Adrian Mutu a avut multe momente în care ar fi putut să-şi revină în carieră. Era nevoie să producă o poveste de succes în care cel căzut îşi înţelege soarta şi greşelile, iar drumul prin purgatoriu îl vindecă de propriile alegeri nefericite. Nu a făcut-o niciodată. Poate că nici nu l-a interesat, poate că nici nu i-a trecut prin cap aşa ceva sau pur şi simplu nu s-a găsit nimeni care să îl sfătuiască. Nu în aceeaşi situaţie se află Victor Ponta. După noiembrie 2014 asistăm la o schimbare majoră în strategie şi comportamentul celui care ar fi trebuit să fie Preşedintele României, dar n-a fost să fie.

Pus la zid de toată lumea, Victor Ponta a început să joace de unul singur, cu două cărţi proaste şi cunoscute de toată lumea, o partidă de poker cu final aşteptat: eliminarea lui de la masă.

Lucrătura de imagine

Prima mişcare a fost una personală, evadarea din plagiat printr-o recunoaştere implicită, dar deloc explicită. Un tertip legislativ, complet lipsit de justificare în realitate, urma să permită celor care vor să renunţe la titluri, modul practic de face acest lucru. Povestea nu prea i-a reuşit şi plagiatul pluteşte încă într-un noroi mocirlos şi nesigur. A făcut apel şi la intelectualii de stânga pentru a-şi găsi o susţinere din zona exterioară politicii de partid şi care l-ar fi validat într-o zonă nouă şi mult mai curată decât cea din care îi provenea cariera politică. Mutare interesantă, dar lipsită de o finalitate clară, pentru că stânga intelectuală suferă de boala dreptei politice: este expusă forţelor centrifuge care o împiedică să se coaguleze şi să funcţioneze ca un aparat coerent.

Problema imaginii sale nu se va rezolva nici cu intelectualii de stânga, nici cu zâmbete şi ironii legate de plagiat sau răspunsuri ironic-miştocăreşti atunci când ziariştii neprietenoşi îi amintesc de lucrarea de doctorat. Problema imaginii sale se va rezova în justiţie, finalmente, pentru că atunci când familia, prietenii, apropiaţii sunt chemaţi zi de zi pe la DNA, nu te mai scoate din povestea asta niciun consultant, oricât de inventiv e el.

Întoarcerea la partid

Ca să rămână în politică, Victor Ponta trebuie să rămână lider de partid. Ca să rămâi lider la PSD e bine să nu ai contracandidaţi serioşi şi să ai ceva de promis celor care te vor vota la Congres. Povestea cu contracandidaţii s-a cam rezolvat prin câteva excluderi uşor de orchestrat şi prin simplul fapt că cei care i s-au opus nu au avut posibilitatea, resursele sau credibilitatea necesară de a-l răsturna imediat după alegeri.

Mai dificil e să le promiţi ceva în momente atât de complicate ca cele de astăzi. Ce funcţii să le mai dai? Ce resurse mai pot fi sifonate? Care e promisiunea pe care o poţi face unui partid anonimizat de arestări, maniacal până la depresie când vine vorba de ascultări şi urmăriri, cu lideri care se întreabă unul pe celălalt dacă nu cumva cunosc un avocat mai bun ca Gheorghe Mateuţ? Şi singura promisiune pe care o poate face Victor Ponta e că el este singurul care îi poate face faţă lui Klaus Iohannis şi noului PNL.

Coabitarea de operetă

Victor Ponta nu se poate lupta cu Klaus Iohannis. Nu acum când Preşedintele are o încredere enormă, iar el e un învins care se roagă de toată lumea să nu îi dea un brânci în prăpastia de la picioarele sale. Dar poate fi viclean copil de casă şi să joace pe greşeala adversarului. Eventual să îi şi jure credinţă acestuia astfel încât să scape astăzi, pentru că şi mâine e o nouă zi şi cine ştie ce ne aduc zorii. Planul e fragil şi cu şanse minime de reuşită, pentru că neprevăzutul e la ordinea zilei. Dar spre meritul său politic, Victor Ponta este mai abil ca niciodată.

A început prin a juca coabitarea cu Preşedintele, prin a-i aproba orice gest, privire sau decizie. Dacă nu îl poţi înfrânge, poartă-te ca un prieten i-o fi scris vreun consultant pe un ”post it” lipit pe mâneca sacoului. Şi a funcţionat, pentru că epoca Băsescu a lăsat moştenire incapacitatea Preşedintelui de a demite Premierul. A câştigat timp şi s-a extras pe cât a putut din disputele publice. Când a atacat ceva, şi-a îndreptat vorbele către eşalonul doi al liberalilor şi cu preponderenţă către fostul PDL, păstrând ceva din disputa milenară cu Traian Băsescu.

Scenariul ideal al lui Victor Ponta e o cearta majoră între Klaus Iohannis şi Traian Băsescu, însoţită de poticniri permanente ale PNL. De asta l-au şi făcut scăpat pe Varujan Vosganian, pentru că voturile PSD-ului s-au răsfrânt asupra PNL-ului care a trebuit să fie din nou reactiv şi cu spatele la zid. Aşa a început şi lauda lui Eduard Hellvig pentru aportul său la lovitura de stat din 2012. Dacă vrei să îi îndepărtezi pe noii liberali de electoratul care l-a votat pe Klaus Iohannis, atunci începi să aminteşti oamenilor că de fapt PNL-ul e o parte a fostului USL, că nu îşi respectă promisiunile când vine vorba de lupta anti-corupţie şi că toţi sunt la urma urmei aceeaşi mizerie. Scufundă-i cu tine dacă vrei să ai şanse să pluteşti, fie şi în derivă.

Dar şansele lui Victor Ponta de a supravieţui astăzi sunt la fel de mici ca cele din dimineaţa de 18 noiembrie 2014. Cu ajutorul sfaturilor unui Sun Tzu local, care îi şopteşte zilnic că ”jocul, greşeala o aşteaptă”, Victor Ponta începe să spere. PNL ar trebui să îşi numere cu mai mare chibzuinţă paşii politici şi să înveţe că pe cine nu laşi să moară s-ar putea să nu te lase să trăieşti. Ba îţi mai şi arată că dacă vrea, te plezneşte peste ochi cu un Cod Fiscal mai liberal ca tine şi îşi numeşte un judecător la Curtea Constituţională, doar că să îţi arate că poate.