Prinşi în vâltoarea alegerilor pentru funcţia de preşedinte, am uitat să ne uităm spre Bruxelles. Pasionaţi de acţiunile fără precedent ale DNA, flancată de celebrii mascaţi, am uitat să constatăm că de azi Comisia europeană se înnoieşte. Delectaţi fiind de filaje, contrafilaje şi combinaţii dâmboviţene, am neglijat cel mai important eveniment al zilei. Comisia Barosso este istorie, comisia Juncker îşi începe mandatul.

Puţini au analizat că, întâmplător sau nu, Comisia Barosso a activat în cele două mandate consecutive în paralel cu mandatul de preşedinte al domnului Traian Băsescu. Dealtfel, dacă facem o analiză paralelă a celor două tipuri de conducere, vom constata că sunt multe similitudini.

În primul rând, Barosso a avut de gestionat criza economică din 2007-2009. În acelaşi timp, în România se remarca lupta politică totală între preşedinte şi guvernul pe care tot el îl instalase. Vechii amici politici erau acum adversari redutabili. Investiţiile publice cresc, populaţiei i se creează sentimentul de confort economic, imobiliarele explodează.

În 2010-2011 porneşte criza Greciei şi iminenţa imposibilitate de plată a datoriei suverane, ceea ce determină o reactie declarativă fermă a preşedintelui Comisiei. Faptic, în afara unor măsuri care mai mult au enervat populaţia Greciei, nicio măsură efectivă. Germania preia subiectul şi îşi asumă rolul impopular de jandarm al finanţelor. În România, salariile bugetarilor sunt tăiate cu 25%, posturile din administraţie se blochează, statul se împrumută cu sume colosale, a căror destinaţie nici azi nu e cunoscută opiniei publice.

În 2012, Comisia nu poate gestiona subiectele din Orientul Mijlociu, iar fostul preşedinte francez forţează normele dreptului internaţional pentru a-l sancţiona pe fostul dictator libian. Drepturile omului sunt respectate doar dacă aşa vor unii. În România, procedura suspendării preşedintelui (nu comentez dacă întemeiată sau nu, dar sigur constituţională) generează o isterie europeană, care culminează cu reacţiile comisarei Viviane Reding. Nu contează că îşi depăşeşte prerogativele, important e că se bagă în seamă şi trage de urechi guvernul.

Între 2009-2014 societatea internaţională suferă mutaţii profunde. Lumea arabă e în mişcare. Uniunea doarme. Rusia dă semne că se trezeşte din hibernare. Şeful politicii externe europene visează. Câţi îşi amintesc cine e Catherine Ashton? Crimeea e anexată. Doamna Ashton rezistă (evident, mă refer la coafura). România este la răscruce de vânturi. Preşedintele iubeşte. Rusia ne devine vecin la Marea Neagra. Preşedintele e supărat şi acuză guvernul. Iar guvernul nu are nimic împotrivă. Toţi se bat să-şi declare iubirea americană. Dar, ca în orice telenovelă, episodul 2369 e la fel de departe de final ca şi primul episod. Politica internaţională se face, nu se discută la ceaiul de la ora 6. Relaţiile internaţionale nu ţin seama de vanităţi şi orgolii. Acţiunea este vitală, iar democraţia se bazează pe voinţă fermă, pe lege.

Comisia europeană începe un nou drum. După 10 ani de somn, sper că se va trezi. Că va deveni un actor major în relaţiile internaţionale. Că îşi va redescoperi vocaţia şi farmecul inefabil.

România se pregăteşte să îşi aleagă noul preşedinte. După 10 ani de dispute sterile, de politicianism, de lipsă de voinţă, de gangsteri şi iubiri din deal,  sper că ne vom trezi. Şi că vom înţelege că puterea nu e absolută, că abuzul nu poate merge la nesfârşit. Că instituţiile se profesionalizează, se schimbă. Că ne vom descoperi vocaţia europeană.

Succes Europa! Succes, România!

Să avem un viitor mai bun!