Orice candidat cu pretenţii ar trebui să facă un gest de minimă decenţă pentru sine, pentru echipa care urmează să lucreze pentru el şi, în final, pentru cei care îl vor vota. Orice candidat ar trebui să accepte o serie de şedinţe cu un psiholog, şedinţe care să fie accesibile celor mai apropiaţi consilieri, şi prin care să poată fi determinate punctele slabe ale personalităţii lor. Nu vorbim aici de secretele adânc îngropate ale vieţii lor. Nu ne referim la aspectele personale şi care necesită păstrarea lor în domeniul discreţiei.

De cele mai multe ori, alegerile nu se câştigă ci se pierd de către oponenţi. Şi alegerile se pierd atunci când candidatul şi echipa sa se pun singuri în situaţii delicate, pe care nu sunt capabili să le gestioneze emoţional. E suficient să nu înţelegi bioritmul propriului candidat şi să îi programezi o dezbatere sau un interviu în cel mai prost interval al acestuia pentru ca o discuţie pe un subiect cu potenţial declanşator emoţional să se termine într-un dezastru.

Victor Ponta: Se poate atât timp cât se poate. Eu pot, dar nu mă lasă.

Victor Ponta e un tip ezitant. Nu vorbim despre ezitarea cuiva care are de ales între două opţiuni pe care nu le cunoaşte sau nu le controlează. Este ezitarea unui om care e încă nesigur pe el. Ion Iliescu şi Traian Băsescu au avut dreptate când au vorbit despre Victor Ponta. Ion Iliescu l-a numit cârlan, cu accent pe lipsa sa de experienţă, dar mai ales pe incapacitatea lui de a se concentra în momentele critice. De cealaltă parte, Traian Băsescu a subliniat cât a putut de des că, în faţa lui, Victor Ponta e un pisicuţ. Obişnuiţi cu etichetele sale, am uitat să ne uităm şi la substratul comparaţiei. Cea mai bună exemplificare este discuţia filmată şi făcută publică cu ocazia scăderii CAS-ului. Opozanţii lui Victor Ponta au văzut un prim-ministru caraghios şi incapabil să se concentreze. În fapt, avem un politician exasperat, care ar fi vrut să fugă dintr-o situaţie jenantă şi care a renunţat la autocontrol în faţa inamicului său, atât de tare îşi dorea să dispară din respectiva situaţie.

Fără putinţă de îndoială, primul lucru pe care ar fi trebuit să îl facă cel care candidează din partea PSD şi echipa sa de campanie ar fi fost o investigaţie amănunţită a punctelor slabe. A situaţiilor care riscă să scape de sub control şi a momentelor în care candidatul nu se mai poate controla. Experienţa cu Mircea Geoana ar fi trebuit să le fie suficientă. Modul în care a clacat Mircea Geoană, în 2009, la întrebarea despre Sorin Ovidiu Vântu pusă de Traian Băsescu, e de manual. Nici nu cred că a mai contat întrebarea în sine din momentul în care o spaimă primară, arhaică şi de nestăpânit se putea citi în privirea lui Mircea Geoană. Putea să spună orice, că ochii săi l-au trădat că e vinovat. Nici nu ştim cât de vinovat a fost de fapt, dar Mircea Geoană s-a condamnat singur prin propria reacţie.

Din această perspectivă, Victor Ponta pare că îi calcă pe urme, cu toate diferenţele care decurg din personalităţile celor doi. Dar Victor Ponta se irită extrem de uşor când îi sunt puse întrebări care nu îi convin. Iese din registrul serios, al prim-ministrului, pe care echipa de strategie i-l impune şi trece în zona glumelor de cartier. Foloseşte deseori un limbaj de plastic în încercarea de a-şi ascunde emoţiile şi, în multe cazuri, a dat dovadă că nu e dispus să înveţe pentru a progresa. Victor Ponta nu poate duce, după atâta timp de pregătire, un discurs lung, complex şi stresant din perspectivă emoţională. La ambele discursuri de lansare a candidaturii, la Craiova şi la Stadionul Naţional, şi-a pierdut pur şi simplu respiraţia. Lui Victor Ponta îi este frică de progres, de propriul progres.

Klaus Iohannis: Hai că poate se poate! Atât pot eu.

Klaus Iohannis e o persoana mulţumită de sine. Nu are nevoie de confirmările mahalalei bucureştene, nu poate fi convins de altceva în afară de cele pe care le cunoaşte sau în care crede, orice informaţie necerută pare o agresiune din partea celui care o aduce. Sună nemaipomenit să le ai pe toate acestea când urmăreşti viaţa politică românească, mai bizantină ca Bizanţul însuşi. Problema majoră în acest context este că mulţumirea de sine de care suferă Klaus Iohannis este o piedică în propria sa devenire. Să devii Preşedinte ar trebui să aducă de la sine capacitatea personală de adaptare la o funcţie cum nu e alta. O capacitate de evoluţie pozitivă care să nu fie umbrită de teama alterării propriei personalităţi. Un preşedinte care nu poate să înveţe şi să se autocorecteze îşi începe mandatul cu un puternic handicap.

Oricum va fi această campanie, eu nu mă voi schimba” este un citat aproximativ din Klaus Iohannis, confirmat în diverse forme de mai multe surse, iar cel de aici îi aparţine jurnalistului Cristian Andrei. Este o greşeală fundamentală din partea lui Klaus Iohannis care trăieşte cu impresia că prezenţa sa în cursă aduce cu sine şi pericolul de alterare a propriei fiinţe. Ce nu pricepe Klaus Iohannis, mai atent cu propria persoană decât cu principiul pe care ar trebui să îl ducă la Cotroceni, este faptul că funcţia de Preşedinte nu ar trebui să se muleze personalităţii celui care o ocupă. Personalitatea celui care va ajunge Preşedinte ar trebui să fie capabilă să facă faţă cerinţelor unei astfel de funcţii. Orice comentariu negativ sau încercare de ocolire a acestui principiu nu e decât o acceptare a jumătăţilor de măsură.

Marele noroc al lui Klaus Iohannis sunt chiar adversarii săi. Cu cât sunt mai stridenţi şi se comportă mai ridicol, cu atât pare mai normal şi mai adecvat Klaus Iohannis. Embargoul TV la care e supus este perfect. O eventuală supraexpunere TV nu ar fi făcut decât să ne arate multe dintre derapajele pe care Klaus Iohannis le are în această campanie.

Ce nu a înţeles Klaus Iohannis e faptul că nici nu ar trebui să se schimbe. Ci doar să înveţe să facă alegerile corecte, alegerile de care are nevoie pentru a demonstra că poate fi un bun Preşedinte.

Elena Udrea: Se poate pentru că doar eu pot. Pot până la capăt.

Elena Udrea fuge de ea însăşi. Nu e decisă încă cine e şi ce doreşte să fie cu adevărat, iar tot show-ul din jurul său nu face decât să confirme că în afară de faptul că vrea să fie populară nu mai contează altceva. Elena Udrea ar vrea să fie o persoană populară şi histrionică precum Traian Băsescu, ar vrea să fie şi o femeie de succes, aşa cum sunt prezentate femeile de afaceri, ar vrea să cânte, să danseze, să alerge şi să fie un ministru destoinic deopotrivă. Ei bine, aşa ceva nu există. Poate fi cel mult o dorinţă personală a cuiva care nu ştie ce vrea să fie şi din cauza asta le vrea pe toate.

Elena Udrea nu este un candidat care să poată juca o scenetă feministă pentru publicul românesc şi ea ştie acest lucru şi pare împăcată cu situaţia. Că a făcut conştient sau nu acest lucru, doar Elena Udrea poate să răspundă, dar întreaga ei campanie este plină de gesturi, imagini şi subînţelesuri prin care dovedeşte că acceptă supremaţia masculină. Fotografia în care Traian Băsescu o mângâie părinteşte pe cap e sugestivă. Nu se vede niciun gest de revoltă, ci doar o acceptare tacită. Oricum, influenţa lui Traian Băsescu, mascul alfa pentru politica locală, este mai mult decât evidentă. Declaraţia prin care a încercat să o protejeze 10 ani de zile pe Elena Udrea (adică până în preziua campaniei electorale) e un semn clar al ordinii ierarhice. În rest, Elena Udrea are fotografii şi mesaje cu subînţelesuri. Leapşa pe Facebook sub semnul „Elena Udrea e bună pentru…”. Declaraţii inocente de genul „Nu am stat niciodată în genunchi…”, care  s-a rostogolit pe internet în cele mai neflatante forme posibile. Iar tot ce stă în spatele conceptului „România frumoasă” e orice doriţi, dar în niciun caz o declaraţie de independenţă feministă.

Dacă nu va ajunge Preşedinte, şi Elena Udrea are toate şansele să nu ajungă în funcţia supremă, fosta ministră a Turismului ar putea lansa prima revistă glossy pentru femeile din politică. Nu ştiu să existe aşa ceva undeva în lume. Elena Udrea ar putea sa isi asigure lejer 12 numere cu doar fotografiile rezultate în urma campaniei electorale. Ce a ignorat cu desăvârşire Elena Udrea e că indecizia ei de a alege între omul politic şi vedeta extravagantă va fi sancţionată de public. Iar publicul a ales deja: Elena Udrea este astăzi o vedetă extravagantă.

Monica Macovei: Eu pot. Şi numai eu sunt cea care poate.

Monica Macovei are tentaţia de a se retrage într-o bulă protectoare. O bulă a propriilor convingeri, în care dacă nu eşti primit, nu ai nicio şansă de a te face auzit. În fapt, candidatura Monicăi Macovei nu are o culoare politică, este singura candidatură elitistă din ultimii 20 de ani. Procentul pe care îl va obţine Monica Macovei ar putea avea în spatele său cel mai bun demografic pentru un studiu sociologic al popularităţii elitismului în societatea noastră.

Pericolul care se ascunde într-o astfel de candidatură este unul cât se poate de clasic. Izolare, tentaţia de a te scufunda în propriile adevăruri şi un exclusivism nereprezentativ social. Privită dinspre stânga, Monica Macovei este o tragedie. Din dreapta, Monica Macovei este acceptată cu reţinere atât timp cât există un alt candidat cu şanse, dar dacă, prin natura sorţii, ea ar fi singurul candidat pe care dreapta s-ar baza, atunci ar fi îmbrăţişată fără reţinere drept ”salvatore della patria”.

Toate acestea la un loc o definesc pe Monica Macovei. Campania se face cu resurse restrânse, pentru că nu cantitatea, ci calitatea contează. Lipsa resurselor ca atare e un argument viabil, dar nici nu există o atracţie între Monica Macovei şi mulţimi, contactul cu ea e întotdeauna personal şi e suficient să vedeţi fotografiile de campanie ca să observaţi distanţa permanentă dintre candidat şi alegători. Doar o serie de alegători sunt capabili, dacă li se permite, să parcurgă distanţa dintre Monica Macovei candidata şi Monica Macovei cea reală. Aşa că, Monica Macovei poate trece ecranul, dar nu trece testul mulţimii. Motivul cel mai plauzibil e posibil să se găsească în faptul că Monica Macovei nu a înţeles sau a refuzat să accepte că cine decide să candideze la funcţia de Preşedinte va trebui să gestioneze toate aspectele imaginii sale publice. Există o Monica Macovei justiţiară, o Monica Macovei viitoarea preşedintă, iubitoare de animale, mamă, prietenă. Pe întreaga perioadă a campaniei, graniţele dintre ele trebuie să dispară, pentru ca alegătorii să aibă acces la ceea ce ei îşi închipuie că e adevărata Monica Macovei.

Nu cred că vreunul dintre cei care contează în cursa electorală a ales să se dezvăluie pe sine pentru a se feri de greşelile care apar din stresul emoţional. Prea multe greşeli personale şi prea multe platitudini salvatoare apar în această campanie pentru a ne lăsa să credem că şi-au făcut un inventar exact al calităţilor şi defectelor. E un subiect care nu a ieşit din zona tabu-urilor sociale şi nici ei nu sunt în stare să înţeleagă că din momentul în care candideazi nu îţi mai aparţii 100%. Un om politic trebuie să accepte că o candidatură la funcţia de Preşedinte implică o modificare consistentă a propriului comfort psihic, emoţional, personal. Viaţa celui care ajunge Preşedinte nu va mai fi niciodată la fel ca atunci când era un simplu cetăţean. Aparţii, în cazul nostru, la nu mai puţin de 20.000.000 de cetăţeni, al căror interes, cel puţin la nivel teoretic, e mai important decât orice dorinţă sau plăcere personală.