Mai întâi, putem anticipa creşterea importanţei politice a alegerilor locale, în principal cele pentru marile oraşe. Cine va câştiga alegerile locale va antrena alături de sine un val de optimism şi oportunism social. Cei care vor pierde alegerile locale nu vor avea timp să se redreseze în alegerile parlamentare.
 
Resincronizarea alegerilor prezidenţiale cu cele parlamentare va determina, inevitabil, reapariţia tandemurilor „preşedinte-premier” în campania electorală, aşa cum s-a întâmplat în scrutinele din anii 2000 (Ion Iliescu - Adrian Năstase), 2004 (Adrian Năstase – Mircea Geoană; Traian Băsescu – Călin Popescu-Tăriceanu) şi 2009 (Mircea Geoană-Klaus Iohannis). Suprapunerea alegerilor prezidenţiale cu cele parlamentare va determina crearea unei agende electorale centrate pe capacitatea guvernelor de răspunde problemelor socio-economice ale României. Profilul politic individual al candidaţilor prezidenţiali va fi privit de electorat în raport de capacitatea de a genera sinergie cu guvernul şi majoritatea parlamentară. 
 
În sfârşit, în cadrul acestor consideraţii introductive trebuie menţionat precedentul creat de Klaus Iohannis în anul 2020, prin faptul că nu a respectat cutumele democratice şi nu a invitat partidul cu cel mai mare număr de voturi (PSD) să încerce formarea unui guvern. Teoretic, în 2024 am putea asista la un nou episod în care viitorul preşedinte să nu fie din partea partidului cu cel mai mare număr de voturi, ci a unei coaliţii a partidelor care au pierdut alegerile parlamentare. Iată de ce scrutinul prezidenţial este cheia de boltă a anului electoral 2024. 
 
PSD a enunţat ipoteza desemnării candidatului prezidenţial prin metoda alegerilor interne (denumite şi „preliminare”). Aparent, este o metodă democratică, însă trebuie să avem în vedere precedentele experimente. PSD a organizat alegeri interne în anul 2004, însă acestea au fost câştigate de cei care le-au organizat, preşedinţii de organizaţii judeţene, astfel încât putem bănui că nu a existat un „exces de democraţie internă”. Liviu Dragnea a fost votat preşedinte al PSD nu de către congres, ci în cadrul unui scrutin direct al membrilor de partid, evenimentul politic fiind lipsit de transparenţă. Ca atare, alegerile preliminare pot constitui o sursă de legitimitate politică suplimentară pentru candidatul prezidenţial, însă pot duce şi la şubrezirea şanselor acestuia printr-o supraexpunere mediatică prematură. În mod ironic, am putea spune că metoda alegerilor preliminare ar fi utilă PSD doar dacă ştie cine este candidatul care va reprezenta partidul în scrutinul prezidenţial din 2024! 
 
Deng Xiaoping a spus „Nu contează dacă pisica este albă sau neagră, atât timp cât ea prinde şoareci!” Cu alte cuvinte, este puţin importantă modalitatea de desemnare a candidatului PSD la prezidenţiale, însă este esenţial ca persoana să fie un competitor puternic prin faptul că generează optimism social.
  
În desemnarea candidatului PSD la prezidenţiale conducerea partidului ar trebui să răspundă la următoarea întrebare: de ce, cu toate că a avut candidaţi mai competenţi în scrutinele din anii 2004, 2009, 2014, a pierdut alegerile? Dacă privim cu atenţie istoria electorală recentă putem descoperi un model uimitor. În primul tur candidaţii PSD s-au clasat pe primul loc, însă au pierdut în turul al doilea, în urma unor evenimente emoţionale. 
 
Mai întâi, în anul 2004, Traian Băsescu a lansat acuzaţii de fraudare „cu soft-ul” a alegerilor din primul tur. Asociaţia Pro Democraţia a „uitat” să informeze cetăţenii înaintea turului II că expertiza programelor de agregare a rezultatelor electorale demonstra că software-ul nu avea nicio problemă (în baza unei evaluări independente), anunţul fiind făcut după ce minciuna lui Traian Băsescu şi-a făcut efectul. În anul 2009, Mircea Geoană, deşi candida din partea unei largi coaliţii de partide (PSD, PNL, parţial UDMR), unite împotriva lui Traian Băsescu, a pierdut alegerile după scandalul vizitei nocturne la mogulul Sorin Ovidiu Vântu. Atunci, mulţi dintre cei care-l detestau profund pe Traian Băsescu s-au întrebat dacă şi de ce Mircea Geoană este atât de apropiat de Sorin Ovidiu Vântu încât să-i facă vizite nocturne înaintea turului al II-lea al alegerilor? 
 
În sfârşit, dincolo de erorile personale ale candidatului Victor Ponta, acesta a pierdut alegerile în 2014 pentru că s-a creat percepţia că ar fi dorit să blocheze votul cetăţenilor români din străinătate, aceştia fiind mobilizaţi, până la isterizare, „să-i dea o lecţie”. 
 
Ce au în comun cei trei foşti lideri ai PSD? Din perspectiva articolului nostru faptul esenţial este că au fost ţinte ale unor masive campanii de demonizare, iar „Dreapta” a reuşit să genereze valuri de ură împotriva candidaţilor PSD. Ura a fost principalul combustibil electoral al victoriilor „Dreptei româneşti” în scrutinele prezidenţiale. Traian Băsescu şi Klaus Iohannis s-au prezentat ambii drept mari democraţi şi proeuropeni, promiţând modernizarea României. Câte din aceste promisiuni au fost respectate avem fiecare propria percepţie şi evaluare, însă este cert faptul că după aderarea la Uniunea Europeană nu a fost atins niciun obiectiv major de politică naţională sau externă (fantoma Mecanismului de Cooperare şi Verificare încă ne mai bântuie; suntem departe de Spaţiul Schengen şi Zona Euro, diferenţele dintre regiunile României şi dintre urban şi rural se adâncesc, criza demografică este iminentă, ş.a.)
 
În crearea profilului unui candidat câştigător din partea PSD, conducerea partidului trebuie să identifice nu doar un candidat cu afinităţi de stânga, în stare să mobilizeze bazinul electoral al propriului partid, ci prezidenţiabilul social-democrat trebuie să devină atractiv şi pentru categorii socio-profesionale din oraşele medii şi mari ale României, mari consumatoare de social media. Cu alte cuvinte, un candidat de succes al Stângii poate fi doar o persoană împotriva căreia campaniile de demonizare ale PNL, USRPLUS şi sateliţii lor din societatea civilă şi presă nu pot avea succes. 
 
Dacă o atare evaluare este corectă, atunci PSD ar trebui să-şi lanseze propriul candidat prezidenţial în prima parte a anului 2024, însă trebuie să aibă pregătit mai devreme celălalt membru al tandemului, candidatul de prim-ministru.
 
PSD ar trebui să funcţioneze asemenea unui avion bimotor, cu candidaţi ai tandemului preşedinte-premier complementari dar suficient de diferiţi pentru a atrage segmente electorale care să-i permită să atingă pragul de 6 milioane de voturi în turul II al scrutinului prezidenţial. Cu alte cuvinte, candidatul câştigător pentru PSD poate fi acel lider politic care poate atrage aproximativ două milioane de electori din afara bazinului electoral tradiţional al social-democraţilor.   
 
Al doilea element fundamental al ecuaţiei electorale îl reprezintă alegerile parlamentare. Rezultatul acestora, spre deosebire de opţiunea emoţională în cazul turului al II-lea al alegerilor prezidenţiale, va depinde de starea socio-economică a României. 
 
Putem anticipa că perioada 2023-2024 va fi de relativă prosperitate în România, în condiţiile afluxului de bani prin instrumentele Uniunii Europene, astfel încât PNL şi USRPLUS îşi vor menţine un număr important de votanţi. Într-un asemenea scenariu, PSD ar putea obţine aproximativ 40% din mandatele parlamentare (bazinul electoral al PSD la potenţial maxim), însă trecerea de 45% din numărul deputaţilor şi senatorilor poate fi obţinută doar într-o situaţie de criză economică. De aceea, indiferent de rezultatul alegerilor prezidenţiale, pentru a reveni la guvernare PSD are nevoie de aliaţi în Parlament. Acum, AUR se prezintă drept o construcţie politică al cărui principal obiectiv este de a ţine captiv un electorat care ar putea migra spre Stânga politică. Electoratul din România cu valori asimilate suveranismului este important cantitativ, astfel încât nu poate fi neglijat de planificatori politici realişti.  
 
Din perspectiva viitorului ciclu politic, dacă PSD îşi doreşte să fie sigur că va asigura guvernarea ţării în perioada 2024-2028, trebuie să-şi construiască aliaţi parlamentari. În pofida animozităţilor dintre PSD şi Pro România, pentru Stânga ar fi fost mai bine dacă ambele partide s-ar fi regăsit acum în parlament, pentru a putea face o opoziţie mai viguroasă. Însă faptele trecutului sunt cele pe care le ştim şi ele nu mai pot fi schimbate. Este o certitudine că poziţionarea centristă a PSD din perioada Marcel Ciolacu lasă neacoperite segmente electorale importante. Electoratul sensibil la agenda politică suveranistă este asumat de AUR, însă strategia sa politică reală pare a fi „capturarea” unui electorat, nu construcţia unui proiect politic guvernamental.
 
Liviu Dragnea a cucerit o parte a acestui electorat în 2016, însă a pierdut ulterior alte categorii electorale, cele sensibile la mesajul democratic şi pro-european, la ideea de justiţie socială şi meritocraţie. Rămâne de văzut dacă direct de către PSD, sau prin aliaţi, Stânga va reuşi să absoarbă nemulţumirea socială în creştere. 
 
Obiectivul final pentru interesul public este crearea condiţiilor pentru o guvernare coerentă, având la bază o majoritate parlamentară stabilă şi matură. Altfel, experimentele nefaste ale „guvernărilor multicolore” vor continua, iar costurile tranzacţionismului politic sunt plătite de către cetăţeni. După alegerile din 2024, avem nevoie de Refondarea Republicii, fiindcă actualul contract social este perceput a fi expirat de o către o majoritate covârşitoare a cetăţenilor. Un regim care se vrea democratic în care participarea politică este de doar 30% nu doar că este nelegitim, dar este şi în pragul imploziei. Iar efectele neîncrederii în instituţiile politice sunt multiple, după cum o demonstrează studiile de politică comparată. Inclusiv rata redusă a participării voluntare la campania de vaccinare anti-COVID-19 este expresia neîncrederii profunde în autorităţile publice. De aceea, Refondarea Republicii a devenit imperativă!