Într-adevăr, protestele USR din plen şi hărţuirea politicienilor puterii sunt notabile şi aduc o minimă susţinere celor care îşi riscă sănătatea în Piaţă, dar parlamentarii care salvează România, conform numelui de partid, se lovesc de un sistem bine dezvoltat, în care puterea lor este, legal vorbind, doar pentru declaraţii. 
 
USR este un partid tânăr, ceea ce le dă opţiunea să evolueze în leadership, ba chiar să aleagă între stânga şi dreapta politică. Cum, cel mai probabil, decizia va viza stânga, este de înţeles şi de ce PSD-ul are tunurile puse pe ei, ca posibilă alternativă pe eşichier. 
 
Ceea ce ne aduce la declaraţia Demos, o grupare de stânga pe care cu greu o pot numi partid, susţinătorii fiind cu dosarul aferent suspendat. Un nomenclator al acestei situaţii ar fi util, opţiunile pentru astfel de grupări relativ necunoscute opiniei publice, dar înfierbântate de păreri revoluţionare, fiind ceată sau pâlc. 
 
Echipa Demos a publicat o litanie aproape lirică apropo de ce nu e voie, într-o democraţie europeană, cu ale sale concentrice cuvinte, niciun şi nicio, trasând o dictatură considerabilă a opiniei faţă de politicienii români. Se înţelege, deci, că din câtul rămas, e voie, un ecou târziu al cerinţelor Pieţei. PSD-ul nu are de ce să se teamă. 
Atunci când orice formă de guvernare devine distructivă (...), este dreptul poporului să o schimbe sau abolească (...). Prudenţa, într-adevăr, va dicta dacă guvernele de mult aşezate ar trebui schimbate din cauze vremelnice sau fără bază; şi experienţa a arătat că omenirea este mai dispusă să sufere, cât timp poate suferi răul, decât să se corecteze şi să abolească formele [de guvernare] cu care este obişnuită. - Declaraţia de independenţă americană
Declaraţia de independenţă americană poate ar servi drept un bun document de drum, ca şi orice alt text al liberalismului care nu încearcă să reinventeze roata. Am pierde, totuşi, din vedere faptul că nu ideologia lipseşte în Piaţă, ci liderii.
 
O discuţie cu un bun prieten (userist) aseară aproape că m-a convins că niciun parlamentar din partidul său nu ar trebui să-şi dea demisia şi să se alăture Pieţei, că şi aşa sunt puţini în legislativ. Argumentele sale veneau ca răspuns la părerea mea că măcar unul ar putea pogorî de la căldura indemnizaţiei între protestatari, asumat, ca lovitură de imagine de termen lung. Mai mult bine ar face acolo, în Parlament, mi s-a răspuns. Mi s-a părut, paradoxal, o viziune profundă de dreapta, aşa că i-am şi dat dreptate. 
 
Provocaţi fiind de dosare şi cu o criză de leadership, construiţi mai degrabă prin voinţă şi nu prin rezultate la guvernare, useriştii riscă însă o alienare profundă în rândul manifestanţilor. Dacă este atacul PSD-ului sau pura soartă, chiar nu contează, este o concluzie academică. Peste noapte, totuşi, aşa cum fac hoţii, mi-am furat ideea înapoi.
 
Ce e important, când zeci de mii de oameni vin în Piaţa Victoriei şi înfruntă frigul, naivitatea sau instinctul făcându-i să zărească o oportunitate oricât de îndepărtată, dar vie cu privire la sistemul politic, este că niciun om politic nou sau vechi nu îndrăzneşte să lase tot şi să li se alăture. Iar răzbunarea pentru acest tip de oportunism, pentru parvenitismul feroce care i-a definit şi pe cei vechi, când cei noi au dovada în faţă, noapte de noapte, va fi cruntă.
 
Chiar nu pricepeţi, văd, că treaba asta nu se opreşte nici la demisia domnului Grindeanu, nici la a domnului Dragnea, ci la reformarea clasei politice şi/sau la orice mică/mare nemulţumire care hrăneşte spiritul civic. Ne auzim la anticipate.