Nu Băsescu e de vină!

O prietenă dintr-o altă ţară, ba chiar din altă lume, din nord, îmi cere să îi explic rezultatul alegerilor noastre parlamentare.

Îi răspund aşa: „Alegerile în România, pe scurt? Hoţii sunt votaţi de cei care nu muncesc, ca să îi fure pe proştii care muncesc“. Sunt, desigur, excesiv, dar altfel n-ar pricepe nimic.

Mă întreabă previzibil, deşi greşit: „Preşedintele Băsescu e de vină?“. Am încercat să fiu concis: „Nu, noi suntem de vină. Băsescu e doar suma slăbiciunilor noastre. Să arunci totul pe un singur om înseamnă să gândeşti primitiv, nu politic. Şi această gândire de trib e întreţinută de televiziunile isterice pentru un public lipsit de educaţie şi de simţ civic, un public de cetăţeni fictivi, părăsiţi şi de ei înşişi. În România se votează interlopi, se votează cunoscutele amante ale celor mai abuzivi şi mai abjecţi dintre lideri, se votează fiii şi fiicele celor care le-au ucis, alegătorilor, viitorul. Traian Băsescu a câştigat mizând pe anticorupţie şi a pierdut fiindcă a ajuns să patroneze un sistem la fel de corupt şi de arogant ca acela dinaintea sa. Preşedintele acesta nu este un accident în istoria noastră, chiar aici ducea istoria noastră postcomunistă. În plus, ţara este mai jos ca oricând. După aderarea din 2007, a fost din nou părăsită de cei mai buni dintre oamenii ei, care, pur şi simplu, au evadat şi nu cred că se vor mai întoarce“. A tăcut. 

După cum probabil cititorii acestui ziar ştiu, de alegeri i-am preferat pe cei cu lepră celor la costum. Am mers în leprozeria de la Tichileşti, să scriu de acolo, să respir un aer mai curat. Nu am votat. În colegiul meu (un fel de a spune, după cum s-a şi dovedit, colegiile nu sunt ale noastre, sunt ale lor) aveam de ales între un securist de duzină şi un copil de bani gata, un gângav lacom, îl cunosc.

Drumul spre Tulcea nu este drumul spre Compostela, dar dacă ţii ochii deschişi înţelegi. Căruţe, dar şi limuzine, palate ţigăneşti, ba chiar şi un cetăţean turmentat, dar cu drept de vot, care combătea frigul pătrunzător nu cu o căciulă de oaie, cum se face, ci cu o cască de motociclist. O avea, pesemne, de la copiii plecaţi în Occident să se salveze şi să îl întreţină. 

Punctul de vedere al călătorului: o ţară subdezvoltată cronic, o lume de asistaţi social, cumpărată la preţ mic. În stânga mea conduce cineva, la radio cântă Tudor Chirilă, citesc „De ce este România altfel“, de Lucian Boia. Istoricul are dreptate până la ultimul punct. Ţara aceasta a crescut într-un fel anume, strâmb, şi cum să o mai îndrepţi? Un capitol de forţă al eseului: minciuna din 1989. Din minciuna aceasta vin, venim toţi. Din nou, e prea târziu. Cancerul, dacă nu îl elimini din organism, te va ucide. Societatea românească este un organism din care celulele sănătoase s-au retras sau duc încă, în numele lui Don Quijote, lupte punctuale, cu rezultate enorme care nu schimbă nimic fundamental.

În afara sistemului, aici, nu se poate trăi. Poţi să supravieţuieşti, periferic, în mizerie, sau să te adaptezi. Dacă te adaptezi trebuie să renunţi la tot binele pe care îl aduce adevărul. Public, aici se trăieşte în minciună. România are un patron spiritual: domnul nostru Caragiale, fireşte. Măcar acum, în majoritatea Marelui Plagiator şi a Mareşalului Somnului, să nu uităm acest amănunt biografic: Caragiale a fugit şi el, să îşi trăiască ultimii ani şi să moară, liniştit, la Berlin. 

Nu Băsescu e de vină, deşi, când îşi va fi sfârşit capitolul de istorie, va lăsa România nici mai bună, nici mai rea decât în 2004. O va lăsa la fel. Animalul acesta politic, care a rupt ţara în două, nu a fost, deci, nici satanic, nici salvator. A fost inutil.