai mult de două luni înainte de anunţul propriu-zis. În această categorie se încadrează chiar şi Victor Ponta care are dese momente în care pare că nu îşi dă seama ce i se întâmplă.

Niciunul dintre candidaţi nu arată că ar fi stăpân pe sine, nu se poartă ca şi când ar fi capabil să îşi asume o candidatură serioasă şi chiar dacă şi-o clamează în fiecare seară la televizor totul pare improvizat şi în zona unui bluf tipic unui joc de poker. Candidaturile s-au lansat mai degrabă pe principiul: nu am nimic de pierdut dacă voi candida, aşa că nu mă costă nimic să trag şi eu la roata destinului. Descrierea care ne vine cel mai des în minte e suficient de relevantă în ceea ce îi priveşte pe fiecare în parte: anti-Băsescu, pro-Băsescu, serios şi anti-sistem. Nimic despre electorat. Îţi vine să zici că niciunul dintre candidaţi nu are chef de o campanie clasică şi, dacă ar fi posibil, totul s-ar desfăşura doar subliminal pentru că electoratul nostru e mai degrabă inclinat către emoţii primare şi lipsit de capacitate intelectuală. 

Victor Ponta: Mirele de ceară de pe tortul PSD

Victor Ponta e cel care ar fi putut să fie şi totuşi este. Nu aţi înţeles exact ce am vrut să spun? Asta pentru că dacă Victor Ponta ar fi învăţat mai mult la şcoală, dacă nu ar fi ars etapele, dacă nu ar fi discipolul lui Adrian Năstase, dacă nu ar face glume proaste, dacă nu s-ar bâţâi de pe un picior pe altul la evenimentele oficiale, dacă măcar unele dintre acestea nu s-ar petrece, atunci ar fi fost un politician de viitor. Dar el este doar ce poate fi: o acnee juvenilă pe faţa deja ciupită de vărsat de vânt a politicii româneşti.

Victor Ponta este înainte de toate victima propriului său succes şi a modului în care înţelege să facă PSD politică. Cel mai bun exemplu e chiar campania pe care partidul i-a pus-o la picioare. Una e să demonstrezi că ai forţă şi alta e să te scalzi în opulenţă. Liderii PSD continuă să confunde cauza cu efectul. Se poartă ca şi când nu au auzit niciodată de gradul de suportabilitate al unei societăţi, de parcă linia dintre supunere şi ură făţişă e mai lată decât graniţa cu Rusia. Exemplul lui Adrian Năstase nu le-a folosit la nimic iar ieşirea sa răzbunătoare din puşcărie le întăreşte perseverenţa în greşeală. 

Campania PSD şi a lui Victor Ponta este copiată la punct şi virgulă după aceea a lui Adrian Năstase din 2004. E o campanie care nu se construieşte şi nu se dezvoltă în jurul personalităţii candidatului. E o campanie condusă de sociologi care cred în trenduri şi cifre. Şi pun cărămidă peste cărămidă la o campanie care nu are legătură cu Victor Ponta, e campania unui concept, al unei idei care nu are legătură cu realitatea. E alchimie electorală. Vrea poporul naţionalism, îi dăm mândrie. Cer oamenii prosperitate? Îi amnistiem fiscal. Nu ne-am ţinut de cuvânt? Traian Băsescu e de vină, pentru că aşa spun sondajele.

Dacă ar fi sinceri cu ei şi cu liderii PSD, cei care conduc campania ar recunoaşte că nici măcar nu au nevoie de Victor Ponta sau de un candidat anume. Ei fac toată campania şi la urmă ar putea să aleagă orice nume. Ponta, Geoană, Dragnea… Nu contează cine pentru echipa de campanie. Ba chiar putem suspecta că ei l-au trimis pe Victor Ponta în China şi cred că le-ar prinde bine dacă ar sta cât mai mult plecat să nu le încurce treburile şi planurile. Iar în noiembrie, a doua zi după votul final, să se prezinte la sediul central ca proaspăt să-l cocoaţe în vârful tortului.

În cazul lui Victor Ponta e trist că la o vârsta aşa de fragedă pentru politică a reuşit să atragă mai multe ideosincrazii decât Adrian Năstase şi Ion Iliescu la un loc.

Klaus Iohannis: Singur în landul meu, personal şi netulburat

Primarul Sibiului e mai izolat decât Monica Macovei, deşi e înconjurat de o armată de liberali şi democraţi. Între el şi restul e o distanţă mare care se vede. Nu are purtător de cuvânt, nu pare a avea consilieri, nu are prieteni, nu are susţinători. E singur pentru că totul e o miză personală şi gloria nu se împarte. Complicat însă, pentru că avem un singur neamţ şi o mie de bizantini. O fi scris în stele ca neamţul să ajungă Preşedinte, dar la noi nicio minune nu ţine mai mult de trei zile.

Klaus Iohannis nu e un prost comunicator. Ba dimpotrivă! E un politician care s-a dovedit abil în a-şi găsi propria voce, mai echilibrată şi mai serioasă decât oricare altul, a ocupat nişa complet şi nu a mai permis altcuiva să i se alăture, lăsându-i pe toţi ceilalţi într-un ocean de cacofonii. Unde păcătuieşte major omul care ar trebui să coaguleze opoziţia e la capitolul mulţumirii de sine. Modul în care cineva detractează spune la fel de multe ca şi felul în care minte sau se bucură de norocul neaşteptat. Iar Klaus Iohannis nu ştie să detracteze. A reacţionat greşit şi la episodul cu vizita la Băsescu, a sfeclit-o şi cu declaraţia despre copii şi avere, a scăpat porumbelul cu politrucul şi e în offside şi cu vizita la Grivco. De remarcat că toate subiectele sunt ridicole şi fabricate de echipa de campanie a PSD, dar Klaus Iohannis nu a găsit nicio secundă naturaleţea unei reacţii care să îl scoată din scandalurile închipuite. Singura explicaţie pentru acest comportament este mulţumirea de sine a candidatului ACL, care ori nu are consilieri, ori nu ştie să asculte.

Klaus Iohannis suferă din cauza modului în care a ajuns un om important. Este exemplul clasic al împlinirii norocoase pe care nu ţi-o poţi justifica decât prin destinul tău special şi printr-o personalitate cum alta nu mai e. Nu a tras sfori, nu a lins clanţe pe la Bucureşti, nu a umblat cu căciula în mână pe la colegi să îl susţină. S-a trezit într-o seară cu un limbut de la PNL care l-a întrebat dacă vrea să fie Prim Ministru şi aşa a început totul.

Nu are duşmani pe care să se răzbune, nu are prieteni cărora să le mulţumească. Poate vi se pare o mare calitate, dar în politică asta e un mare defect. Ţara? Ţara se va obişnui şi cu el. Iar dacă vom ieşi bine, Klaus Iohannis va fi neamţul providenţial. Dacă nu, vom avea parte de un nou Emil Constantinescu. Până acum, Klaus Iohannis a fost norocos. Să sperăm că va rămâne aşa pentru că nevorbitor cum e a ajuns candidatul cu cele mai mari şanse în toamnă.

Elena Udrea: Ego-Spandex, cardio-candidata 

Dacă nu am cunoaşte cu certitudine faptul că ego-ul Elenei Udrea e depăşit doar de cel al mentorului său aş crede că doamna candidează doar ca să le facă în ciudă unora sau tuturor, după caz. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, cine e azi prieten poate fi mâine duşman şi viceversa, fără nici o supărare, ca aşa e în business. Şi asta pentru că dintre toţi cei care candidează, Elena Udrea e cea mai organizată şi, cel mai probabil, singura care are un business plan pentru propria-i candidatură. Un avantaj major pentru ea, niciunul substanţial pentru noi.

Ce nu au înţeles intelectualii care au gravitat prin jurul Cotroceniului a fost faptul că nu li s-a promis niciodată mai mult decât li s-a dat. Ei doar au visat frumos şi idealismul a fost cel care le-a întunecat viziunea. Departe, în spate, Elena Udrea a apăsat delicat pe butoanele orgoliului propriu al fiecăruia atunci când a avut nevoie. Când nevoia a luat sfârşit, i-a părăsit fără regrete pentru că nu e loc de crize sentimentale în lumea de business. Poate au fost părăsiţi sau ignoraţi, dar cel puţin trebuie să recunoaştem că nu au fost executaţi sau împinşi grosolan pe scări. Decizia de a se sinucide politic le-a fost lăsată fiecăruia în parte.

Elena Udrea este un discipol dedicat până la capăt, după spusele proprii, şi ascultă, şi învaţă. Dar îi lipseşte elementul fundamental al candidaturii la preşedinţie: capacitatea de a te face să crezi în ea. Oricât de bun ai fi la politică şi finanţe ele nu trebuiesc amestecate niciodată, pentru că deşi te vor aprecia specialiştii din ambele domenii, niciunul nu va avea încredere în tine. Aşa că alergatul prin parc sau săritul cu paraşuta ajută la notorietate, dar la Cotroceni se intră pe poarta oficială, te salută garda şi rişti să sfârşeşti rău dacă SPP-ul nu te recunoaşte la timp când cobori din cer.

Elena Udrea face în final un deserviciu feminismului pe care îl reduce strict la o chestiune de gen.

Monica Macovei: Califatul Justiţiei din Ţara Minunilor 

Până acum, tot ce a făcut Monica Macovei a fost pentru noi. De acum încolo, e pentru ea, despre ea. Sigur că oricine are dreptul şi înclinaţia naturală de a se ocupa de ceea ce se numeşte destin propriu şi a-i cere cuiva să nu facă acest lucru e o ipocrizie deşănţată. În cazul Monicăi Macovei însă, treaba stă cu totul diferit pentru că ea a fost pentru Justiţia din România un fel de Maica Tereza a speranţei că măcar cândva, chiar şi iluzoriu, porţile închisorilor se vor deschide şi pentru neîncarcerabilii mioritici. Şi cum Maica Tereza a explicat cândva că Lumea se salvează greu, suflet cu suflet şi nicidecum toţi deodată, aşa şi Monica Macovei ne-a învăţat că în închisoare nu se bagă toţi infractorii într-o singură zi. 

Din orice perspectivă simbolică aş privi ajung la acelaşi rezultat: Monica Macovei nu ar fi trebuit să candideze. Îşi joacă la ruletă un respect enorm şi dacă alegem să credem că nu se va pierde nimic prin faptul că nu va ajunge preşedinte vă înşelaţi. România a ieşit oarecum din criză ca să intre în restauraţie. Au fost zece ani de schimbări, care deşi nu au fost fundamentale şi totale, au deranjat suficient de mulţi oameni cu posibilităţi încât să ni se propună o restauraţie. Vrem, nu vrem, ea se va întâmpla iar faptul că Monica Macovei îşi va pierde din autoritatea unei voci de Opoziţie, printr-un scor mai mic decât al Elenei Udrea, nu ne va ajuta cu nimic.

Pe de altă parte, deşi Monica Macovei este una dintre cele mai respectabile personaje politice, din mai toate perspectivele posibile, nu cred că ar trebui să ajungă Preşedintele României niciodată. Să ajungi Preşedinte înseamnă să înţelegi sistemul, să îl foloseşti, să îl subjugi fără să îl distrugi şi să nu încerci să ţi-l antagonizezi. Ion Iliescu l-a reciclat pe cel pe care l-a găsit de la predecesorul său, Emil Constantinescu nu l-a înţeles, iar Traian Băsescu a fost prea EL însuşi, deşi l-a înţeles şi l-a folosit ca nimeni altul. Ajunsă Preşedinte, Monica Macovei lasă să se înţeleagă că prima ei grijă ar fi să se lupte să schimbe sistemul. Nu văd niciun motiv în cheltuirea unei cantităţi enorme de energie în van. Sistemul este impersonal şi este la dispoziţia celui care îl înţelege pentru a face din el ce doreşte. Orice folosire excesiv de personalizată ca în cazul lui Traian Băsescu şi ajungem la gripări inutile. Vremea revoluţiilor ar fi trebuit să treacă şi astăzi când războiul nu mai e o poveste de speriat copiii, o revoluţie echivalează cu un război cu tine însuţi.