Ţara lui Iohannis

„Dacă Iohannis nu va trata rece şi profesionist situaţia de astăzi, riscul e sa ajungem la concluzia ca operaţia a reusit dar pacientul din păcate a murit. Şi atunci va fi deja prea tarziu” FOTO presidency.ro

Cum arată ţara peste care a devenit Iohannis şef? Traian Băsescu a patentat sintagma de „şef al statului” ca fiind sinonimă cu cea de „preşedinte” nu doar lexical ci, mai adânc, în reflexul societăţii de a se raporta la el ca la şeful suprem. Klaus Iohannis moşteneşte sintagma şi îşi începe mandatul ca şi „şef al statului”, dar îşi propune să îl termine ca „preşedinte”. Cum arată de fapt „moştenirea lui Băsescu”? Care este România reală?

Pe 16 noiembrie, Klaus Iohannis a devenit depozitarul unui volum enorm de speranţă şi entuziasm, neanticipat aproape de nimeni, pe fondul unui sentiment de dezgust transformat în ură la adresa întregii clase politice româneşti al cărei exponent, întâmplător în 2014, a fost Victor Ponta. Întâmplător, pentru că Ponta a pătimit mult în 2014 şi pentru 25 de ani de politică surdă, fără cap - fără coadă, promovată de grupări de interese de cele mai multe ori mafiote şi transpartinice, el neavând neapărat o vină mai mare în comparaţie cu aproape oricare alt politician format în epoca postdecembristă.

Iohannis a preluat o ţară puternic polarizată, în care timp de 10 ani cetăţenii toţi s-au împărţit între suporteri sau duşmani ai unor moguli de presă, ai unor politicieni, ai serviciilor de informaţii, ai justiţiei eficiente vs. ineficiente, aproape toată societatea s-a împărţit între băsişti şi antibăsişti. Traian Băsescu a proiectat continuu de la Cotroceni imaginea unei ţări corupte, cariată de politicieni dar pe care a învins-o şi a pus-o pe drumul cel bun. A pariat pe tineri (a fost şi singurul preşedinte de partid care a crescut o organizaţie reală de tineret între 2000-2004), a pariat pe femei, a pariat pe competenţă. Întrebarea e câte din pariuri le-a pierdut?

Că politicienii sunt corupţi e deja un loc comun. E aproape un pleonasm. Nimeni nu crede în politicieni, nimeni nu mai are aşteptări de la politicieni. Mai mult, societatea a învăţat să tolereze un grad de corupţie şi să trateze ca pe o banalitate o mică şpagă la un medic, la un funcţionar sau chiar la un parlamentar. Mita luată de un ministru este întradevăr spectaculoasă şi mult mai criticată de societate dar până şi ea e acceptată ca fiind inevitabilă în România. Corupţia deja a devenit parte a normalului cotidian, toţi o arată cu degetul dar toţi au învăţat să trăiască, liniştiţi, cu ea. Traian Băsescu ne-a povestit 10 ani despre justiţia reformată. Oamenii nu au prea văzut-o, nu au prea simţit-o dar au învăţat să trăiască cu iluzia că ea se întâmplă. Astăzi par să realizeze că lucrurile sunt fundamental diferite, că discursul public acoperea (sau, mai grav, nu se baza pe informaţii reale) o situaţie de fapt de o gravitate inestimabilă şi dincolo de imaginaţia omului de rând.

Klaus Iohannis şi-a construit discursul public în campania electorală pe ideea aşezării României pe un drum normal, pe racordarea societăţii la principiile şi valorile statelor vestice, idolatrizate de români. Discursul şi proiectul lui sunt însă fezabile plecând de la fundaţia pe care Traian Băsescu, timp de 10 ani, a susţinut că a turnat-o şi că acum, la sfârşit de mandat, este întărită ireversibil.  

Spectacolul ultimelor 6 luni este unul care ar trebui să îl pună pe Klaus Iohannis pe gânduri. Proiectul lui politic de a întoarce pagina şi a începe să scrie „România 2.0” riscă să fie prematur în raport cu radiografia reală a societăţii. Produsul de marketing „vândut” de Traian Băsescu arăta, până acum o vreme, mult mai atractiv decât realitatea care pare să se contureze în ultimele săptămâni. De la „serviciile îngenunchiate” din ultima sa declaraţie în contrast cu ”serviciile care complotează dosare şi arestări” din declaraţiile Elenei Udrea sau de la lupta politică pentru garantarea independenţei justiţiei prin numirea şefelor profesioniste de la DIICOT şi DNA în contrast cu dosarele fluviu ale Alinei Bica (şi exemplele pot continua) este legitim să ne punem întrebări legate de realitatea imaginii pe care, mulţi dintre noi, am început să ne-o proiectăm despre România de la sfârşitul administraţiei Băsescu. La prima vedere planurile lui Iohannis par astăzi potrivite pentru o Românie de peste câţiva ani, ţara nu pare pregătită încă pentru planuri de viitor, pare mai degrabă blocată în tabloul anilor 2005, pare a fi în plin proces de poziţionare a instituţiilor justiţiei. Iohannis ne vorbeşte astăzi despre un sportiv care e deja în teren şi care trebuie să îşi înceapă antrenamentul  în timp ce din poza actuală pare că până la etapa antrenamentului, sportivul trebuie să treacă mai întâi pe la ”recuperare”, dar astăzi sportivul-pacient este în situaţia de a intra în sala de operaţie pentru că ”operaţia” lui Băsescu trebuie redeschisă. Iar pe fond dilema pare a fi dacă prima operaţie a eşuat sau nici măcar n-a fost efectuată...

Denunţurile interminabile ale inculpaţilor ”înghesuiţi” sub ameninţarea cincinalelor de după gratii, disjungerile aproape zilnice ale dosarelor, care au început să formeze verigi ale unui lanţ care pare să împresureze toată scena politică indiferent de doctrina sau etnie, informaţii şocante care curg zilnic prin deversorul DNAului care descriu fapte inaccesibile imaginaţiei omului de rând,  toate astea îl fac pe cetăţean să se întrebe defapt care este ţara în care trăieşte, cine o stăpâneşte şi cu ce intenţii si, poate cel mai grav, ce s-a întâmplat în aceşti 10 ani în care parcă ştiam că personajul negativ este Adrian Năstase cu toată paradigma construită de el cu moguli, oameni de afaceri sau baroni pe care i-a protejat şi crescut în perioada mult hulită (nu-i aşa?) a anilor 2000-2004. Maratonul ultimelor luni l-ar putea face pe Năstase invidios chiar, pe un sistem care, cel puţin la prima vedere, pare că i-a preluat metehnele dar le-a perfecţionat învăţând din ”erorile de funcţionare” ale anilor 2000.

România are astăzi două poze ale aceleaşi realităţi: imaginea din discursul public al oricărui politician - trăsăturile unui stat civilizat, care respiră prin toţi porii valorile occidentale, în care statul de drept este consolidat, politica se face în interesul cetăţeanului de către oameni altruişti, mereu conectaţi la aşteptările societăţii, în permanent dialog cu societatea civilă, oameni care înţeleg să dezvolte o economie sănătoasă care să genereze prosperitate, pentru care interesul naţional este mai presus chiar decât propria persoană, care se gândesc în primul rând la copiii noştri, la sănătatea părinţilor noştri, la competitivitate, la o armată care să fie element de referinţă în regiune, pe scurt - o ”ţară ca afară”. În contrast flagrant, imaginea pe care o vedem zilnic în breaking news - un stat subdezvoltat care nu are nimic în comun cu valorile occidentale, în care statul de drept este în mare măsură o glumă, politica se mai întâlneşte cu interesul cetăţeanului doar din greşeală, dialogul cu societatea civilă este un teatru ieftin, România neavând societate civilă, economia este suprimată sau subminată, „interesul naţional” este un concept filosofic şi abstract, competitivitatea ne ameninţă în primul rând CVurile de carton, armata e numai bună să lupte cel mult pe platourile de la Buftea iar, poate cel mai grav, corupţia nu doar că nu este în proces de eradicare conform cu PRul de care a beneficiat în toţi aceşti ani justiţia ci pare a fi mai extinsă şi mai nocivă decât în 2004!

Pentru ca „proiectul Iohannis” să reuşească este nevoie urgentă de un audit complet, de o baterie completă de analize a cărei rezultate, obligatoriu, să fie făcute publice indiferent de consecinţele pe care le-ar genera şi de gravitatea situaţiei de fapt. Altfel riscul este să construim o casă pe o fundaţie de nisip care se va ruina la prima adiere de vânt. Dacă Iohannis nu va trata rece şi profesionist situaţia de astăzi, riscul e sa ajungem la concluzia ca operaţia a reusit dar pacientul din păcate a murit. Şi atunci va fi deja prea tarziu.