Prima dată apare problema trădării, ca infracţiune la adresa ordinii de drept, în sistemul de common law. Astfel, se considera că următoarele acţiuni pot corespunde conţinutului acestei infracţiuni:

- a imagina moartea suveranului;
- a face sex cu soţia regelui;
- a falsifica semnătura sau sigiliul suveranului;

- a omorî funcţionarii suveranului;
- a se angaja în acte de război împotriva regatului;

- a pactiza cu duşmanii ţării/suveranului.

Constituţia SUA a definit trădarea printr-o accepţiune restrânsă a common law: doar ultimele două infracţiuni au fost preluate în conţinutul definiţiei. Articolul 3 din Secţiunea III precizează:

„Crima de trădare împotriva Statelor Unite va consta numai în acţiunea de a duce război contra lor sau din înţelegerea cu duşmanii lor prin acordarea de ajutor şi sprijin. Nimeni nu va fi acuzat de trădare decât pe baza a doi martori care să declare că au asistat la acea acţiune sau pe propria recunoaştere în faţa Curţii.

Congresul va avea puterea de a fixa pedeapsa în materie de trădare, dar nicio condamnare având acest cap de acuzare nu va antrena pierderea drepturilor cetăţeneşti şi confiscarea bunurilor decât pe durata vieţii condamnatului.“

Autorii americani insistă asupra faptului că Preşedintele SUA nu poate fi acuzat de trădare pentru un simplu act controversat de politică externă. Noţiunea de război împotriva SUA este uşor de înţeles. Noţiunea de „acordare de ajutor şi sprijin” ar putea fi considerată mai ambiguă dar ea este în legătură tot cu noţiunea de război, aşa cum a explicat un tribunal federal în 1863 în cazul SUA c. Greathouse et al.:

„Termenul de «duşmani»... are semnificaţia că se aplică doar cetăţenilor unei puteri străine aflate într-o situaţie de ostilitate deschisă faţă de noi.“

Astfel, chiar şi un Preşedinte care acordă ajutor unei grupări teroriste nu este considerat de doctrina constituţională americană ca putând fi incriminat pe baza art. 3 din Secţiunea III. Se consideră că trebuie să existe în mod expres o stare de război cu acea ţară în favoarea căreia Preşedintele comite un act de trădare.

Datorită acestor condiţii restrictive, niciun Preşedinte SUA nu a fost învinuit oficial de trădare.

Statele europene au preluat doctrina anglo-saxonă a trădării comise împotriva statului şi au inserat referinţe la aceasta în textul Constituţiilor.

În Franţa, până în 2007, înalta trădare era de exemplu menţionată în Constituţie ca fiind singura modalitate de a angaja responsabilitatea Preşedintelui (art. 68). Înalta trădare era considerată ca fiind acţiunea care încalcă art. 5 (respectul Constituţiei), art. 15 (referitor la atribuţiile Preşedintelui în materie de apărare) sau art. 16 (măsuri excepţionale în cazul unei situaţii de criză). După revizuirea din 2007, Preşedintele este responsabil doar pentru „încălcare a îndatoririlor sale, vădit incompatibilă cu exercitarea mandatului“. O formulă foarte vagă prin care se poate înţelege înalta trădare în sens tradiţional, dar şi orice încălcare a Constituţiei. Doctrina franceză consideră că aprecierea cauzelor care pot duce la destituirea Preşedintelui este strict politică, iar această apreciere este făcută de Parlament.

Codul penal francez nu se referă la „înaltă trădare“ ca la o infracţiune distinctă.

Posibilitatea punerii sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare nu era prevăzută de Constituţia României din 1991. Din dezbaterile Adunării Constituante reiese că s-a dorit o astfel de referinţă, dar opoziţia de atunci (PNL, PNŢCD) s-a opus. Dan Amedeo Lăzărescu dădea atunci exemplul preşedinţilor SUA Lincoln, Grant sau Nixon, care au fost acuzaţi de fapte grave în timpul exercitării mandatului, dar nu au fost puşi sub acuzare pentru înaltă trădare. Lăzărescu dădea în acest context şi exemplul Preşedintelui Franţei De Gaulle, care a preferat să demisioneze, la fel ca şi Nixon (însă nu deoarece ar fi fost acuzat de această infracţiune). Opoziţia se opunea unei referinţe la înalta trădare, deoarece considera acest mecanism ca fiind specific regimurilor prezidenţiale sau semi-prezidenţiale, iar pledoaria din Adunarea Constituantă a opoziţiei a fost în general în favoarea regimului parlamentar.

Răspunderea Preşedintelui pentru înaltă trădare a fost inserată în textul Constituţiei la art. 84/alin. 3. La revizuirea din 2003 această prevedere a fost introdusă la textele dedicate Preşedintelui României şi s-a precizat cine are iniţiativa punerii sub acuzare: majoritatea deputaţilor şi senatorilor. Practic, în perioada 1991-2003 oricine putea iniţia punerea sub acuzare, iar hotărârea era luată cu majoritatea calificată de 2/3 din membrii Parlamentului. Revizuirea din 2003 a restrâns dreptul de a iniţia punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare.

Doctrina constituţională românească justifica, până la apariţia Codului penal din 2009, lipsa de definire a înaltei trădări pe ideea că această faptă are un conţinut complex şi un pronunţat caracter politic. Se considera că nu este vorba de o circumstanţă agravantă a trădării, definită în mod tradiţional de Codul penal, ci de un complex de încălcări ale Constituţiei. Astfel, Constituţia României a fost nu numai redactată iniţial dar şi interpretată în acelaşi fel cu cea a Franţei. Punerea sub acuzare pentru înaltă trădare era considerată, pe bună dreptate, ca având un caracter strict politic. Doctrina românească a considerat că se aplică în acest caz pedeapsa pentru una sau mai multe infracţiuni care intră în cuprinsul noţiunii de trădare din Codul penal. O interpretare fundamental greşită: înalta trădare, în forma descrisă de Constituţia României, se referă la orice încălcare gravă a Constituţiei de către Preşedinte, în forma de trădare descrisă de Codul penal dar şi în forma oricărei încălcări grave a Constituţiei, potrivit interpretării din Franţa.

Din păcate, România nu a urmat modelul francez de redefinire a înaltei trădări ca faptă comisă de Preşedinte, ratând momentul revizuirii Constituţiei de mai multe ori după 2003. S-a mers în direcţia contrară. Codul penal din 2009 prevede la art. 398 că

Faptele prevăzute în art. 394 - 397 (trădarea, trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat, trădarea prin ajutarea inamicului, acţiuni împotriva ordinii constituţionale) săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.“

Aparent, s-a adoptat viziunea franceză asupra redefinirii înaltei trădări. Doar aparent, deoarece în Franţa Codul penal nu prevede, aşa cum am precizat, infracţiunea de înaltă trădare. Fiind vorba de un comportament politic împotriva ordinii constituţionale, Parlamentul trebuie să fie suveran în a aprecia dacă sunt întrunite sau nu caracteristicile înaltei trădări.

Codul penal mai cuprinde o eroare manifestă: nu numai că defineşte din punct de vedere al dreptului penal (şi nu constituţional) înalta trădare, dar o consideră ca o faptă care poate fi comisă şi de ceilalţi membri ai CSAT, în afară de Preşedinte. O asemenea extindere a câmpului de aplicare a înaltei trădări este neconstituţională, întrucât adaugă la art. 96 din Constituţie. În cazul în care un membru CSAT (inclusiv prim-ministrul) ar fi pus sub acuzare pentru infracţiunea definită la art. 398, o excepţie de neconstituţionalitate ridicată în faţa Curţii Constituţionale ar avea, în opinia noastră, câştig de cauză. Constituţia României ar trebui revizuită în sensul Constituţiei Franţei, ceea ce nu înseamnă mai puţină responsabilitate pentru şeful statului, ci chiar dimpotrivă dar înseamnă revenirea disputelor pentru constatarea şi sancţionarea înaltei trădări în domeniul de care în mod tradiţional acestea aparţin, anume în competenţa Parlamentului. Cât despre membrii CSAT, aceştia pot şi trebuie să răspundă (dacă este cazul) pentru infracţiunile din Titlul X, la fel ca şi ceilalţi cetăţeni, eventual într-o formă agravantă, însă faptele lor nu se pot subscrie în niciun caz noţiunii constituţionale de înaltă trădare, faptă care poate fi comisă în prezent, aşa cum rezultă din interpretarea Constituţiei, doar de către Preşedintele României.