Artistocraţii de la Sankt Petersburg

Artistocraţii de la Sankt Petersburg

Violonistul Valery Sokolov, acompaniat de Orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg

Vineri seară, la Sala Palatului, Filarmonica din Sankt Petersburg, dirijată de Yuri Temirkanov, alături de violonistul Valery Sokolov, au cântat Concertul lui Ceaikovski (celebru din filmul lui Radu Mihăileanu) şi Simfonia a X-a de Şostakovici.

Un text de Alexandru Petrovici

Este, desigur, ceva extraordinar să poţi asista live la evenimente muzicale excepţionale. Orice profesionist sau meloman are pur şi simplu nevoie de a fi martor nemijlocit în sală la astfel de ocazii. Pentru a te bucura, însă, de toată splendoarea lor este nevoie de timp, de „aer” între acestea pentru a da oarecare timp spiritului să le guste, să prelucreze impactul. De aceea, oricât ar putea părea de ciudat, densitatea extraordinară a programării unor concerte de foarte înaltă ţinută artistică – aşa cum se întâmplă în această ediţie a Festivalului „George Enescu” – nu-ţi dă timp să le contempli în voie. 

Trei concerte succesive zi de zi, foarte mulţi artişti extrem de valoroşi care se perindă în faţa publicului într-un iureş copleşitor înseamnă mult prea mult pentru receptarea aşa cum trebuie a mesajului estetic. Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că prezenţa artiştilor de asemenea calibru în România este ceva rău. Dar, dacă am putea avea invitaţi săptămânal, de-a lungul unei întregi stagiuni, câte un solist sau o orchestră de talia celor de pe agenda Festivalului, atunci câştigul publicului şi chiar al muzicienilor români ar fi substanţial mai mare.

În seria concertelor excepţionale din cadrul actualei ediţii a Festivalului „George Enescu” se numără şi cel de la Sala Palatului, din seara de 11 septembrie, 2015. Au evoluat în faţa publicului orchestra Filarmonică din Sankt Petersburg, dirijată de Yuri Temirkanov, iar ca solist, violonistul (laureat al Concursului Internaţional „George Enescu” în anul 2005) Valery Sokolov. Programul ales a cuprins două lucrări importante din repertoriul muzical rus: concertul op. 35 în Re major pentru vioară şi orchestră de Piotr Ilici Ceaikovski, iar în partea a doua, simfonia a X-a op. 93 în mi minor de Dmitri Şostakovici.

Fără îndoială, vedeta serii a fost ansamblul compus din dirijorul Yuri Temirkanov şi orchestra sa. Faptul că se află de mult la conducerea formaţiei a generat o simbioză artistică de mare valoare. De multe ori, legătura dintre şeful de orchestră şi muzicieni a părut că transcende comunicarea gestuală şi se face pe canale invizibile. Yuri Temirkanov nu este un dirijor cu o gestică spectaculoasă, dar acest aspect nu influenţează absolut deloc calitatea construcţiei sonore. El domină scena iar instrumentiştii – de excelentă calitate – răspund prompt, cu foarte multă implicare personală. Aşa cum se întâmplă în orice orchestră valoroasă, muzicienii urmăresc dirijorul, dar se ascultă şi între ei cu cea mai mare atenţie, reglând cu fineţe echilibrele şi culorile sonore, ori ajustând intonaţiile în cazul structurilor acordice.

Foarte rar mi-a fost dat ca, într-un concert instrumental care presupune prezenţa unui solist, atenţia să-mi fie captată, în primul rând, de orchestră. A fost cazul la concertul pentru vioară al lui Ceaikovski. Nici măcar nu aş putea defini drept acompaniament prestaţia pe care a avut-o Filarmonica din Sankt Petersburg, pentru că ar putea părea o depreciere. A fost o simfonie în sine, de cea mai bună calitate, care i-a creat un cadru ideal solistului Valery Sokolov. Acesta dispune de o sensibilitate potrivită mai ales pentru zonele încărcate de lirism şi mai puţin pentru bravura şi spiritul cerute de acest concert.

În frazele pasionale, unde acumulările tensionale şi de intensitate sunt de mare amploare, Valery Sokolov nu a avut nici forţă interioară şi nici vigoare sonoră pentru a le susţine. Nivelul violonistic a fost bun, intonaţia destul de curată, dar în afara frazelor lirice interiorizate, cu intensităţi sonore medii sau reduse, Sokolov nu s-a relevat ca o personalitate artistică foarte interesantă.

Simfonia a X-a op. 93 în mi minor de Dmitri Şostakovici este o lucrare monumentală, de o dificultate excepţională. Partea întâi (Moderato) este foarte greu de construit şi susţinut din cauza proporţiilor foarte mari, dar şi a dramatismului ce o străbate. Totul a fost construit logic, cu minuţie şi un bun gust muzical exemplar. Spiritul şi virtuozitatea din partea a doua (Allegro) au constituit exact contrastul necesar, urmărit evident de compozitor şi realizat pe deplin de către interpreţi.

Echilibrul neoclasic al creaţiei lui Şostakovici aduce elemente tematice de ciclicitate la începutul părţii a patra (Andante-Allegro), evident inspirate din debutul primei părţi. Temirkanov şi orchestra sa au înţeles exact spiritul partiturii şi au realizat aici o gradare dinamico-tensională excepţional de bine dozată, fără nici un rabat de la calitatea sunetului (nu a existat măcar o stridenţă), iar finalul a adus o împlinire totală, provocând entuziasmul justificat al publicului. Dar nu avem timp prea mult să savurăm, mâine urmează alte şi alte concerte deosebite, pe care ar fi păcat să le ratăm.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările