CRONICĂ Pierrot lunaire, de Schoenberg, la Palatul Cotroceni

CRONICĂ Pierrot lunaire, de Schoenberg, la Palatul Cotroceni

Arnold Schoenberg (1874-1951)

Un eveniment muzical important a avut loc pe 6 septembrie: prezentarea lucrării Pierrot lunaire de Schoenberg la Palatul Cotroceni, în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu. Piesa lui Schoenberg e extrem de dificilă, se cântă rar, necesită un nivel vocal şi instrumental excepţional şi un public pregătit pe măsură.

Ştiri pe aceeaşi temă

text de Lena Vieru Conta

După premiera ei bucureşteană, în anii 1970, în seria Muzici paralele, iniţiată de Anatol Vieru, cu mezzo-soprana Martha Kessler ca recitator şi cu Vieru dirijând, nu-mi amintesc să fi fost vreodată montată cu forţe autohtone în Bucureşti.

De această dată, lucrarea a fost în centrul unui proiect regizoral-muzical ce a completat percepţia ei nemijlocită cu elemente importante din biografia, anturajul, epoca lui Schoenberg. Concepţia muzicală a integrat şi alte muzici din perioada Belle Époque, precum şi piese de Mozart, în contrast stilistic, dar în consonanţă cu spiritul vienez.

Proiectul a fost conceput şi dezvoltat graţie colaborării regizorului Dan Michael Schlanger cu dirijorul Iosif Ion Prunner, pianistul Cristian Niculescu şi istoricul de artă Cristina Enăşescu, a cărei selecţie de imagini - tablouri, fotografii, texte- a lărgit substanţial cunoştinţele publicului despre marele compozitor, fondator al celei de a doua şcoli vieneze. Imaginile alese de Cristina Enăşescu, cea care a coordonat întregul demers în aspectele sale istorice, au dovedit o abordare culturală extrem de serioasă, un bagaj larg de cunoştinţe interdisciplinare, o excelentă conectare la noutăţile din literatura de specialitate şi mult gust. 
Spectacolul a fost precedat de o scurtă introducere a lui Dan Michael Schlanger despre haloul cultural al Vienei, despre atmosfera nocturnă, seducătoare a lumii lui Albert Giraud, autorul versurilor volumului Pierrot lunaire- Rondels bergamasques din 1884, ce l-au inspirat pe Schoenberg. Apoi, pe scena parţial luminată a salonului Cerchez din Cotroceni -o ambianţă ideală, în spiritul vremii lui Albert Giraud- Dan Michael Schlanger a citit fragmente din jurnalul lui Schoenberg.

A fost o plăcere să-l auzim recitând aceste gânduri despre viaţă şi creaţie, atent alese. Cariera artistică a lui Dan Michael Schlanger a început cu ani în urmă, ca actor; a devenit apoi regizor şi producător de film în Israel şi Canada. Vocea sa, expresivă, inspirată a contribuit la reuşita evenimentului. Ideea de a adăuga lecturii un fond muzical, pianistul Cristian Niculescu interpretând Les cloches du soir op.85, piesă compusă în 1889 de Camille Saint-Saëns şi La terrasse des audiences du clair de lune, din volumul II al Preludiilor de Debussy, a fost binevenită, stabilind  coordonate estetice ce au «înrămat» cu efect de contrast expresionismul lucrării lui Schoenberg şi spiritul decadent, de fin de siècle, al textului lui Giraud.

Romantismul, căldura muzicii lui Saint-Saëns au creat o atmosfera vesperală, primitoare, în timp ce stranietatea rece a preludiului lui Debussy (poate prea amplificat pentru acustica sălii) a pregătit fiorul nocturn pe care îl degajă piesa lui Schoenberg.

 Între timp, pe ecran au fost proiectate autoportrete şi alte picturi ale lui Schoenberg din anii 1910-1911, unele expresioniste, altele – naive, dar toate realizate cu convingere şi cu dăruire maximă. Cuvintele prietenului său Kandinsky, despre oglindirea sufletului compozitorului în picturile sale au fost cât se poate de potrivite; afirmaţia lui Kandinsky « Portretul nu trebuie să semene cu modelul, ci cu pictorul care realizează pictura» a reactualizat vechiul dicton toscan «ogni pittore dipinge sè», demonstrabil în arta atâtor artişti. Oskar Kokoschka şi Egon Schiele au fost şi ei prezenţi: programul de sală, apărut în excelente condiţii grafice, are pe una din coperţi celebrul portret al compozitorului, făcut de Schiele, iar Kokoschka a figurat in texte şi iconografie. 

 A urmat piesa lui Dan Dediu, Pierrot solaire, interpretată de flautistul Ionuţ Ştefănescu şi de clarinetistul Ştefan Voinic-un dialog viu, bogat în nuanţe, ce evocă un personaj agil ca Arlechino, dar în acelaşi timp hébété, un pic năuc, ca Pierrot. Sfârşitul imprevizibil al piesei, în pasaj descendent, bolborosit, cu diminuendo puternic şi cuvintele lui Schoenberg despre Sprechgesang au făcut o trecere lină către începutul piesei Pierrot lunaire, excelent interpretată de ansamblul Constantin Silvestri, cu Valentin Şerban la vioară, Marian Movileanu- violă, Ştefan Cazacu- violoncel, Ionuţ Ştefănescu-flaut, piccolo şi Ştefan Voinic-clarinet/clarinet bas şi dirijat de Iosif Ion Prunner, muzician complet. Pianist şi dirijor, Iosif Ion Prunner a asigurat o pregătire impecabilă a Corului Filarmonicii George Enescu în câteva ediţii ale Festivalului Enescu. În ediţia din acest an, corul a fost deja prezent în câteva evenimente majore. Activitatea lui Iosif Ion Prunner merită recunoaştere largă; pregătirea şi conducerea ansamblului din spectacolul Pierrot lunaire în paralel cu repetiţiile corale cer o energie şi dedicaţie deosebite.

 Cântăreaţa Wioletta Hebrowska-Klein a interpretat partea vocala cu un timbru cald şi versatil, cu larg diapazon expresiv şi cu o prezenţă scenică de mare clasă.

Programul de sala a fost însoţit de o foarte plastică traducere din limba franceză a poemelor lui Giraud, realizată de Vladimir Popescu-Deveselu, tenor, secretar muzical la Filarmonica George Enescu, om de mare cultură, artist până în măduva oaselor. Am putut urmări textul german folosit de Schoenberg pe foile traduse în limba romană, apreciind astfel tălmăcirea din franceză, ce păstreaza o sensibilitate morbidă şi un simţ al stilului remarcabile. Între Madonna şi Der kranke Mond, Cristian Niculescu a interpretat Carillon nocturne op.18 de Enescu, ce s-a integrat perfect în context. 

Pianul a sunat cristalin şi precis, în timp ce pe ecran s-au desfăşurat fotografii legate de emigrarea lui Schoenberg în Statele Unite: poze cu familia sa şi cea a lui Thomas Mann, cu alţi prieteni- Alma Mahler, Franz Werfel, Stravinsky, Klemperer, Einstein, Chaplin ş.a., dar şi imagini ale ascensiunii naziste în Germania. Stranietatea  suavă a muzicii din Carillon nocturne a amplificat absurdul teribil al faptelor istorice, punându-le într-o perspectivă postmodernă. Geneza romanului Doctor Faustus de Thomas Mann a fost şi ea evocată. Cristian Niculescu a interpretat Gnossienne no.3 şi Nocturna no.3 de Satie într-o variantă extrem de liberă din punct de vedere agogic, înlocuind rigoarea cu prezenţa scenică; a urmat, attacca, Noaptea (Passacaglia) din Pierrot lunaire, muzică sumbră şi misterioasă. Iosif Ion Prunner şi ansamblul Silvestri au introdus între Raub şi Rote Messe un ländler de Mozart, care ar fi făcut un contrast şi mai pronunţat, dacă ar fi fost redusă amplificarea. Scurtul interludiu instrumental dintre Enthauptung şi Die Kreuze a sunat singuratic şi plin de aşteptare, iar dialogul pianului cu violoncelul de la începutul Serenadei, rafinat. 

Sfârşitul lucrării s-a sudat cu  Contradansurile K609 de Mozart, întreaga capodoperă schoenbergiană fiind astfel încadrată  de alte muzici,  într-o bordură contrastantă, menită să evidenţieze centrul de interes. Ultima tranşă a acompaniamentului vizual a fost o selecţie de fotografii cu Schoenberg după premiera din 1912 şi cu diverşi interpreţi ai rolului lui Pierrot de-a lungul anilor-cântăreţi, dansatori şi actori. O serie de lucrări plastice (Watteau, Ensor, Renoir, Cézanne, Picasso, Seurat, Klee, Dali etc) cu personaje din commedia dell’arte au pus într-o perspectivă şi mai largă problematica personajului Pierrot, saltimbancul solitar şi trist. Non più andrai, farfallone amoroso din Nunta lui Figaro, în variantă instrumentală, a făcut legătura cu repriza textelor lui Schoenberg, compozitorul deplorând indiferenţa publicului vienez faţă de destinul lui Mozart. Sfârşitul întregului spectacol l-a arătat, în lectura lui Dan Michael Schlanger, pe Schoenberg faţă în faţă cu Dumnezeul «invizibil şi unic». 

Schoenberg a apărut, în această seară, ca un creator complex şi un gânditor profund. Factura expresionistă a muzicii din Pierrot lunaire, instrumentaţia abilă, viziunea inovatoare asupra vocii umane au găsit un suport interpretativ remarcabil.

Întregul concert a fost rotund, cu  început şi final plasate în universal; a cuprins muzică, imagini, joc actoricesc şi text, totul într-o regie bine gândită. Un asemenea spectacol, viu, interesant, aducător de cunoştinţe noi abordate transdisciplinar, ar merita să fie reluat şi pentru publicul larg. Un mare «bravo» celor care l-au conceput şi l-au realizat.

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările