Am relaţii apropiate cu toate aceste grupuri şi în interiorul lor, cunoscând persoane cu cele variate şi nuanţate abordări în fiecare grup. Am încercat întotdeauna să evit etichetările şi să înţeleg, în lumea secolului 21, ce înseamnă politica naţională care s-a dezvoltat în epoca Orban. Ce profituri aduce beneficiarilor şi ce învăţăminte putem trage din ele.

Tratamentul în oglindă şi echilibrul din politica naţională

Sigur, avem obişnuinţa de a spune că România este mai bine plasată, prin comportament european şi că a rezolvat problema minorităţilor naţionale la nivel European, înainte de a intra în UE şi NATO. Şi chiar aşa este, recunoaşterile sunt unanime. În plus, România a avut o poziţie mai echilibrată şi nuanţată, probabil, şi din cauza faptului că a fost situată la mijloc, între ape: nu numai că avem minoritatea maghiară în ţară - cu propriile aspiraţii şi drepturi, dar şi cu anumite excese, pe alocuri, în solicitările ei în privinţa autonomiei teritoriale şi a unei enclavizări etnice care ne deranjează profund, în primul rând pe românii de acolo. Ci pentru că şi noi avem un al doilea stat românesc – Republica Moldova, dar şi state cu minorităţi româneşti, – Ucraina, în primul rând, dar şi Serbia, Bulgaria, Ungaria, în egală măsură.

Când îţi asumi poziţii în materie de politică naţională, dubla postură face ca să fii obligat să cauţi întotdeauna echilibrul între ceea ce soliciţi de la statele în care trăiesc minorităţile tale şi ceea ce eşti dispus să oferi tu cetăţenilor tăi din minorităţile naţionale. În plus, evoluţiile au arătat necesitatea de a transforma Ucraina într-un real partener strategic, de unde nevoia în plus a unor ajustări fine în materie care nu pot să ignore statutul şi situaţia minorităţii româneşti din Bucovina, Herţa, Transcarpatia sau Nordul şi Sudul Basarabiei. Cum ne poziţionăm în asemenea condiţii?

Sigur, nu în mod întâmplător, există o ierarhie nescrisă a loialităţii minorităţilor naţionale – cu aromânii incluşi în poporul român, cu germanii, turcii şi tătarii în prim plan, cu evreii pe un loc nemeritat faţă de contribuţia reală la dezvoltarea poporului român prin nume de elite în mai toate domeniile şi cu maghiarii prezenţi pe ultimul loc. Dar aici e vorba strict despre percepţii. Problematica e mai largă şi include responsabilitatea cetăţenilor cu dublă cetăţenie sau, mai specific şi mai grav, a comulnităţilor compacte asumate a fi parte a responsabilităţilor unui stat străin, prin glisaj cu specific etnic, în varianta revizionismului hibrid, atipic, practicat de administraţia Orban.

În plus, maturitatea politicilor naţionale româneşti se poate dovedi prin alegerea unui preşedinte etnic german, a unor ne-cetăţeni francezi, germani ca primari ai marilor oraşe, prezenţa unui etnic german la conducerea principalului serviciu de informaţii şi a unui palestinian arab ca şef al serviciilor de urgenţe civile. Şi a faptului că mulţi dintre ei sunt mai români decât unii etnici români înşişi. O bogăţie cu care ne mândrim dar care nu ne permite să privim liniştit unele excese mai recente în manifestările xenofobe regăsite de unii dintre compatrioţi.

Dificultăţile politicii naţionale în epoca Orban. Viktor Orban

Venirea la putere a FiDeSz(atât în guvernarea 1998-2002, cât şi ulterior, din 2010 până în present) a fost acompaniată de o abordare mai activă, ofensivă şi pe alocuri chiar agresivă în raportarea Ungariei faţă de relaţiile bilaterale cu statele vecine din prisma obiectivelor urmărite de partea ungară în ceea ce priveşte relaţiile cu etnicii maghiari din afara graniţelor ţării, cunoscută sub denumirea de Strategia Naţională - un fel de strategie pentru întreaga naţiune ungară de pretutindeni.  De-a lungul timpului, autorităţile ungare au promovat iniţiative subsumate acestei politici axate pe protecţia minorităţilor etnice maghiare din Bazinul Carpatic, însă cu accente diferite în funcţie de partidul aflat la guvernare. Geneza şi conceptualizarea acestei politicii naţionale ungare îşi are resortul în perceputa traumă suferită de Ungaria după Trianon, fapt care imprimă politicii externe ungare un caracter oarecum neadaptat secolului în care ne aflăm.

Obişnuim să plasăm această acţiune sub interpretările de inadaptare, paseism, naţionalism de secol 19-20. Mai important este faptul că aceste abordări duc la limitarea opţiunilor şi a deschiderilor de adaptare la evoluţiile contemporane şi la interfaţa cu vecinii şi cu statele europene. Guvernele succesive Orban au adus însă această politică la nivelul de politică de stat şi au multiplicat politicile, instituţiile şi instrumentele de intervenţie ale statului ungar în sprijinul nemijlocit şi vizibil al comunităţii maghiare din statele vecine. Strategia guvernelor FiDeSz a fost aceea de a “forţa” reunirea naţiunii maghiare, chiar fără modificarea graniţelor. În acest sens Strategia naţională acţionează pe următoarele direcţii: educaţie, mass-media, economie,  politici sociale, sport.

Nu sprijinul şi investiţiile în statele vecine, în beneficiul minorităţilor, este obiectul nemulţumirii statelor. Din contra, acestea sunt binevenite, dacă respectă regulile competiţiei corecte şi pe cele ale bunelor relaţii de vecinătate. Preocupante întotdeauna sunt scopul şi efectele acestor investiţii. În modul în care le-a abordat, în timp, Ungaria influenţează mentalitatea maghiarilor din România, le întăreşte sentimentul de apartenenţă la naţiunea maghiară. Efectele sunt negative asupra relaţiei interetnice dintre românii şi maghiarii din România, creând un adevărat paralelism pe baze etnice, (cumva ca-n Kosovo înainte de 1999, dar acolo nu existau deschideri şi alternative la politica naţionalistă a lui Miloşevici).

Nu-mi place să privesc numai critic aceste aspect, ci să analizez întotdeauna şi din prisma beneficiilor. Însă aici vorbim despre un adevărat revizionism hibrid, cum îl numeşte cineva, cu instrumente folosite de Ungaria care depăşesc cadrul legal internaţional care reglementează dreptul unei minorităţi naţionale de a întreţine relaţii cu statul de rudenie. Ungaria se foloseşte de rescrierea regimului graniţelor unui stat, ca urmare a libertăţii de circulaţie totale, pentru a spiritualiza frontierele până la nivelul asumării responsabilităţii asupra tuturor etnicilor maghiari din statele vecine la un nivel neegalat de nimeni, ca şi cum toţi ar fi cetăţeni unguri, iar Guvernul de la Budapesta ar fi Guvernul întregii ungurimi.

Consemnarea politicii naţionale la nivel constituţional

Astfel, la începutul celei de-a doua guvernări, în 2010, FiDeSz a iniţiat modificarea Constituţiei ungare, întărind obiectivele asumate în cee ace priveşte minoritatea din Bazinul Carpatic şi statuând în legea fundamentală legătura juridică între Ungaria şi etnicii maghiari din afara graniţelor ţării, în sensul în care Ungaria îşi asumă responsabilitatea pentru soarta etnicilor maghiari din afara graniţelor. În această logică funcţionează întregul aparat administrativ din Ungaria, iar acţiunile şi declaraţiile oficialilor ungari sunt circumscrise acestui obiectiv. Fireşte că această abordare afectează resursele statului ungar şi utilizarea lor de către cetăţenii Ungariei, în mod judicios, dar şi relaţiile cu vecinii, că sunt mai solizi şi mai emancipaţi, privind mai detaşat situaţia, sau mai slabi şi profitând de aceste resurse, în lipsa propriilor capacităţi de a satisfice populaţia. Această situaţie este compensată de instrumentul expansiunii economice bazată pe competiţie şi crearea “campionilor economici naţionali” proprii - un lucru lăudabil şi care nouă nu ne-a prea ieşit – dar un obiectiv atins nu întotdeauna pe calea competiţiei reale şi corecte.

În plus, modificarea legii cetăţeniei a fost punctul forte al acestor schimbări. Acordarea în regim simplificat a accesului la cetăţenia ungară maghiarilor din afara graniţelor, după ce, în primul guvern Viktor Orban, Ungaria a fost nevoită să facă un pas în spate cu legea statutului / legea pentru maghiarii din afara graniţelor adoptată în 2001 şi care prevedea acordarea legitimaţiei de maghiar celor care se declară etnici maghiari(ca urmare a opiniei Comisiei de la Veneţia, formulată la cererea guvernului Adrian Năstase). Mai mult, să nu uităm că în 2005 în Ungaria a avut loc un referendum cu privire la acordarea simplificată a cetăţeniei pentru maghiarii din afara graniţelor, referendum care a picat. Însă, în 2010, legea a putut fi adoptată bazându-se, atunci, pe pretinsul precedent în România pentru românii din Republica Moldova.

Fireşte că aici acordarea cetăţeniei simplificată a fost esenţială în reunificarea naţiunii maghiare în Bazinul Carpatic, pentru că suntem în prezenţa unei instituţii juridice care are efecte simbolice, de apartenenţă la naţiunea maghiară. Peste această abordare, intervine şi implicarea duală în atragerea loialităţii prin investiţii, dar şi spiritualizarea frontierelor utilizând libera circulaţie la nivelul UE şi a celor 4 libertăţi fundamentale, combinate cu politica naţională de cucerire a sufletului maghiarilor de pretutindeni prin controlul substanţial, dirijat şi temeinic al instrumentelor mass media şi de substanţă ideologică. Nu doar că aşa funcţionează întregul aparat guvernamental, ci oficialii Ungariei, guvernul Ungariei se comportă şi acţionează ca un stat ai cărui cetăţeni sunt şi toţi maghiarii din afara graniţelor sale.

Raportat la această teză, este lesne de înţeles de ce, în relaţiile cu vecinii, Ungaria se situează de cele mai multe ori într-o logică confruntaţională, promovând solicitări maximaliste în raport cu etnicii săi din afara graniţelor ţării. Astfel, apare frecvent în discursul politic intern ideea nesuprapunerii dintre graniţele actuale ale statului ungar şi naţiunea ungară, acesta constituind de altfel unul dintre lait-motivele politice ale Guvernelor Viktor Orban. Această abordare ungară trădează implicit o constantă inadaptare istorică şi scoate în evidenţă, prin antiteză, poziţionările europene, orientate spre viitor ale României. 

Inadaptare istorică a Ungariei lui Orban şi greşelile noastre în politica naţională faţă de minoritatea maghiară

Aici rezidă principala inadaptabilitate istorică şi abordare paseistă, ce substanţiază acest revizonism hibrid al Ungariei. Concepţia de stat naţional de după primul război mondial şi principiile wilsoniene care au dat naştere acestuia sunt fundamentele creării statelor naţionale, dar după sfârşitul Războiului Rece, realitatea statelor moderne aduce în prim plan ideea naţiunii civice, care include, în mod natural, minorităţile băştinaşe şi pe cele noi, care se formează prin evoluţia contemporană în integrarea europeană şi globală, ca efect al migraţiei naturale, ca procese obiective. Deci după formarea statului naţional, consemnat juridic, procesul de integrare a minorităţilor (nu absorbţie al lor) şi coeziune societală reclamă şi acest pas.

Revenirea în plin Secol 21 la naţionalismul din perioada imperială, ba mai mult, calibrarea politicilor strict pe teritoriul fostului areal, subliniază lipsa de realism şi importă problemele trecutului în prezentul Europei Unite. Întrebarea este dacă relaţia dintre statul naţional şi minoritatea naţională din afara graniţelor sale are loc în limitele şi la standardele stabilite în tratatele şi convenţiile internaţionale şi bilaterale. Regula este că, în primul rând, statul este responsabil pentru minorităţile naţionale de pe teritoriul său. Prin această strategie, Ungaria preia acest rol, nu numai la nivel de discurs: Ungaria controlează prin influenţa dezvoltată, o parte importantă a cetăţenilor unui alt stat.

Aici e momentul să ne gândim şi la propriile noastre responsabilităţi şi să le asumăm pe deplin. Am considerat că prin prezenţa UDMR la guvernare ba chiar prin tutelarea unor anumite politici – precum dezvoltarea regională, problemele vor fi rezolvate. Ei bine nu a fost aşa: au existat tendinţele de a valida şi susţine nu atât minoritatea maghiară – care nu a resimţit aceste modificări – cât pe unii lideri şi propriile averi. Nu au fost expresia şi percepţia că statul român se preocupă de propria minoritate, nici măcar nu a întărit autonomia decizională a minorităţii maghiare din România în raport cu Budapesta.

Strategia României faţă de minoritatea maghiară din România: Asumarea reprezentării şi asigurării dezvoltării proprii

Nici ideea de a lega întotdeauna minoritatea maghiară din România de Budapesta, în interpretări şi abordările politicilor de la Bucureşti, nu a fost de bun augur. În plus, nu întâmplător, politica naţională a Ungariei a prosperat şi crescut ca impact, după 2010, exact în perioada în care UDMR a intrat în opoziţie. După 2012, a funcţionat nefiresc ideea că maghiarii din România, în întregime, au intrat în opoziţie. Or o minoritate nu are cum să intre în opoziţie, iar nevoile sale nu pot fi asigurate doar prin secretari de stat singulari şi cu activităţi limitate la minorităţi naţionale şi la educaţie, în perioada de vârf a revizionismului hibrid, atipic, lansat de Orban.

România are, cu adevărat, nevoie de o strategia pentru minoritatea maghiară din România. Una care să facă deosebirea între partidul politic intrat în jocurile de putere, UDMR, şi minoritatea maghiară, care trebuie să se simtă reprezentată întotdeauna, prin partide româneşti, deopotrivă – vezi cazul USR care reprezintă ucrainenii din Maramureş, de pe Valea Ruscovei, în mai mare măsură decât Uniunea Ucrainenilor din România. Poate trebuie gândită, cumva, împreună, eliminarea confuziei dintre UDMR şi minoritatea maghiară la nivelul mentalului public, dar mai ales politic românesc. UDMR poate intra în opoziţie, minoritatea maghiară niciodată.

Suprapunerea politicii naţionale a Ungariei din 2010 până astăzi cu intrarea în opoziţie a UDMR în 2012-2020 nu e întâmplătoare. Avem acum o şansă cu noul guvern să relansăm relaţia pragmatică. Poate vom avea o şansă şi la Budapesta, în perspectivă. Cu atât mai mult cu cât România rămâne băiatul bun al regiunii la nivel european, ceea ce ne conferă un avantaj strategic.

Dar mai trebuie să ne uităm la ceva: avem tentaţia de a privi mult mai mult la dimensiunea geopolitică mare, globală, faţă de cea imediată, regională. Fireşte că nici invers nu e corect, mai ales acum, când se petrec marile reaşezări şi schimbări globale. Dar politica regională a României nu trebuie ignorată, nici simplificată la relaţiile cu minorităţile sau cele de bună vecinătate, ci integrată în strategia externă a României şi strategiile sale. Poate gândim şi raportul dintre izolarea liderilor Ungariei euro-sceptice de azi şi nevoia de dialog între vecini, poate ne propunem să ne asumăm constituirea instrumentelor propriei minorităţi maghiare, asumate de statul român, la nivelul mass mediei şi să nu lăsăm mass media de limbă maghiară doar în sarcina şi la cheremul Budapestei – sau să ne ascundem neparticiparea sub faldurile eternelor emisiuni ale TVR – şi, cel mai important, să nu permitem exportul de iliberalism către minoritatea maghiară din România. Cel mai important, să asumăm minoritatea maghiară din România şi să o cultivăm noi înşine, asumând-o.

România trebuie să joace, să-şi asume răspunderea pentru proprii cetăţeni, pentru propria minoritate maghiară, astfel încât Ungaria să nu controleze şi influenţeze această comunitate. Dacă Bucureştiul aplica o strategie corectă în relaţia cu minoritatea maghiară, Ungaria nu avea niciun spaţiu de manevră în România. Bucureştiul a reuşit acest lucru, parţial, până la integrarea României în NATO şi UE. După acest moment, dar mai ales după 2012, lucrurile au stagnat.

Reacţiile oficiale ale statului român faţă de politica naţională a Ungariei

Abordarea Ungariei nu poate aduce beneficii nici relaţiilor cu statele vecine şi nici unei bune integrări a etnicilor maghiari în societăţile majoritare în care aceştia trăiesc. Sigur, partea ungară susţine că are relaţii bune cu toţi vecinii, mai puţin cu Ucraina şi cu România. Desigur cu mari diferenţe de nuanţe, nu se compară Ucraina cu România. Ungaria nu are azi nici un interes de integrare a maghiarilor în societatea din România. Pentru Budapesta acest concept de integrare înseamnă, de fapt, asimiliarea maghiarilor, o altă notă propagandistică şi lipsă de nuanţă în înţelegere. În fapt, pretenţia Budapestei actuale, a lui Orban, este că toată strategia naţională este concepută şi văzută şi ca o cale pentru a opri asimilarea maghiarilor din afara graniţelor. De aceea Ungaria a vizat reconstrucţia întregii infrastructuri educaţionale a maghiarilor din România, cea culturală, religioasă, economică şi sportivă. Poate ar fi trebuit să o facă mai degrabă statul român, în schimb?

În contrapondere, autorităţile române subliniază în dialogul cu partea ungară că e în interesul ambelor ţări ca relaţia bilaterală să fie consolidată pe măsura potenţialului acesteia şi în beneficiul celor două minorităţi, având în vedere că cele două ţări sunt state vecine, parteneri strategici, parteneri în cadrul UE şi NATO. Astfel, România urmăreşte ca în relaţia bilaterală să nu rămână “prizoniera agendei de politică naţională” promovate de Ungaria şi, în contrapondere, să promoveze o atitudine constructivă şi echilibrată, care să favorizeze dialogul direct şi utilizarea tuturor formatelor de cooperare existente.

Aceasta este şi raţiunea pentru care partea română a insistat în ultimii ani pentru reluarea lucrărilor Comitetului de specialitate româno-ungar de colaborare în problemele minorităţilor naţionale, care reprezintă cadrul de dialog special creat pentru discutarea aspectelor legate de situaţia etnicilor maghiari din România, şi respectiv a minorităţii române din Ungaria. De altfel, ar trebui să fie şi în interesul Ungariei reluarea dialogului în acest format, pentru că acesta este menit să contribuie la identificarea soluţiilor la aspecte punctuale cu care se confruntă cele două minorităţi. 

În pofida acestor aspecte, partea română şi-a axat abordarea şi pe o diversificare a colaborării, în condiţiile în care cooperarea în plan economic şi sectorial are un potenţial semnificativ de creştere şi care, odată ce va fi exploatat corespunzător, ar putea contribui indirect la îmbunătăţirea relaţiei bilaterale în ansamblul său. Potenţialul de cooperare bilaterală a fost reconfirmat şi în contextul actualei crizei sanitare, cele două părţi reuşind să identifice soluţii pentru situaţiile urgente apărute. Tot în această logică, organizarea în această perioadă a unei noi reuniuni a Comisiei Mixte Economice reprezintă o oportunitate pentru gestionarea optimă a potenţialului existent în acest domeniu între cele două state, în condiţiile în care Ungaria este unul dintre partenerii economici tradiţionali ai României.

Sancţionarea derapajelor cu nuanţă revizionistă, normativizarea relaţiei bilaterale şi revenirea la agenda pozitivă

În paralel, trebuie menţionat că autorităţile române au reacţionat ori de câte ori autorităţile ungare au depăşit, prin acţiuni şi declaraţii, cadrul setat de documentele care reprezintă fundamentele politico-juridice ale relaţiei bilaterale, şi anume Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară şi Declaraţia de Parteneriat Strategic. În acest sens, autorităţile române au adoptat o atitudine fermă şi au dezavuat derapajele autorităţilor de la Budapesta, fie că vorbim de declaraţii publice sau gesturi simbolice de tip revizionist, fie că vorbim de acţiuni sau declaraţii ale oficialilor ungari care exced limitele de intervenţie ale statului în favoarea minorităţii sale înrudite de pe teritoriul altui stat, aşa cum au fost acestea stipulate în Raportul Comisiei de la Veneţia privind tratamentul preferenţial al minorităţilor naţionale de către statul înrudit, adoptat în octombrie 2001.

Din instrumentarul utilizat de Budapesta în ultimii ani pentru sprijinul economic al etnicilor maghiari din statele vecine face parte şi implementarea pe teritoriul statelor vecine a programelor de dezvoltare economice. În ultima perioadă, Programul de dezvoltare economică a făcut obiectul discuţiilor la nivelul şefilor celor două diplomaţii în întrevederile avute pe parcursul anului 2020 (26 mai 2020 şi 4 septembrie 2020) şi cel mai recent cu ocazia întrevederii din 18 februarie 2021. 

În legătură cu acest program, şeful diplomaţiei române a reacţionat clar şi ferm şi a reiterat, atât în dialogul cu partea ungară, cât şi în mod public, faptul că derularea Programului nu poate avea loc în absenţa consimţământului expres al statului român în acest sens. Această poziţie fermă a fost transmisă de ministrul român al Afacerilor Externe Bogdan Aurescu omologului ungar şi în cadrul întrevederii din 26 mai 2020 şi reluată în cadrul conferinţei de presă care a urmat respectivei întrevederi: “Am amintit poziţia cunoscută a autorităţilor române: nu există nici un acord al României pentru implementarea acestui program pe teritoriul României, dar am transmis, în acelaşi timp, colegului meu care sunt parametrii minimi, de bază, pe care acest program ar trebui să-i respecte, care sunt premisele esenţiale pentru discuţii cu privire la acest subiect. Am propus să discutăm despre încheierea unui acord cu privire la acest program, care să aibă în vedere gestionarea de o manieră transparentă şi nediscriminatorie a acestor elemente ale programului, nu pe criterii etnice, nu prin încălcarea legislaţiei europene sau româneşti privind concurenţa pe piaţă. Prin urmare, vom avea discuţii în perioada următoare cu privire la acest program şi sperăm să ajungem la o înţelegere pe baza acestor parametri.”, a declarat ministrul Bogdan Aurescu cu această ocazie. 

Instrumentul fundamental al părţii române a constat, deci, în normativizarea relaţiei, respectiv incadrarea sa în cadrul legal convenit de comun acord, crearea unor noi instrumente normative, acolo unde este nevoie şi eliminarea elementelor ce depăşesc acest cadru, în timp ce au căutat deschideri noi pentru relaţia bilaterală constructivă. Aşa cum reiese şi din citatele de mai sus, partea română a insistat că, pentru derularea acestui program pe teritoriul României, este necesară încheierea unui acord internaţional, care să stabilească parametrii în baza cărora acest program finanţat de la bugetul statului ungar să poată fi implementat pe teritoriul României, fiind necesară gestionarea sa de o manieră transparentă şi nediscriminatorie, în conformitate cu legislaţia naţională şi a celei europene în domeniu. 

Deşi tentaţia multora este de a considera că relaţia România - Ungaria va continua să fie marcată de o serie de aspecte sensibile, trebuie deopotrivă să avem în vedere că este importantă şi cultivarea unui narativ care să valorizeze deopotrivă acceptarea faptului că vor exista în continuare abordări diferite pe o serie de aspecte, dar că, în egală măsură, primează şi încurajarea dezvoltării unui climat de încredere şi respect reciproc care să valorifice potenţialul Parteneriatului Strategic dintre cele două ţări.