De ce trebuie votat Klaus Iohannis

Aştept de 14 ani să scriu acest articol. Mai exact, din vara anului 2000. La câteva luni de la alegerile locale care au consemnat victoria candidatului Forumului Democrat al Germanilor din România, Klaus Iohannis, în calitate de primar al Sibiului, am trecut prin acest oraş, în drumul de întoarcere de la Mânăstirea Rohia la Bucureşti.

Prima oară investigasem oraşul Sibiu în 1997, un fel de haltă obligatorie în drum spre Răşinari - doream să văd locul copilăriei lui Cioran. Oraşul era un burg german decrepit şi gri - cam cum arată acum Sighişoara, după câteva mandate de primar al stângii. În august 2000 - în plină degringoladă a dreptei care avea să genereze, câteva luni mai târziu, realegerea lui Ion Iliescu - oraşul avea să mi se arate însă în toată splendoarea lui. Piaţa Mare începuse să fie reparată, existau deja sensuri unice care fluidizaseră circulaţia, la Muzeul Buckenthal nu mai erau muzeografe care să croşeteze, apăruseră primele terase viu colorate, magazinele începeau să nu mai aducă aminte de perioada comunistă. Oraşul fremăta de numele noului primar: Klaus Iohannis.

Am început să mă intreb cum de o minoritate de 1% a reuşit să câştige încrederea unui oraş întreg. Documentându-mă despre FDGR, am încercat să cunosc, din aproape în aproape, istoria comunităţii săseşti din România, de la colonizarea din secolul XIII până în prezent. Am citit numeroase cărţi despre istoria saşilor şi şvabilor. Am început să studiez muzica lor, am devenit fascinat de orga, de corurile comunităţii, de Rudolf Lassel. Am început să vizitez cetăţile fortificate, fiind uimit de soluţiile arhitecturale simple dar durabile ale saşilor. Am devenit atent la sculpturi, la ancadramente, la pictura care se mai poate vedea în interiorul bisericilor la Mediaş sau la Mălâncrav.

Am studiat atent reprezentarea politică a minorităţilor, alcătuirea FDGR, comunităţile etnicilor germani din Ardeal, Banat şi zona Satu Mare. Coordonez o teză de doctorat pe această temă. L-am vizitat pe Eginald Schlattner la Roşia, am admirat biserica din localitate pe care scrie "mai veche decât Berlinul" (capitala Germaniei nu exista în timpul în care saşii ridicau primele biserici din Transilvania). Am văzut filmele lui Radu Gabrea inspirate din viaţa acestei comunităţi, am stat mult timp de vorbă cu acest regizor.

De fiecare dată când trec prin Braşov încerc să ascult un concert de orgă la Biserica Neagră. La Sibiu nu evit niciodată librăria Schiller, în speranţa că pot găsi o carte nouă despre viaţa etnicilor germani din România. La Sighişoara nu ratez prăjitura cu rabarbură, lichiul de prune sau sucul de mere de la Mălâncrav. În această ultimă localitate am petrecut în vara anului 2012 cel mai liniştit concediu, într-o casă veche săsească a Mihai Eminescu Trust, fără televiziuni şi semnal la telefonul mobil. Anul trecut am adus de la Budapesta câteva litografii cu oraşele şi satele transilvane pentru a le dărui comunităţii săseşti din Sighişoara şi fundaţiei amintite. Am dorit să aduc o contribuţie modestă la mai bună cunoaştere a acestei minorităţi.

Nu este însă cazul să prezint propria mea biografie prin prisma felului în care am încercat să înţeleg ce înseamnă comunitatea etnicilor germani din România. Este un miracol faptul că această comunitate încă mai există. S-a făcut totul pentru ca ea să dispară. Cei care nu au fost deportaţi în Bărăgan sau în Siberia, ori nu au fost condamnaţi la închisoare în timpul regimului comunist, au fost vânduţi la bucată în Germania. După 1990, când statul german le-a creat posibilitatea să emigreze în masă, în România au mai rămas doar cei in vârstă sau cei care au avut conştiinţa faptului că locul lor este aici pentru că pot realiza ceva pentru semenii lor.

Mulţi români după 1990 s-au găsit în situaţia de a căuta un reprezentant al acestei minorităţi, pentru a repara un ceas sau pentru a găsi un candidat - de la primăria unei comune la Parlamentul European. Unii au găsit, alţii au fost mai puţin norocoşi. Românii au dezvoltat atracţie pentru etnicii germani alături de care au convieţuit, o atracţie bazată pe experienţa pozitivă: nimeni nu a fost dezamăgit de pe urma muncii împreună, indiferent de domeniu. În contrast cu maghiarii, saşii şi şvabii nu au avut revendicări politice, nu au pledat pentru autonomie pe criterii etnice. Au preferat să se impună prin puterea exemplului personal.

Pentru diminuarea dramatică a numărului acestei minorităţi, la care au avut o contribuţie substanţială, românii nu şi-au cerut niciodată scuze în mod oficial. Etnicii germani nici nu le-au cerut, i-au iertat pe cei care le-au destrămat familiile şi le-au pricinuit dureri imposibil de reparat.

Klaus Iohannis este, la ora actuală, cel mai reprezentativ produs al acestei comunităţi, din punct de vedere politic. A intrat în politică relativ târziu, la început doar ca primar independent, membru al unei organizaţii etnice, apoi ca membru al unui partid politic. Imaginea lui nu se suprapune cu cea a unui partid - din acest motiv este cotat ca încredere peste bazinul electoral al partidului care îl susţine. Klaus Iohannis are, în mod natural, o aplecare către valorile comunităţii din care face parte - solidaritate, subsidiaritate, respect pentru demnitatea umană. Saşii au fost întotdeauna uniţi (sistemul vecinătăţilor, al obştilor bine structurate, le este cel mai familiar) dar au ştiut şi să pună în evidenţă calităţile fiecărui individ. O astfel de comunitate a fost şi este în antiteză cu valorile stângii, mai ales cu egalitarismul şi pierderea identităţii într-o comunitate amorfă.

Klaus Iohannis nu poate fi altfel decât este, din punct de vedere al identităţii sale politice.

Afirmam că aştept de 14 ani să scriu acest articol. Am realizat încă de atunci că Iohannis este aspiraţia multora către normalitate. Normalitatea care însemna, până la instaurarea comunismului, buna guvernare, prosperitate şi vacanţe la schi iarna, în cabanele saşilor din munţii Făgăraş.  Dacă românii vor să dea un semn etnicilor germani care le-au stat alături de mai bine de 800 de ani, care au ales unirea Transilvaniei cu România în 1918 demonstrând loialitate dar au trecut prin calvarul deportărilor şi al umilinţelor, un semn că încearcă să repare greşelile trecutului, au ocazia să o facă votându-l ca Preşedinte al României pe Klaus Iohannis.

Ar fi insă incorect ca alegerile din 16 noiembrie să fie reduse la opţiunea între un etnic german, reprezentant al centrului - dreapta şi un român, reprezentant al stângii. Alegerea va fi între două sisteme de raportare faţă de cei din jur si faţă de valorile europene. Klaus Iohannis nu are în spate grupuri de interese, patroni de presă sau potentaţi financiar. Klaus Iohannis nu are nevoie să demonstreze că admiră virtuţile modelului occidental - el este, prin natura sa, în dubla calitate de etnic german şi cetăţean român, în inima proiectului european al unităţii în diversitate. Klaus Iohannis nu este deloc reprezentativ pentru actuala clasă politică, ci vrea să fie garanţia bunei administrări a unei ţări, după modelul oraşului pe care îl conduce. Victor Ponta nu este doar un candidat care se oferă pe sine electoratului, cu bune şi rele. Victor Ponta are în spate un uriaş angrenaj mediatic, întregul buget al statului la dispoziţie şi o mulţime de personaje politice pensionate demult dar care se încăpăţînează să rămână în prim plan. Victor Ponta mai are de partea lui un arsenal de maşini cu alegători pregătiţi să facă turul ţării cu ştampila ca să voteze de câte ori este nevoie. Victor Ponta nu vrea şi nici nu poate dovedi aplecarea înspre valorile occidentale, ci îi dispreţuieşte profund pe românii care au plecat în Occident pentru a scăpa de sărăcie. Victor Ponta nu este împotriva actualei clase politice, ci este croit după chipul şi asemănarea acesteia. Bătălia este inegală. Însă tocmai acesta este farmecul democraţiei: alegătorul, atunci când este singur în cabina de vot, poate schimba un întreg sistem care îi satisface aparent toate nevoile. Singura condiţie este să vină la vot. Am convingerea că de data aceasta se va înţelege cine poate să ne reprezinte în calitate de Preşedinte în următorii ani:  Klaus Iohannis nu este "răul cel mai mic", ci binele pur şi simplu. Klaus Iohannis poate fi pentru toţi cetăţenii României cel mai frumos cadou de Crăciun.