Dar nu sunt. Partenerul strategic al României, Polonia, are o armată de 140.000 de oameni şi 75.000 de rezervişti. Iar la Varşovia sunt destui patrioţi care încă simt crivăţul geopolitic, acela care mai suflă în Europa de Est. 

Polonia are 1.175 de militari trimişi în misiuni peste hotare. 

România are 1.150 de militari aflaţi în afara graniţelor ţării. Dintre aceştia, doi militari au fost răniţi, cu patru zile în urmă, în Afganistan, ca urmare a impactului cu un dispozitiv exploziv improvizat. Iar de când a început participarea profesioniştilor militari autohtoni la diverse misiuni în zone precum fosta Iugoslavie, Afganistan şi Irak, 30 de bărbaţi tineri au căzut la datorie, în numele libertăţii pentru care luptă naţiuni greu încercate şi în acest mileniu. 

Viaţa a făcut să revin în patrie, cu ani în urmă, în suita generalului Ioan Sorin - adevăratul fondator al Forţelor pentru Operaţiuni Speciale - chiar cu o zi înainte de aniversarea Zilei Armatei României, dar nu oricum, ci cu sicriul înfăşurat în Tricolor, al unui brav voluntar din Iaşi, ai cărui părinţi erau amândoi colonei, cu cariere profesionale ireproşabile. 

Meditând la condiţia nouă a Forţelor Armate Române, Ioan Sorin îmi spunea, ca locţiitor al şefului Statului Major, pe atunci General, acum al Apărării, că nu există două armate, una fiind cea rămasă în ţară, alta fiind expediţionară, cu un număr variabil de militari, extrem de bine antrenaţi, trimişi acolo unde aliaţii ne-au cerut prezenţa. 

Şi aliaţii ne-au cerut-o nu o singură dată. Începând cu primul batalion trimis în Afganistan, după un apel telefonic al Comandantului Suprem al Forţelor Aliate din Europa, către generalul Mihail Popescu, pe atunci şeful armatei noastre, solicitare comunicată ministrului Apărării din acel moment, Ioan Mircea Paşcu şi aprobată de preşedintele în funcţie, din epoca respectivă, Ion Iliescu. Batalionul era condus de cel ce azi este ministrul Armatei Naţionale. Asta este istoria nemachiată. 

Măcar azi, cei mai mulţi vorbitori ai limbii lui Mihai Eminescu să îşi aducă aminte de cei ce au luptat şi parte dintre ei au pierit în Războiul pentru Independenţa Ţării, dar şi de cei ce nu au permis unor adversari mult mai bine dotaţi cu tehnică de luptă şi obişnuiţi cu ofensive victorioase, ca să treacă peste liniile defensive ale ţăranilor şi învăţătorilor în uniforme militare, aceia care erau cu gândul la pilda Reginei Maria, aflată atunci alături de ei, în prima linie a frontului, fapt ce i-a întărit sufleteşte, pentru ca inamicii să înţeleagă - şi în limba germană - că PE AICI NU SE TRECE! 

Măcar acum, conaţionalii atenţi la scamatoria politică inspirată din existenţa unor landuri într-un sistem federal bine mimat, dar şi la jocul imagologic al regiunilor europene conturate nu doar după interesele prosperităţii viitoare clamate ale unor arealuri cu mari sensibilităţi istorice, îşi aduc aminte că în august 1944, capitala României, devenise oraş liber de ocupaţie militară străină, înainte ca să apară coloanele militare ale colosului sovietic. 

Carei - oraş în care şi azi, la depunerile de coroane de flori, la Monumentul ostaşului român / A román katona emlékműve participă puţin localnici, cei rămaşi la ferestre preferând să vadă de sus defilarea gărzii de onoare - a fost, pe 25 Octombrie 1944 ultima palmă de pământ românesc eliberată în aceeaşi zi ca şi Satu Mare, de cei care au visat, cu ochii deschişi, la reîntoarcerea pământurilor transilvane la Patria Mamă, cele cotropite de cizme străine, din momentul în care Dictatul de la Viena furase speranţa de libertate a multor români din spaţiul intracarpatic. 

Dar dacă ne limităm doar la evocarea celor care au dreptul la nemurire, în istoria naţională, n-am făcut nimic. Instituţia militară nu este un bun al celor care momentan sunt pe puntea de comandă a portavionului nemişcat de veacuri, din vestul Mării Negre - România. Este o pavăză naţională care merită mai mult decât mesaje de la nivel înalt, videoclipuri filmate cu masca pe figuri oficiale, depuneri de coroane simbolice şi amintiri sintetizate în imagini dinamice, de câteva minute. Viitorul organismului militar românesc nu poate fi condiţionat de evoluţia pandemiei COVID-19, după cum tifosul exantematic nu a îngenunchiat naţiunea română, în prima conflagraţie mondială, chiar dacă sute de mii de oameni au fost răpuşi de teribila boală. 

Recapitulăm?

3500 de veterani de război, din ultima confruntare militară mondială, plus câteva zeci de mii de rezervişti, încă în puterea de a mânui o armă, care au fost rulaţi în trei teatre de operaţiuni militare, plus alte câteva zeci de mii de rezervişti sexagenari, septuagenari, octogenari, care văd, în fiecare lună, cum se diminuează numărul celor din promoţiile lor, plus 60.000 de militari activi. Atâta mai cuprinde defensiva naţională, cea instruită să execute misiunea de a apăra independenţa, suveranitatea şi teritoriul actual al României. 

Mulţi? Nicidecum. Puţini. Tot mai puţini. 

Pentru fiecare militar român trimis în misiuni peste hotare au activat mulţi implicaţi în instruirea sa.

Pentru fiecare profesionist militar trimis la studii în state membre ale NATO - unde au reprezentat în primul rând România şi au fost percepuţi acolo ca atare, nu în nume propriu - au rămas acasă, cu gărzile unităţilor, cu cazărmile nefinanţate integral, cu dotările promise şi etapizate de la an la an, cu tehnică de luptă moştenită de la înaintaşi şi lustruită de cei de azi, bărbaţi de care guvernanţii ultimelor trei decenii şi-au adus aminte doar la depuneri de coroane - spre gloria lor politică -, la inundaţii şi în alte situaţii de criză imprevizibilă, când administraţiile locale nu au mai putut face faţă forţelor nimicitoare ale naturii.

Este timpul ca ocupanţii principalelor fotolii de la Ministerul Apărării Naţionale să nu mai privească, pe plan public, doar la misiunile executate de camarazi încercaţi, acolo unde i-a trimis decizia politicienilor de ieri şi de azi. Asta pentru că familiile tuturor militarilor români au nevoie de eroi în viaţă.

Sigur că "programele de înzestrare cu armament şi echipamente performante continuă pentru a putea oferi României capacitatea de a se apăra în faţa tuturor posibilelor ameninţări externe " cum afirma ministrul Apărării, dar lipseşte din explicaţiile publice precizarea numărului celor ce vor avea un plus de stabilitate ocupaţională, în armata ţării şi, unde este cazul, câte locuri de muncă vor fi salvate sau vor fi create în contextul comenzilor care includ producerea unor echipamente militare şi în ţara noastră.

Evident că apartenenţa la NATO şi UE oferă României motive reale de relativ confort strategic. Dar, într-o situaţie de surprindere strategică, trupele din ţară, aşa cum sunt acestea, decimate, parţial dotate cu tehnică de luptă defensivă eficientă, constituie prima redută oriunde s-ar impune să fie aceasta.

Şi istoria ne-a învăţat că s-ar putea repeta situaţia în care de la Est, din Nord, din Vest şi din Sud să vedem, concomitent, fulgerele norilor de furtună geopolitică.

Este bine că "România, în acord cu angajamentele asumate la nivelul NATO, găzduieşte deja mai multe structuri de comandă şi control aliate: Unitatea de integrare a forţelor NATO, Brigada Multinaţională Sud-Est, Comandamentul Diviziei Multinaţionale de Sud-Est, iar în scurt timp se va constitui şi Comandamentul Corpului Multinaţional Sud-Est la Sibiu. " Aşa preciza cel ce conduce azi ministerul armatei.

Dar câte trupe au aceste structuri, în mod concret, în subordine?

Nu din alte ţări, ci din România.

Câte sunt gata de luptă în cel mai scurt timp, nu după câteva zile?

Şi aici este vorba de o luptă cu un inamic superior numeric, cu o experienţă notabilă în nordul Africii şi pe litoralul nordic al Mării Negre.

Deci luptă, nu misiuni de patrulare, evident periculoase, pe rute bune pentru ambuscade iniţiate prin activarea de la distanţă, a unor dispozitive explozive improvizate.

Undeva, peste Ocean, cineva afirma că România nu are nevoie de un Corp de Infanterie Marină, pentru că acesta este, la americani, unul expediţionar, pe când la români, unde să plece acesta? Interogaţie retorică. În schimb în peninsula Crimeea, circa 33.000 de militari ruşi, dotaţi cu tehnică de luptă impresionantă, modernă, eficace, testată în Ucraina şi în Siria, sunt de facto la distanţa de 33 de minute de zbor, de litoralul românesc. Şi nu toţi au venit acolo pentru un concurs de înot, într-o copcă lungă de patru sute de kilometri, cam câţi sunt de la Constanţa la coasta vestică a arealului geopolitic Crimeea.

Dintre toţi aliaţii, americanii sunt aici, la Constanţa, la Câmpia Turzii, la Deveselu, în sprijin real, nu doar cu trupe şi tehnica de luptă adecvată, ci şi cu investiţii corespunzătoare scopurilor defensive asumate conform Parteneriatului Strategic cu SUA.

După cum afirma recent ministrul român de externe, Bogdan Aurescu:

"Excelent dialogul cu Secretarul de Stat, Mike Pompeo. Am evaluat realizările semnificative în cadrul Parteneriatului Strategic România-SUA, pe baza obiectivelor convenite de preşedinţii Klaus Iohannis şi Donald Trump, în 2019. De asemenea, am discutat despre noi priorităţi, pe baza cooperării noastre dinamice, politice, de securitate, energetice şi economice Am abordat Cooperarea pentru apărarea României şi eforturile comune pentru întărirea continuă a NATO, pentru apărare şi descurajare, abordare coezivă a flancului de est a NATO, inclusiv la Marea Neagră. România este angajată să continue cheltuielile strategice de apărare. Am salutat planurile SUA de a creşte prezenţa sa militară în România".

Ultimul enunţ este memorabil, tonifiant şi util perspectivei întăririi graniţei de est a NATO. 

Dar, dacă va fi nevoie ca rezerviştii să fie "gata să revină oricând sub drapelul naţional pentru a apăra valorile democratice şi fiinţa naţională", pentru că, aşa cum tot ministrul armatei crede, "Activi, în rezervă sau retragere, suntem cu toţii militari!'' atunci este nevoie mai mult decât onorabile îndemnuri. 

Nu s-a dorit, cu ani în urmă, o Gardă Naţională, după modelul american, dar Polonia a înfiinţat o asemenea structură, respectiv Forţa Teritorială de Apărare. Aceasta este a cincea categorie de forţe armate din Armata Poloniei, după Forţelor Terestre, Forţele Aeriene, Forţele Navale şi Forţele Speciale. Şi este formată din soldaţi voluntari profesionişti şi cu jumătate de normă, care fac parte din sistemul de apărare şi descurajare al ţării. Formată în 2016, a ajuns la 24.000 de angajaţi până în iulie 2019 şi urmează să ajungă la o dimensiune de 53.000 de angajaţi în 17 brigăzi de infanterie uşoară până în 2021.

Adică peste două luni de zile. 

****

Ne mai amintim cine a comandat armata ţării, după decesul R.S.R.? 

De la 29.12.1989 la 02.05.1991, generalul-colonel Vasile Ionel a fost şeful Marelui Stat Major. Eram în sala ministerului, când ministrul Victor Atanasie Stănculescu a anunţat nominalizarea lui Vasile Ionel. Reacţia asistenţei a fost una de dezaprobare. Dar Stănculescu, calm, a spus simplu, că de el are acum nevoie. Mesaj clar, tipic trecerii unei etape de dezordine naţională. 

De la 03.05.1991 la 22.01.1997, generalul de corp de armată Dumitru Cioflină a condus Statul Major General. El a fost primul general român care a introdus în armata postdecembristă boneta pentru cadrele militare, cu care de altfel l-am văzut, evident surprins, când a coborât din elicopter la Fort Polk, o bază militară unde americanii au adus mii de camarazi aliaţi, pentru un exerciţiu la care participau şi ţări partenere, precum România. 

De la 22.01.1997 la 07.03.2000, generalul de corp de armată Constantin Degeratu, ca şef al Statului Major General, a avut misiunea extrem de grea, de a redimensiona organismul militar românesc şi a avut temeritatea să taie conexiunea telefonică dintre Palatul Cotroceni şi Moscova, motiv pentru care cel ce conducea ziarul care a preluat patrimoniul fostului cotidian comunist "Scânteia" i-a telefonat şi i-a spus sec că şi-a semnat, prin decizia sa, condamnarea la moarte. Numai că Dumnezeu a vrut altfel. 

De la 07.03.2000 la 31.10.2000 a comandat energic Statul Major General, generalul de corp de armată Mircea Chelaru. Cel care a fost primit cu înalte onoruri militare la Pentagon. Dar a fost debarcat pentru că o altă echipă politică venea la conducerea ţării, după alegerile parlamentare. 

De la 31.10.2000 la 25.10. 2004 a fost şeful Statului Major General, cel mai puternic general român postdecembrist, generalul dr. Mihail Eugen Popescu. El a avut onoarea şi bucuria să fie alături de preşedintele ţării, de şeful guvernului şi de ministrul apărării la Summitul NATO de la Praga, care a deschis uşa României, pentru evoluţia sa în cadrul celei mai puternice alianţe politico-militare, de după ultima conflagraţie mondială. 

De la 25.10.2004 la 13.09.2006, generalul dr. Eugen Bădălan a fost Şeful Statului Major. El a dorit înfiinţarea bazelor militare româneşti, un concept de modernizare şi reamplasare a unităţilor militare naţionale. Verticalitatea sa a deranjat la nivel înalt fiind îndepărtat tocmai de cel care îl asigura, la primul palat al ţării, că nu îl va schimba din funcţie. Mârşăvie politică, tipică ultimelor trei decenii. 

De la 13.09.2006 la 31.12.2010 a condus Statul Major General amiralul dr. Gheorghe Marin, care la final de mandat a primit o înaltă distincţie militară americană. 

De la 01.01.2011 la 31.12.2014, generalul dr. Ştefan Dănilă a fost Şeful Statului Major General, care a reprezentat o speranţă a aviatorilor militari, aceea că vor avea parte de o dotare cu avioane de luptă moderne, cu elicoptere noi de atac şi de transport, pe măsura provocărilor vremii. 

De la 01.01.2015 la 28.10.2019, a condus Statul Major General, direct, sau indirect, funcţie de toanele unui ministru, generalul Nicolae Ciucă. Stăpânirea sa de sine, evitarea ambuscadelor abil ticluite pentru compromiterea sa au fost apreciate de cei ce au decis că armata are din nou nevoie de un ministru al ei. Anterior un ministru cu un mandat similar fiind generalul ing. Niculae Spiroiu. 

De la 01.12.2019 şeful Armatei României este generalul-locotenent Daniel Petrescu, de la care instituţia militară aşteaptă multe. Vom vedea ce va reuşi să facă mai bine, pentru Ţară şi armata ei. 

Revin, la ceea ce spunea generalul Ioan Sorin, care ar fi meritat să fie, la un moment dat, şeful Statului Major General: 

România nu are două armate. 

Ar fi bine ca asta să nu se uite niciodată... 

****

Am scris rândurile de mai sus şi pentru că am fost onorat să primesc, în această dimineaţă, următorul mesaj, prin email, de la Mircea Druc, patriotul care a condus guvernul de la Chişinău - oraş în veci românesc -, în perioada 25 mai 1990 - 28 mai 1991.

DRUC