Pe zona de dreapta, ne-am umplut de constructori şi proiectanţi. În fiecare zi se aruncă găleţi întregi de mortar la temelia dreptei unite şi nu ştiu cum se face că, din unire în unire, plini de bune intenţii, drumul astfel pavat conduce la o supremaţie cvasitotală a stângii.

Aşa s-a ajuns ca un partid mare, cu tradiţie, PNL, să fie acaparat aproape în totalitate de o stângă feroce şi vicleană, având lideri pe care, văzându-i, Brătianu s-ar întoarce în mormânt. PDL e un partid mare cu ambiţii mărunte (nu credeam să aud vreodată în partidul care câştigase 5 rânduri de alegeri consecutive că e bine că avem 15%-16%, pentru că e un scor mai bun decât cel din 2000). În plus, îndepărtarea de singura locomotivă electorală reală pe care a avut-o în persoana lui Traian Băsescu va lovi în scorul politic mai ceva decât acceleratul. În rest, o puzderie de partide mici, unele mai uzate, altele mai vioaie: PNŢCD, Forţa Civică, Noua Republică sau PER (care se revendică de dreapta). Ce să mai vorbim despre multiplele iniţiative şi fundaţii de centru-dreapta. Comparând această situaţie a dreptei româneşti cu tot ceea ce se întâmplă pe zona de stânga (unde PSD este atotstăpânitor), avem o imagine mai clară a faptului că urmaşilor lui Iliescu le-a ieşit pasienţa în vechiul spirit FSN-ist: divide et impera.

Sigur că vina pentru dezmembrarea dreptei în atât de multe componente nu aparţine PSD, care şi-a văzut de interesul politic, ci liderilor orgolioşi, căpoşi şi „vizionari” ai dreptei româneşti. Sunt oameni care au purces la unificarea dreptei cu vorbe mari, aruncate la ceas de seară prin talk-show-uri televizate, dar care în permanenţă au crezut că miezul sunt ei, că fără ei nu prea s-ar putea. Şi adevărul este că, fără largul lor concurs, PSD (un partid care nu ar putea, în condiţiile cele mai favorabile, să depăşească 35-37%) nu ar fi reuşit niciodată să revină la putere atât de autoritar, cum poate nici PDSR-ul lui Iliescu sau PSD-ul lui Năstase n-au fost. Trebuie să acceptăm că dacă, stânga domină astăzi România, o face din cauza celor care compun dreapta românească.

Când spun toate aceste lucruri, nu vreau să se înţeleagă faptul că aş lansa săgeţi înspre unul sau altul dintre liderii de centru-dreapta, cu atât mai mult cu cât cred că este nevoie de toţi la un loc. Mesajul meu este mult mai simplu de atât: dacă noi am fi uniţi, socialiştii nu ar avea nicio şansă – bazinul lor electoral, deşi foarte mare (sensibil mai consistent decât al oricărui partid de dreapta din România), nu este nici pe departe majoritar. Fără să-i ajutăm noi prin această dezbinare cronică, nu ar putea conduce România.

În logica aceasta, este clar că ar fi nevoie de mai puţine orgolii şi de mai multe discuţii. De compromisuri reale, în virtutatea valorilor şi principiilor comune pe care le avem. De altfel, sunt convinsă că unitatea dreptei româneşti nu se va realiza decât în momentul când vom pune în centrul discuţiilor dintre noi idei, iar nu oameni.

Că veni vorba de idei, ar merita subliniat că există un singur om care a avut un proiect de ţară de centru-dreapta pentru România: Traian Băsescu. Având în vedere că este, până una-alta, cel mai credibil lider al dreptei româneşti (o arată sondajele de opinie), cred că nu ar fi rău ca reconstrucţia şi unitatea forţelor de centru-dreapta să pornească de aici. Fie şi pentru că este cam singurul care nu se află în postura de a-şi dori satisfacerea unui orgoliu personal.