Caz în care ar trebui, poate, să schimbăm întrucâtva perspectiva din care privim evoluţia evenimentelor. Până acum, retorica generală era aceea că PSD schimbă legile ca să-şi subordoneze total Justiţia. Adică Justiţia să devină o anexă a partidului.

Dar dacă lucrurile stau oarecum invers? Nu cumva partidul a devenit o anexă indispensabilă a unui grup de oameni din Justiţie, ajunşi deja în poziţii-cheie şi interesaţi să atingă două obiective majore? Acestea:

- Restauraţia vremurilor de tip Cătălin Voicu, în care sentinţele erau trazacţionabile şi, din acest motiv, perfect previzibile şi controlabile.

- Securizarea şi perpetuarea poziţiilor deja obţinute, prin valorificarea atributelor pe care orice sistem judiciar democratic le aduce: independenţa, inamovibilitatea şi chiar o anume formă de impunitate. (Studiu de caz: cum au ajuns la Curtea Constituţională Gheorghe Stan şi Cristian Deliorga; chiar dacă CCR nu e parte a sistemului judiciar, modelul rămâne valabil).

Scopul final ar fi construirea un sistem judiciar aflat la cheremul nu al vreunui partid, ci al unui grup restrâns de oameni din sistem, dar înzestraţi cu puteri uriaşe atât în ceea  ce priveşte recompensele pentru cei obedienţi, cât şi pedepsele aplicabile celor care nu se supun.

Sigur, pentru ca aceste obiective să fie atinse, era nevoie de vehicul politic, de o forţă aptă să ia deciziile şi să implementeze legislaţia necesară. Şi această forţă nu putea fi decât PSD-ul, dar mai ales PSD-ul condus de Liviu Dragnea. Rezolvarea problemelor penale pe care le avea liderul erau perfect compatibile cu interesele grupului, aşa că vreme de doi ani şi jumătate planul a mers cât de cât bine.

A fost o sincopă la începutul anului 2017, cu Ordonanţa 13, dar ulterior planul s-a rafinat din mers. Legislaţia a fost trecută prin Parlament, în urma unui proces care a simulat dezbaterea publică, dar în fapt a funcţionat după acelaşi mecanism: „centrele de reflecţie” livrau proiectele de lege, iar Comisia Iordache şi, ulterior, plenul Parlamentului le vota la foc automat, fără ca parlamentarii să înţeleagă ce votează.

Avantajul de a avea anexat un partid aflat la guvernare, care îţi votează orbeşte tot ce îi propui, este însă însoţit de o vulnerabilitate pe care orice partid o are: depinde de votul cetăţenilor şi ştie că întotdeauna vine un moment în care plăteşti pentru ceea ce faci. Iar 26 mai a fost, pentru PSD, ziua plăţii.

Rămas a doua zi şi fără farul călăuzitor, plecat să lumineze doar o celulă de la Rahova, partidul s-a purtat de atunci încoace ca o curcă beată. Sau, dacă vreţi, ca o găină fără cap. Viorica Dăncilă a declarat – ipocrit, dar a declarat – că a luat act de voinţa poporului, iar Ana Birchall, ca ministru al Justiţiei, a început chiar să producă legislaţie care tinde să omoare tot ce au muncit „centrele de reflecţie” şi Comisia Iordache.

Din acest moment, partidul a devenit inutil, dispensabil. Singura miză care a mai rămas în joc, până vin vremuri mai bune, este securizarea capetelor de pod deja cucerite şi care nu pot fi cedate atât de uşor, doar pentru că aşa a grăit poporul. Iar acest lucru nu se poate face decât prin numirea la Justiţie a unui om de toată încrederea. Faptul că numele Danei Gârbovan a fost avansat în CEx chiar de Florin Iordache este, desigur, o coincidenţă tulburătoare, iar faptul că Viorica Dăncilă l-a acceptat este irelevant: domnia sa nu are de ce să înţeleagă lumea înconjurătoare, tot ce îi trebuie sunt câteva lozinci pe care să le recite la televizor.

Înţeleg că Dana Gârbovan a acceptat propunerea de a fi ministru al Justiţiei, chiar dacă asta presupune: să demisioneze din magistratură (aşa a zis CCR), să preia un portofoliu extrem de dificil într-un guvern năuc, susţinut de un partid aflat în degringoladă, având în faţă un an cu trei rânduri de alegeri care se anunţă extrem de tensionate, în care tema Justiţiei pare să rămână în prim plan. Cumplită sarcină, nu?

Şi totuşi, a acceptat. Nu e aceasta o dovadă că este un om de toată încrederea?