Manfred Weber, Spitzenkandidat-ul Partidului Popular European, anunţa în faţa jurnaliştilor prezenţi că trăieşte cea mai tristă zi din cariera sa politică, o zi în care un principiu a fost abandonat, la fel cum propria lui familie politică îl abandonase pe el cu numai câteva zeci de minute înainte.

Cu nouă luni în urmă, Manfred Weber, bavarezul din fruntea grupului PPE din Parlamentul European, pleca drept favorit în câştigarea poziţiei de viitor preşedinte al Comisiei Europene. În noiembrie, popularii, reuniţi în congres la Helsinki, băteau în cuie ceea ce se ştia: Weber devenea oficial Spitzenkandidat, adică cel care urma să preia preşedinţia Comisiei Europene dacă partidul său, PPE, se va situa pe prima poziţie în alegerile europene care urmau să vină în mai 2019. Victoria PPE s-a întâmplat, la un scor mai mic, e adevărat, dar nominalizarea lui Weber nu s-a mai făcut.

Ştim cum au decurs negocierile pline de suspans care au dus la nominalizarea Ursulei von der Leyen. A fost o înţelegere la Osaka, prin care, în mod cu totul surprinzător, Angela Merkel a acceptat să cedeze poziţia de preşedinte al Comisiei lui Frans Timmermans, din partea socialiştilor! Grupurile Socialist şi Renew Europe s-au aliat în a-l respinge pe Weber, dându-i preşedintelui Franţei, aflat în spatele înţelegerii, spaţiul de negociere şi cărţile necesare pentru a obţine ceea ce îşi dorea, abandonarea principiului „Spitzenkandidat”.

Pe de altă parte, liderii grupului de la Vişegrad s-au răsculat şi ei împotriva doamnei Merkel, dar din cu totul alte motive. Atât Weber, cât şi Timmermans se remarcaseră prin criticile dure la adresa situaţiei din Polonia şi din Ungaria. FIDESZ-ul lui Viktor Orban tocmai fusese suspendat din Grupul PPE cu concursul lui Weber, iar împotriva Poloniei Parlamentul European declanşase activarea articolului 7, cu aportul lui Timmermans.

Revoltele din PPE şi opoziţia lui Macron au îngropat principiul legitimării prin alegeri a celui care va ocupa principala poziţie din structurile Uniunii Europene. Negocierile din spatele uşilor închise au prevalat. De aceea a apărut şi un mic moment de relaxare în Parlamentul European în momentul în care Dacian Cioloş, liderul grupului Renew Europe, şi-a rostit discursul în plen stârnind hohote de râs. El vorbea despre transparenţă şi condamna negocierile ascunse după ce participase la toată răsturnarea de situaţie.

Dar totul e bine când se termină cu bine. Angela Merkel a primit preşedinţia Comisiei pentru Ursula von der Leyen, ministru în cabinetul ei. Deci, Germania mulţumită. Franţa, la fel, cu Christine Lagarde ca preşedinte al BCE. Spaniolii îl au pe Josep Borrell ca Înalt Reprezentant pentru Politică Externă, belgienii pe Charles Michel, preşedinte al Consiliului European, iar italienii sunt satisfăcuţi pentru că au preşedinţia Parlamentului European, prin David-Maria Sassoli. Estul n-ar trebui să fie fericit, pentru că, în ciuda promisiunilor lui Macron, n-a luat nimic, dar cei patru din Grupul Vişegrad exultă şi se laudă că ei i-au îndepărtat pe Weber şi pe Timmermans. Deci, toată lumea mulţumită.