Suntem din ce în ce mai deconectaţi de la toate programele, proiectele şi reţelele care s-au negociat, între parteneri diverşi, deloc de pe aceleaşi platforme ideologice dar uniţi în dorinţa de a profita de ferestrele care se deschid uluitor de repede şi se închid, din ce în ce mai ermetic, în faţa celor care-şi ratează şansele cu obstinaţie tembelă. Pe măsură ce ne izolăm mai tare, se aplică regula enunţată atât de frumos de înţelepciunea multimilenară a spaţiului mioritic, neapărat şi întotdeauna carpato-danubiano-pontic: "prostul până nu-i fudul, nu-i prost destul". Îi tratăm pe toţi cu un dispreţ rezultat dintr-o gândire geo-politică superioară, mai ales după ce am constatat că toţi liderii lumii şi popoarele lor ne sunt totalmente inferiori şi merită mila acordată pierzătorilor istoriei. Orice-ar face ei, orice ar încerca în micimea lor să imagineze ca soluţie, nu are vreo importanţă "nici cât negru sub unghie" deoarece "ştim noi ce ştim".

Pe ce bază ne credem oare buricul Pământului?

Chiar nu ştiu, mi-am spus azi, privind cu reală şi profund întristată stupefacţie imaginea unui cârd de maşini aşteptând cuminţi trecerea unui singur vagon automotor care se deplasa ireal de încet pe linia ferată neelectrificată care leagă şi azi Constanţa şi Mangalia. Dincolo de toate sloganurile şi promisiunile profund demagogice şi mincinoase făcute de toate guvernele perindate după '89, asta este expresia pură a marii tragedii cu care se confruntă România şi care ne va marca drumul mult timp de acum înainte.

Este vorba despre abdicarea României de la un principiu fundamental şi de la angajamentul cu care ne-am însoţit cererea de aderare la UE: nevoia de modernizare ca parte integrantă a evoluţiei societăţii post-comuniste înspre standardele de dezvoltare ale Occidentului. Nu numai noi am spus asta, au spus-o toţi.  Dar uitaţi-vă la ce au făcut ei şi comparaţi cu dezastrul infrastructurii de la noi.

Uitaţi-vă şi care este acum prima mare consecinţă vizibilă şi cât pierdem de la prima strigare, urmând să vedem dacă, în ce condiţii şi contra a ce avantaje, cuiva dintre vecinii noştri, deja titulari la masa de contracte, i se va face milă de noi şi ne va băga oarecum în seamă.

Formaţi în minte imaginea trenului automotor de care vă vorbeam şi realizaţi faptul că acesta este modelul economic de transport tip carte de vizită pe o zonă strategică a economiei naţionale, acolo unde interesele de toate felurile ar trebui să fie uriaşe, pe măsura potenţialului pe care, într-o ţară normală, îl reprezintă o asemenea lungime de litoral cu vectorii specifici sociali, economici, militari şi transport resurse cu pe rute terestre, fluviale, maritime şi aeriene.

Toţi din jurul nostru se conectează, cu o viteză vecină cu disperarea specifică ţărilor mici când le apare în faţă dilema supravieţuirii, de programe de cooperare, cât mai ample, cât mai deschise pentru noi adăugări de segmente ulterioare. Şi câştigă pentru că depolitizează jocul economic.

Priviţi la ce şi cum joacă statele din Vişegrad. După ce şi-au consolidat poziţia de forţă astfel încât au devenit sinonime cu linia de puritate ideologică, albă şi naţionalistă din PPE şi, ca atare, absolut intangibile, au continuat să ţeasă pe ghergheful propriilor interese şi priorităţi economice. Precum Ungaria, spre exemplu, care merge din ce în ce mai departe pe relaţia aprofundată cu Federaţia Rusă şi, pe de cealaltă parte, în calitate de punct strategic de contact, cu Serbia şi, mai departe, cu Turcia şi China, întregind un arc de cerc uriaş prin care este ocolită şi izolată România.

Putin este acum la Budapesta pentru a discuta continuarea marelui proiect de asigurare a nevoilor energetice ale Ungariei, altul de modernizare a centralei nucleare a acestei ţări dar şi pentru punerea la punct a unui contract comun de producere şi livrare de echipamente feroviare către Egipt, noua poartă de intrare pe care ruşii au deschis-o la Sci, cu prilejul primului Summit Rusia-UE şi pusă la dispoziţia tuturor ţărilor prietene. Precum Ungaria.

N-am auzit (şi, fiţi siguri că nu veţi auzi nici dvs) proteste violente din partea PPE sau a americanilor cum că ţările din Vişegrad trădează nobilele idealuri ale democraţiei şi ameninţări cu sancţiuni severe şi - din această cauză - cu eventuala suspendare din UE sau NATO. N-o vor face nici acum, aşa cum n-au făcut-o nici în 2014 atunci când Viktor Orban a inaugurat, într-o intervenţie istorică, deschiderea înspre est, estimând că "centrul de gravitate al economiei mondiale basculează din Vest înspre Est, de la Atlantic înspre Pacific". Iar acum Ungaria, nu România, şi-a asumat şi a primit recunoaşterea de hub pentru îngemănarea traseelor de transport la contactul Europei cu lumea imensă a estului euroasiatic

N-am vrut asta.

Să vedem dacă vrem altceva. De vrut, poate că am vrut, dar rezultatele au fost cele care se văd. Înainte de începerea discuţiilor preliminare privitoare la bazele pe care urma să se facă extiderea, în câteva cercuri discrete din Bruxelles, Paris şi Germania, am avut ocazia să aud o terorie interesantă: s-ar fi căutat, spunea legenda aceea urbană, o ţară care să poată să joace rolul de "treaptă" sau "conductă privilegiată" pentru contactul bilaterial cu centrul şi estul european eliberat de constrângerile comunismului. Şi, spune legenda, Germania a devenit "treapta" pentru Polonia şi Ţările Baltice, Austria pentru restul. Apoi, după mult timp, Austria a trebuit să preia în atenţie multe dintre problemele din Balcanii de Vest, iar întrebarea deschisă era să se ştie care dintre ţările proxime avea să furnizeze un know-how valabil pentru Parteneriatul Estic. România a fost scoasă aproape imediat din ecuaţia spaţiilor proxime Ucraina şi R.Moldova care nu ne-au dorit pe-aproape, jocurile fiind preluate de Franţa, Germania şi Rusia. Cu strălucire şi convingere, am ratat şi asta.

Mai aveam solidaritatea eternă cu prietenii, fraţii şi vecinii bulgari. Neştiind nimic (sau nevrând să aflăm nimic) din lobby-ul profesionist asigurat celor de la Sofia de către toţi prietenii lor europeni mai noi sau de alţi statornici din vremurile de demult, şi care au reuşit performanţa strategică a decuplării în sistemul MCV, noi rămaşi singurii de ciuca bătăilor. Şi, peste puţin timp, veţi vedea ce înseamnă asta.

În fine, să zicem că nu vrem cu nimeni decât cu cei care nu vor să vorbească cu ruşii. Caz în care, cum a fost la reuniunea recent organizată în Georgia pe 22 octombrie, chinezii sunt centrul atenţiei, cu proiectele lor de legătură între ţările interesate să folosescă centurile terestre şi maritime ale Noului Drum al Mătăsii, văzând cum se articulează el pe noua hartă a conductelor din zona Caspică înpre Europa, via Turcia. Ei bine, am trimis şi noi pe cineva, dl. secretar de stat Ionel Minea (foto), om de toată încrederea, absolvent al Academiei de Tehnică Militară.

La ora când reprezenta interesele strategice ale României, era doar parte dintr-o formulă guvernamentală asigurând doar treburile curente, iar asta nu este specificat pe site-ul Ambasadei României la Tiblisi. Nimeni, să şi fi vrut, nu-l putea băga în seamă cu vreun angajament în numele României şi viitorului său guvern. Încă o şansă irosită fiindcă nu avem, spre exemplu, un think-tank specializat de nivel înalt creditat cu influenţă constantă pe proiecte guvernamentale, realmente apolitic şi competent profesional. Dacă altceva n-a mai avut ţara asta, atunci cu mandat a plecat acolo domnul secretar de stat, cine a aprobat deplasarea?

Altfel, de acord cu dvs, prostii.

Ce ne trebuie instituţii competente? Au alţii, foarte bine, să se bucure de ele. Între timp, cantonarea noastră este în cultura incompetenţei cu vârf, moţ şi zurgălăi. Şi ne bucurăm ca proştii să râdem cu poftă, dar atât de trist, de "salutările din Tela Viv" transmise de doamna Grapini, una dintre strălucitele noastre reprezentate în politică externă, colega doamnei ministru, Excelenţa sa Ramona Mănescu.

Păi nu?