Deja războiul informaţional a trecut la a patra generaţie şi se fac studii intense de natură tehnologică către a cincea generaţie a jocului cu mintea omului, cu ceea ce percepe, cu ceea ce înţelege, cu ceea ce cunoaşte şi cât de alterate pot fi aceste etape în fixarea şi generarea părerilor, opiniilor şi alegerilor sale.

Dacă prima generaţie se referă explicit la dezinformare, propagandă, măsuri active şi elemente de operaţiuni psihologice, cea de a doua vizează obiectivarea constructului abstract în spaţiul virtual şi comunicarea dintre spaţiul real şi cel virtual, a treia se referă la accesarea individuală, dar pe bază de modele - pattern-uri ale întregii mase sociale, pe bază de big data, pentru a o viza în vederea alterării sau dirijării opţiunilor.

Generaţia a patra vizează în mod direct personalităţile care nu sunt tangibile prin instrumentarul tip Cambridge Analytica de a treia generaţie, cei 3-15% pentru care probabilitatea de influenţare este nulă, în funcţie de subiect, prin instrumentar specific, adaptat, tailor made, special definit pentru individul vizat după studierea sa amănunţită, cea mai clară metodă fiind character assassination

În fine, deja se desenează perspectivele unei a cincea generaţii, care va apărea în circa 2 ani, atunci când tehnologia va permite atribuirea de „imagini reale“ fiecărei figuri publice care poate transmite orice mesaj prestabilit vrem, audio şi video. Imaginaţi-vă confuzia unei lumi în care Donald Trump declară război în video şi audio, el însuşi, manipulat ca imagine, şi nu un actor sau o sosie, iar Emmanuel Macron îşi prezintă demisia în direct. Văzul, cel mai bogat simţ şi care aduce 87% din informaţie creierului uman, devine relativizat şi fără perspective de selecţie, de a discerne adevărul de fake, de realitatea prefabricată. Iar când în spaţiul public nu e emisă doar o asemenea enormitate, ci 7 mesaje distincte şi nuanţate pe o temă, confuzia este perfectă iar joaca cu mintea umană atinge apogeul.

Aşa ajungem la post-Adevăr, post factual, şi, mai departe, post-umanitate.

Post adevăr: originile sale teoretice şi instrumentarul care a dus la validarea războaielor informaţionale moderne

Post adevărul – post truth – este un termen utilizat din 1992, de către Steve Tesich în eseul „A Government of Lies“, apărut în The Nation. Asta consemnează Oxford Dictionaries, care notează, totodată, că e cel mai căutat cuvânt în 2016, când au apărut, de altfel, şi cele mai multe lucrări legate de post-adevăr şi război informaţional sub diferite forme. Tesich susţinea atunci ca istoria revelată după deschiderea arhivelor legată de Watergate, de scandalul Iran-Contras şi de primul război din Golf demonstrează că „noi, ca oameni liberi, am acceptat şi decis de bună să trăim într-un fel de lume post-adevăr“. Referinţele sale discută cât de puţin cunosc oamenii obişnuiţi din marile dosare şi teme ale operaţiunilor contemporane – speciale, clasificate, militare – şi cât de mare e distanţa între ceea ce se prezintă public şi ceea ce absorbim şi înţelegem dintr-o realitate sensibil mai complexă şi care ne e refuzată în toate detaliile sale.

E o întreagă dezbatere cât de nou sau de vechi e războiul informaţional, la fel şi politicile populiste, ce recurg la emoţii.

Definirea ulterioară a termenului/nonţiunii/conceptului de politici post-adevăr, post-factuale, sau post-realitate se referă mai degrabă la o cultură politică în care dezbaterea face apel mai degrabă la emoţii fără legătură cu detaliile politicilor concrete, în care propaganda rezumată în talking points (ideile generale stabilite de strategia de comunicare, repetate unanim de grupul în cauză) care ignoră pe deplin faptele şi realitatea înconjurătoare. Post-adevărul nu înseamnă contestarea sau falsificarea faptelor şi a opiniilor experţilor, ci trimite totul într-o subordonare totală faţă de emoţiile provocate publicului, care ignoră adevărurile şi faptele prezentate obiectiv, fiind orbit de emoţii şi porniri umorale.

E o întreagă dezbatere cât de nou sau de vechi e războiul informaţional, la fel şi politicile populiste, ce recurg la emoţii. Unii susţin că aspecte de această factură datează de când există politică şi dezbateri în Agora, din Grecia Antică, totuşi explozia post-adevărului este legată indisolubil de Internet şi social media, de capacitatea oricui de a transmite unui public larg, necontrolabil, dar conectat la reţea, idei şi emoţii profunde care-i afectează opiniile. Şi e profund legat de schimbările sociale produse de tehnologie, cu precădere de social media.

Originile post-adevărului: filosofia clasică, tehnologia, populismul

Bernard-Henri Lévy a fost cel care a încercat să explice paradigma post- adevărului, cu toate componentele sale. Filosoful francez vorbeşte despre trei componente ale acestei dezvoltări a realităţii umane cu care va trebui să ne obişnuim:

Există „un suspect filozofic, un vinovat tehnologic şi un responsabil profund politic“ al zilelor de astăzi şi acestei năpaste a post- adevărului.

Astfel, totul a plecat de la filozofia modernă. Toţi cei ce pun sub semnul întrebării Adevărul îşi au originea în gândirea filosofică a lui Friedrish Nitzsche, care pune sub semnul întrebării a Adevărului ca un absolut. îl relativizează, mai mult, îl aşează ca parte egală a dreptului de a exista şi a fi analizat ca Minciuna. Nitzsche se întreba De ce Adevărul să aibă valoare mai mare decât Minciuna? E un semn mare de întrebare pus atunci şi dăinuie şi azi, iar efectele acestui silogism filosofic, care exclude raportarea etică, morală, sau sistem axiologic complex şi duce la lumea nebună de azi.

Dar, într-un fel, e revenirea în ciclu a unei idei clasice a filosofiei greceşti. E renaşterea ideii cea mai veche a filozofiei – şcoala de gândire a sofiştilor – şi a perpetuei lupte de idei între Filozofii şi Sofişti. Sofiştii puneau sub semnul întrebării pe proprietarul, deţinătorul Adevărului absolut. Doctrina lor este că Socrate şi Platon nu au dreptul, nu pot reclama că deţin Adevărul. Astfel că, cu toţii suntem, cu social media, reîncarcarea sofiştilor în lumea modernă.

Internetul şi social media au făcut ca fiecare propoziţie şi fiecare părere să fie egală.

Interferenţa tehnologică, odată cu apariţia internetului şi a reţelelor sociale, a dus la democratizarea absolută într-un spaţiu virtual, dar care atacă direct mintea şi percepţia omului real, conectat la acest spaţiu. Democratizarea a făcut ca să se înregistreze o explozie cu consecinţe enorme prin promovarea unei idei generoase, fiecare adevăr, fiecare idee să aibă o valoare egală. Şi să se confrunte cu competiţia celorlalte idei, pentru a vedea care e mai ascultată, mai prizată.

Nu-i vorba, asta a fost şi o verificare a naturii umane, spun eu, o verificare absolută a modului în care arată omul, cu adevărat, pe medie, şi care e natura spiritului uman, cât contează individualitatea şi cât spiritul de turmă. Ţine de educaţie, obişnuinţe, tradiţii, trăsături caracteristice, dar şi de societate, de relaţionare, spiritul comunitar şi ierarhizare naturală a ei.

Deci Internetul şi social media au făcut ca fiecare propoziţie şi fiecare părere să fie egală. Am ajuns la o democratizare absolută a Adevărului, fapt care a împins mult dincolo de Nietzsche relativizarea Adevărului. Nu mai e vorba despre acordarea unei valori etice superioare Adevărului în raport cu Minciuna, aici e vorba despre egalarea tuturor nuanţelor – care au valoare similar în competiţia propoziţiilor de pe internet - dintre Miniciuna extremă şi Adevărul absolut. Mai mult, egalizează şi sursa acestor idei apărate, a idiotului pus alături de geniu, de cunoscător, de expert, de profesionist. E un dezastru. Nu neapărat absolut. Levy susţine că face parte din natura şi devenirea umană, că omul e obligat, în devenirea sa, să se confrunte şi să se adapteze şi la această etapă a evoluţiei, pentru a putea rezista viitorului.

În fine, politicienii populişti sunt a treia sursă-vinovat al problemei. Aici intrăm deja în abordări care-l amintesc pe Kafka sau Eugen Ionescu, un teatru al absurdului. Populiştii recurg la emoţii, dar principala lor idee este că Adevărul nu e Adevăr, Adevărul e ceea ce spun eu. Aşa au apărut Nazismul, Absolutismul modern, Autoritarismul. E noua idee care împinge, însă, prin consecinţe, la absurd şi la distrugerea libertăţii, şi la controlul absolut al centrului, oricare ar fi acela, asupra popoarelor, societăţilor, naţiunilor, lumii.


Inteligenţă artificială

De la post-adevăr, la post factual şi post umanitate

Dacă post-adevărul înseamnă relativizarea valorii Adevărului, chestionarea deţinătorului adevărului (sofişti), egalarea ca valoare a Minciunii cu Adevărul (Nietzsche), democratizarea Adevărului (social media, toate propoziţiile sunt egale, indiferent de emitent şi de legătura cu Adevărul), aici vorbim exclusiv despre legătura percepţiei umane, a înţelegerii umane cu Adevărul. Cu realitatea. Vorbim despre interpretări, despre emoţii care alterează înţelegerea adevărului sau obstrucţionează şi dirijează Adevărul nostru individual. Dar nu afectează faptele.

Post factualul începe de acolo de unde vorbim despre paradigma Ceea ce vezi nu este Adevărat, Ceea ce percepi cu simţurile, nemijlocit, nu e Adevărat, respectiv despre alterarea faptelor prin prisma alterării percepţiei. Nu mai e vorba despre interpretare, ci despre alterarea fundamentală a faptelor petrecute. Abordarea populistă Adevărul e ceea ce spun eu că este Adevărul care transformă faptul în non -fapt sau în opusul său.

Acest tip de abordare, care e combinată cu cenzura mass media, blocarea libertăţii presei, liberei circulaţii a ideilor, libertăţii de exprimare, impinge societatea vizată către autoritarism, către dictatura. Dacă ne uităm azi la modul de prezentare oficială a Kramlinului, prin purtătorii săi de cuvânt, a agresiunii Rusiei în Ucraina, a doborârii zborului MH 17 deasupra Donbasului, a otrăvirii cu Novichiok a lui Serghei Skripal, a ingerinţei în alegerile din SUA şi din alte state, vedem sensul mişcării. Manipularea Adevărului, cu construcţia alternativelor realităţii, alterează pur şi simplul faptele pentru publicul rus şi cel captiv. Sau, după cum spunea Bernard Henry Levy, „Nu te poţi abţine să crezi că Putin e comandant al Ţării sale, e istoric şef, Jurnalist Şef şi vrea să şteargă, să rescrie, să reinventeze istoria trecutului“.

Totul a plecat de la suprautilizarea AI în detectarea fake news. Am învăţat maşinile să coroboreze elemente de limbaj, le-am învăţat să traducă, să citească, să scrie versuri (nu poezii!!!), să priceapă gramatici şi sintaxe, să creeze fraze corecte în orice limbă, mai corecte decât vorbirea oamenilor reali.

Aici referinţa e transparentă la Francoise Sagan, cea care spunea „Nimeni nu ştie niciodată ce vă rezervă trecutul“ – cu referire directă la alterarea şi rescrierea istoriei în viitor. Aici suntem cu regimurile populiste şi post-factualul. Faptele sunt rescrise, nu reinterpretate, ci schimbate dramatic. Mai ştim şi noi istoria eroismelor lui Ceauşescu, rescrise după preluarea puterii de către acesta, în 1965. Se rescrie istoria şi în Polonia actuală, cu rolul opoziţiei Solidarnosti. Se distruge imaginea şi rolul lui Lech Valensa, îl reaşează pe Geremek în prim plan. Asta fac politicienii populişti. Post- factual.

Post-umanitatea e şi mai tragică, şi se leagă direct ce o altă creaţie a omului, artificial intelligence - AI. Un mecanism de învăţare automată, independentă, a unor maşini, capabile să manipuleze infinit mai multe date decât fiinţa umană, cu infinit mai multă eficienţă, sigur în fracţiuni de secundă, şi care pot reproduce realitatea destinată oricărui simţ uman, cum pot altera mintea umană în mod programat.

Totul a plecat de la suprautilizarea AI în detectarea fake news. Am învăţat maşinile să coroboreze elemente de limbaj, le-am învăţat să traducă, să citească, să scrie versuri (nu poezii!!!), să priceapă gramatici şi sintaxe, să creeze fraze corecte în orice limbă, mai corecte decât vorbirea oamenilor reali. Mai mult, le-am învăţat să recunoască feţe, să interpreteze gesturi, să creeze grimase, şi astăzi programul prin care un text şi o imagine a oricui, împreună cu vocea sa, pot crea declaraţii „autentice“, factuale, care sunt transmise pe scară largă mai necesită până în doi ani timp pentru perfecţionare. Atunci să te ţii război informaţional!

Spuneam mai sus, cum e să te trezeşti cu un motor de inteligenţă artificială care crează din algoritmi şi utilizează mega-date, imaginea reală a unui lider care susţine un discurs plecând de la text. Cu imaginea, vocea şi ticurile de comportament mai autentice decât chiar originalul. Ei bine, din acest punct, prognozat peste doi ani ca realizare tehnologică, avem un caz clar al unui mecanism superior ca memorie, viteză şi accesarea informaţiei Omului, care afectează universul intern personal al fiecărui individ şi ne alterează psihologic. Aceasta este post-umanitatea.

Şi nu e vorba despe un caz izolat, nu e vorba despre cunoscători, ci despre o întreagă populaţie umană care va trebui să se confrunte şi să se adapteze la stresul acestei realităţi post-umane, care ne afectează profund la nivel individual, pe toţi. Aici contează rezilienţa umană şi posibilitatea ca să existe adaptabilitatea la aceste dezvoltări ale unui viitor apropiat. Şi tot ea va trăda conţinutul şi capacitatea umanităţii, în întregime sa, de a se adapta, vom şti cum arată omul mediu, umanitatea în totalitatea sa, luptând cu aceste adevărate boli psihice ale viitorului trăirii în spaţii virtuale paralele, concomitente, o schizofrenie a trecerii constante între realităţi plăsmuite şi viaţa de zi cu zi, factualitatea, adevărul şi umanitatea.

Cum ne adaptăm la post-adevăr, post-factual, dar mai ales la post-umanitate?

Fireşte că există forme de a reacţiona la post-realitate, acum şi în viitor. Orice construct uman are şi antidotul, chiar dacă apucă să fie folosit ca armă deja împotriva umanităţii însăşi. Vedem azi reacţiile la generaţii de război informaţional trecute, vedem astăzi şi antidotul constant ce însoţeşte construcţia responsabilă a noilor descoperiri tehnice, inclusiv ale inteligenţei artificiale în acţiune.

Niall Ferguson, celebru istori de la Hoover Institution, Stanford University, e cel care face pledoaria cea mai importantă a ciclurilor istorice Kondratiev şi interpretării istoriei care se repetă. E sarcina unui istoric aplicat, susţine el, să aleagă din viitoruri multiple pe cel relevant, condamnând şi afirmând că e şocat cât de des politicienii şi jurnaliştii se duc la analogii greşite pentru viitor. Ferguson susţine că „Tehnologia e importantă, dar din ce în ce mai puţin importantă, de fapt, în viitor, se schimbă foarte repede şi creează rupturi dese, deci durata de viaţă a unei tehnologii e mult mai mică decât era altădată. Computerele şi social media au impact major, dar se elimină mai repede decât presa anilor 50“.

Ce e nou e descentralizarea comunicaţiilor. S-a întâmplat cu presa tipărită deja şi social media a adus schimbări de impact dar destul de reduse în timp, pe care le învăţăm. O analogie nu suficient de relevantă azi chiar dacă invită democraţia şi blochează autoritarismul de atunci. Diferenţa este nu numai accesul la baze de date practic infinită, la practic nici un cost pentru oricine din lume care e conectat la Internet, ci înseamnă şi accesul oricui la mase mari de oameni în interiorul oricărei societăţi, controlabili, influenţabili, cunoscuţi în datele lor personale şi trăirile intime reflectate de reţelele sociale.

Ferguson susţine că, impactul descentralizării informaţiei şi întărirea capacităţii şi impactului asupra opiniei oamenilor duce, totuşi, la recentralizarea puterii. Chiar şi inteligenţa artificială poate însemna în timp un instrument care duce la creşterea controlului statului în faţa individului.

Totuşi nu cred în ipoteza asta. Ei bine diferenţa e creativitatea, iar modelul cel mai clar, exemplul şi argumentul în acest sens vine din China, unde baze enorme de date copiate din tot traficul de pe Internet creează cunoaştere ce e dată pe tavă Partidului Comunist. Controlul politic duce la consecinţe fundamentale, cred eu, şi o regăsim în fiecare societate centralizată şi în instituţiile politizate, care pierd uzul capacităţii de acţiune odată ce regula este adevărul politic, impus pe linie de sus în jos, nu profesionalismul şi cunoaşterea ce vine de la baza organizaţiilor sociale şi a instituţiilor profesionale.

Oricât de puternice vor fi computerele, cel mai mare determinist e mintea umană şi condiţia umană.

Tot astfel şi în post-umanitate, se repetă consecinţa fundamentală a controlului asupra societăţii chineze: controlul chinez asupra reţelele duce la implozie prin blocarea libertăţii de gândire şi libertăţii de opinie, de experimentare liberă şi a creativităţii. Diferenţa tehnologică, ca să-l parafrazez, aplicând la realitatea analizei noastre, din nou pe Niall Ferguson, capacitatea fantastică a inteligenţei artificiale, a post-umanităţii ca etapă, e că şahul e cel mai bine jucat de către maşini. Dar pot ele să interpreteze şi să creeze un joc mai bun decât şahul? Mai util pentru aplicaţii în viaţa de toate felurile şi toate conjuncturile? Nu!

Oricât de puternice vor fi computerele, cel mai mare determinist e mintea umană şi condiţia umană. Asta e determinantă, indiferent de schimbarea de tehnologie. Sunt câteva constante ale omului. Şi cred, în continuare, că epoca post-umanismului, aşa cum am definit-o mai sus, nu poate distruge oamenii, societatea umană, condiţia umană, şi nici mintea umană. Chiar dacă creează un impact major, şi schimbă fundamental ceea ce cunoaştem azi despre modul nostru de viaţă, învăţare, cunoaştere şi adaptare. Şi e, într-adevăr, o provocare majoră a viitorului, care va face foarte multe victime colaterale, din rândurile oamenilor contemporani, care nu vor mai înţelege nimic şi se vor izola în bule comode, incapabili de adaptarea la şocul viitorului.