Politica celor 30 de arginţi

FOTO photopin.com

Biserica nu trebuie să facă politică; evident. Nu trebuie să facă politică mică. Nu trebuie sub nicio formă să se implice în campaniile electorale. Dar nu poate aplica strategia struţului sau, mai rău, a lui Iuda, când în joc este prezentul şi viitorul cetăţenilor (credincioşi, agnostici sau atei).

Preoţii şi episcopii care au murit în închisorile comuniste ce fel de politică au făcut atunci când s-au împotrivit regimului comunist şi şi-au pus conştiinţa şi iubirea de Dumnezeu mai presus de pactul cu puternicii vremelnici ai acestei lumi? Biserica se cuvine să fie mereu profetică; să fie de partea celui persecutat chiar cu preţul vieţii. Să denunţe oprimarea şi nelegiuirile. Să nu închidă ochii în faţa nedreptăţilor sociale.

Ţinând cont de ultimele evenimente politice din ţară, doresc să scot în evidenţă câteva intervenţii ale Papei Francisc în ceea ce priveşte politica, justiţia şi corupţia. Mă gândesc că poate aceste intervenţii, spuse în alt context, vor putea fi de folos în spaţiul nostru public. 

Pe când era doar arhiepiscop de Buenos Aires şi doar Jorge Bergoglio, a publicat o carte: „Corupţie şi păcat“. Este tradusă şi în limba română. M-a frapat acest fragment referitor la omul corupt:

„Omul corupt are faţă de «n-am fost eu acela». «Faţă de icoană», cum spunea bunica mea. Ar merita un doctorat Honoris Causa în cosmetică socială. Şi ce-i mai rău e că în cele din urmă chiar ajunge să creadă ce spune! [...] O atitudine specifică a omului corupt, atunci când e confruntat cu profeţia, este un aşa-numit «complex de inchestionabilitate». Orice critică îi cade prost, denigrează persoana sau instituţia care i-a adresat-o, caută să desfiinţeze întreaga autoritate morală care l-ar putea pune sub semnul întrebării, recurge la sofisme şi la piruete nominalist-ideologice ca să se justifice, îi vorbeşte de rău pe ceilalţi şi-i îngroapă sub insulte pe aceia care gândesc altfel decât el (cf. In 9, 34). Omul corupt tinde să se persecute în mod inconştient şi atât de mare este iritarea produsă de această autopersecuţie, încât o proiectează asupra celorlalţi şi din autopersecutat se transformă în persecutor. Sfântul Luca ne arată furia pe care o resimt astfel de oameni (Lc 6, 11) faţă cu adversarul profetic al lui Isus: «Dar ei s-au umplut de furie şi se sfătuiau ce-ar putea să-i facă lui Isus». Persecută impunând un regim de teroare tuturor celor care îi contrazic (cf. In 9, 22) şi se răzbună excluzându-i de la viaţa socială (cf. In 9, 34-35). Omul corupt se teme de lumină pentru că sufletul său a căpătat trăsături de râmă: trăieşte la întuneric, sub pământ. În Evanghelii, omul corupt se joacă cu adevărul, întinzându-i capcane lui Isus (cf. In 8, 1-11; Mt 22, 15-22; Lc 20, 1-8), ţesând intrigi ca să-l dea la o parte (cf. In 11, 45-57; Mt 12, 14), mituindu-i pe cei care l-ar putea trăda (cf. Mt 26, 14-16) sau pe funcţionarii momentului respectiv (cf. Mt 28, 11-15). Sfântul Ioan îi cuprinde pe toţi cu o singură frază: «Lumina luminează în întuneric, şi întunericul nu a cuprins-o» (In 1, 5)“.

Nu ştiu dacă toată această descriere se potriveşte şi la noi. Judecaţi dumneavoastră.

Doresc să scot în evidenţă acum un fragment despre justiţie. Adresându-se în 2016 unui grup de judecători şi procurori, Papa Francisc le-a spus: „A vă asuma propria vocaţie înseamnă a vă simţi şi a vă proclama liberi. Judecători şi procurori liberi. Liberi de ce? Liberi de presiunile guvernelor, liberi de instituţiile private şi, evident, liberi de... criminalitatea organizată. Fără această libertate, puterea judecătorească a unei naţiuni se corupe şi generează corupţie. Toţi cunoaştem caricatura justiţiei în astfel de cazuri: banda de pe ochi îi cade şi îi acoperă gura“. (Papa Francisc, Discurs în faţa judecătorilor şi magistraţilor, Vatican, 3 iunie 2016).

Despre politică şi Biserică, vă prezint un alt fragment al Papei Francisc, rostit cu aceeaşi ocazie:

„Urmându-l pe Cristos, Biserica este chemată să se implice… este chemată să se implice în politica «mare» pentru că politica este una dintre formele cele mai înalte de iubire, de caritate”. 

Pentru aceasta, fiecare cetăţean are datoria de a se implica în aşa fel încât politica să fie în favoarea binelui comun şi nu doar în favoarea unora. Biserica se roagă adesea pentru ţară, popor şi conducători. Iar noi, cetăţenii, se cuvine să ne asumăm rolul social şi să nu ne mai „p...ăm pe el de vot”.