Cred că da. Poate chiar cu mult mai mult deoarece, pe fond, aşa ajungem la înţelegerea tensiunilor bruşte şi multiple, câteodată chiar la nivel extrem de ridicat, ce înconjoară acum la Bruxelles întreaga „problematică românească“. Orice discuţie pe tema România ajunge rapid la întrebarea dacă autorităţile române sunt cu adevărat capabile să asigure succesul acestei preşedinţii care are un caracter extrem de special. De fapt, cumulează câteva caracteristici deosebite care fac ca presiunea să fie într-adevăr enormă, cu mult mai mare decât în cazul unei "preşedinţii normale". Şi iată de ce.

1. Este o preşedinţie mai scurtă decât una obişnuită care durează 6 luni. A noastră va lucra efectiv doar 4 luni, aşa cum se va întâmpla cu absolut toate instituţiile europene care, după aceea, vor avea motoarele turate la minimum deoarece, începând cu toţi europarlamentarii, toată lumea intră în procesul de pregătire şi apoi direct în alegerile europarlamentare. Asta va face ca numărul reuniunilor să fie considerabil mai mare şi ritmul de lucru să fie cu mult mai intens decât într-o perioadă obişnuită, existând deci o perioadă de timp mai redusă pentru negocieri şi elaborări de variante intermediare de texte care să fie supuse analizei  în întâlnirile experţilor, apoi la nivel ministerial, în şedinţele conduse de miniştrii români de resort.

2. Avem un număr foarte mare de dosare care trebuie finalizate. Aici este cea mai mare problemă, căci preşedinţiei române îi revine această sarcină de a finaliza tot ceea ce au "lăsat moştenire" preşedinţiile anterioare, dar şi texte legislative ajunse deja în stadiul final, negociate (uneori 2 sau 3 ani) între instituţiile europene. Totul va trebui votat în această perioadă căci, din ceea ce ar rămâne cumva nefinalizat, nimic nu va mai fi reluat ca atare de noul Parlament European, cel care va avea evident o altă configuraţie politică şi alte priorităţi. Se anunţă cel puţin 200 de texte legislative de finalizat, dintre care în jur de 40 ţin de pachetul vital, Cadrul financiar multi-anual. Negocierea finală a acestei legislaţii fundamentale pentru activitatea întregii Uniuni Europene va trebui, spre exemplu (sau cel puţin aşa speră cei de la Bruxelles), să fie încheiată în preşedinţia românească (negociere condusă de domnii miniştri Andruşcă şi Teodorovici). Dar gândiţi-vă că aceeaşi responsabilitate va apăsa şi pe umerii domnilor miniştri Andruşcă şi Fifor atunci când vor conduce dezbaterile privind un alt proiect fundamental şi în care sunt implicate interese enorme (şi unde se vor aloca bani pe măsură) adică European Defence Fund . Sau câtă responsabilitate îi va reveni doamnei ministru Carmen Dan care va negocia poziţia comună a tuturor colegilor săi europeni pe proiectul atât de delicat şi controversat "Crossborder acces to electronic evidence". Sau cum va negocia noul ministru al Cercetării acele "capacităţi de cercetare" cerute în cadrul noii politici comune europene de apărare şi ce le va cere miniştrilor de resort din ţările membre.

3. Există problema nivelului de încredere existent în România şi situaţia statului de drept. Vom intra în perioada preşedinţiei cu mai multe răni deschise care deja şi-au produs sau îşi vor produce efectul destructiv în ce priveşte nivelul general de credibilitate al României. Nu uitaţi că urmează un foarte dur raport de ţară în cadrul MCV şi că, totuşi, se pare că nu poate fi evitată o rezoluţie în Parlamentul European în ce priveşte încălcările valorilor statului de drept din România. Încercarea preşedintelui Iohannis de a cere grupurilor parlamentare europene să renunţe la rezoluţie a fost o iniţiativă care aproape reuşise dar, din păcate, a venit imediat şocul produs de cererea de revocare din funcţie a procurorului general, cerere formulată de ministrul susţinut de ALDE, partid care tocmai vorbise de necesitatea unui pact pe justiţie. La Bruxelles, lovitura este receptată ca atare şi, din acel moment, vin semnale zilnice înspre Bucureşti că ceva este profund în neregulă. Iar acum, văd că iese la atac şi Judith Sargenini, europarlamentarul olandez membru al grupului Verzilor care a redactat raportul prin care a cerut şi a obţinut invocarea art.7 în cazul Ungariei. Sargentini, într-un interviu pentru presa română, vobeşte acum despre problema de credibilitate a ţării noastre:

Va trebui să negociem cu Guvernul român, începând din ianuarie, tot felul de acte legislative şi este greu să ai încredere în partenerul tău în negocieri, atunci când simţi că în ţară oprimă vocile democratice... Am toată încrederea în funcţionarii voştri publici, dar au nevoie de o busolă morală din partea Guvernului, iar din acest punct de vedere, să vedem ce se întâmplă.

Se pare că ar exista şi o îngrijorare persistentă în ce priveşte competenţele lingvistice avansate pe care le au membrii de înalt nivel ai Guvernului. Dacă se va dovedi adevărat, asta poate genera oarece probleme insurmontabile deoarece asta ar face imposibile discuţiile private fără translatori, baza tuturor negocierilor discrete, etapă imposibil de evitat în faza finală a parcursului procesului legislativ. Apoi, nu trebuie uitat că o vom avea chiar pe doamna premier Viorica Vasilica Dăncilă care să intre în negocieri personale cu omologii săi europeni în momentul în care, spre exemplu, trebuie stabilită linia de compromis pe Cadrul Financiar Multi-anual.

Sunt extrem de îngrijorat. Lucrurile sunt foarte serioase şi am impresia că nimeni nu le ia încă în serios şi asta ne va costa foarte scump. Va fi extrem, extrem de greu să le explicăm europenilor pe care va trebui să-i coordonăm în realizarea unor legislaţii pentru spaţii comune din ce în ce mai integrate, ai noştri refuză să aplice recomandările aceloraşi europeni, declarându-ne însă europenişti adânc convinşi. O dualitate care este, în sine, o imensă problemă. Pentru cine o bagă de seamă şi pentru cine se împiedică de asta. Dar zău nu-i de glumă, ăştia chiar vorbesc serios şi poate se supără de-adevăratelea.

4. Contextul  dificil: bătălia între proiectul european şi ridicarea populismului şi extremismului. Acesta este fundalul extrem de complicat în care se va desfăşura preşedenţia noastră şi va fi extrem de dificilă navigarea nu numai între interese contrare, ci între proiecte de dezvoltare europene diametral opuse şi între care, puşi cum vom fi la comanda unor negocieri, va trebui să decidem după ce, fireşte, ne-am exprimat propriile opţiuni. Care sunt acestea? Imposibil de spus deoarece, nici până în acest moment, România nu are un proiect formal de ţară în care să fie aliniate priorităţie naţionale în funcţie de care Guvernul să-şi formuleze viziunile sectoriale pe care le va propune partenerilor europeni, odată cu proiectele concrete. Credeţi că cineva ar putea crede că priorităţile naţionale ale României ar putea fi spitalele, infrastructura, cercetarea, şcolile, din moment ce, în mod cinstit, tocmai spuse doamna comisar european Creţu vorbe grele nu numai despre incapacitatea noastră de a face proiecte care să ne permită accesarea banilor din fondurile de coeziune, dar acuzând direct de minciună Guvernul României, fapt nemaiauzit în analele instituţiei denumite Comisia Europeană. Noi ce vom spune? Că ţinem cu Europa care nu ne interesează la nivel de proiecte sau vrem proiectul non-Europa, cu fiecare face ce ştie, ce poate, fără OLAF, fără controale, supravegheri şi alte prostii?

Dar, în definitiv, ce contează? Ei se supără, lor le creşte inutil tensiunea. Căci noi, nu-i aşa, după cum bine spunea Raymond Poincaré:  „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, oú tout est pris á la légére”. ( Ce vreţi? Ne aflăm aici, la porţile Orientului, unde nimic nu este luat foarte în serios.)