De cealaltă parte, cei de la Comisia Europeană (aţii care nu înţeleg absolut nimic de proşti ce sunt din înfloritoarea realitate românească) zic că lucrurile se complică destul de rău în materie de perspective de dezvoltare şi, dacă o ducem tot aşa, s-ar putea să se profileze o criză serioasă. Şi apoi iar comunicate: ale noastre, ale lor şi apoi iarăşi comunicate. Totul în indiferenţa generală a opiniei publice, deloc preocupată de prostiile astea.

Şi aşa se face că realitatea cruntă trece nebăgată în seamă, Doar, din când în când, iluminată de un episod de scandal după care totul revine la normal, adică la preocuparea de a şti cine mai intră la închisoare şi care este starea evoluţiei dosarelor penale într-un caz sau altul, plus accidentele de maşină, petrecerile cu mititei şi manele şi înmormântările cu bocete şi sobor de preoţi.

Dar despre tragedia reală, adică depopularea continuă a României, oare de ce se vorbeşte atât de rar? Bine că vorbesc ceilalţi şi, în consecinţă, cam cu neplăcere, mai trebuie să admită şi politicienii noştri că „fenomenul este preocupant“. Dar nu e numai atât, deoarece că fenomenul se amplifică de la an la an şi poate pune sub semnul întrebării capacitatea de supravieţuire naţională.

EUROSTAT ne informează că, anul trecut, România a înregistrat foarte tristul record de a fi ţara europeană din care 19,7 % din populaţia activă (cu vârsta între 20-64 de ani) a fost plecată să lucreze undeva în afara ţării, în alt stat membru UE. Suntem pe primul loc în Europa în acest clasament, după noi fiind Lituania (15%), Croaţia (14%) şi Portugalia (13,9%), la polul opus situându-se Germania (1%), Marea Britanie (1,1%), Suedia şi Franţa (ambele cu 1,3%).

Desigur, în termeni europeni, asta se numeşte respectarea principiului modalităţii. În termeni reali, pentru România, este imaginea dezastrului în care suntem şi pe care trebuie să-l recunoaştem la adevăratele sale dimensiuni, sperând (încă) miracolul sosirii la guvernare a unei echipe de profesionişti care să înceapă să redreseze situaţia.

Sigur, prezentul îl ştim şi vedem cum se comportă guvernanţii. Dar viitorul este cea mai mare problemă. Nu vă întrebaţi oare de ce lipsesc complet de pe piaţă studiile prospective şi de ce nu avem un plan realist cu priorităţi naţionale măcar pentru următorul deceniu de dezvoltare?

Răspunsul este dramatic: nimeni nu poate face prognoză pe o realitate care a instaurat ca regulă generală de comportament schimbarea cu o viteză fabuloasă a sectoare întregi de legislaţie, rotirea sau înlocuirea de cadre doar în funcţie de criteriile obedienţei absolute faţă de Partid şi Liderul său. Realitate nestatornică şi imprevizibilă deoarece trebuie să se muleze în permanenţă pe priorităţile apărute de pe o zi pe alta, în funcţie de diferitele contexte sau presiuni interne şi externe.

Asta însă e ceva ce conştientizează mai degrabă organismele specializate, în primul rând cele cu interese sau activităţi în zona economică, din ce în ce mai critice şi sceptice nu numai faţă de activităţile guvernului ci şi faţă de evoluţiile previzibile ale pieţelor.

Dar mai este un nivel de percepţie, cel al oamenilor care văd cum evoluează lucrurile şi nu mai stau să comenteze, ci pur şi simple pleacă. Cu cât sunt mai tineri, cu atât vor să plece mai repede.

Aici e problema reală pentru care nu s-a găsit o soluţie. În cazul acelor tineri, nu e vorba în primul rând de „bani în mână“ ci că le lipseşte total perspectiva credibilă a asigurării unui cadrul predictibil care să le asigura o carieră care să le aducă „bani în mână“. Şi asta pentru că, în momentul ăsta, chiar pentru cei foarte buni, statul român nu are la dispoziţie o „ofertă ocupaţională“ fermă (în afara celor garantate pe motive de rudenie sau carnet de partid sau altele cu circuit discret şi închis). Cine poate să spună de ce meserii ar fi nevoie anul ăsta sau care vor fi sectoarele prioritare pe piaţa românească a muncii în 2025? Şi chiar dacă, prin absurd, cineva ar vrea să realizeze o asemenea hartă, pe baza căror date ar putea s-o facă?

Pentru aşa ceva, ar avea nevoie de o altă hartă foarte precisă şi sustenabilă, cea a marilor investiţii în industrie sau în alte sectoare economice. Se poate face aşa ceva? Nici măcar ca glumă proastă nu se poate vorbi de asemenea promisiuni.

Glume proaste, chiar făcute în batjocură rea şi cinică, sunt promisiunile care, de ani şi ani de zile, guvernare după guvernare, au tot numărat certitudinile autostrăzilor ce urmau neapărat să fie construite rapid, cu un număr de kilometri care, adunat acum, ar fi făcut din România un exemplu mondial şi chiar galactic de succes. Am rămas cu drumurile astea ale noastre strămoşeşti, cu gropile străbune şi, adevărat, cu un spaţiu mioritic neatins (în afară de păduri, dar asta e altă problemă, nu vorbim că se supără ştiţi dvs. cine).

Chiar crede cineva că scârba de popor manifestată de guvernanţii noştri altfel atât de patrioţi şi călcători pe la Biserică, nu avea să fie resimţită cu precizie de tinerii cei care au decis să accepte orice condiţii, chiar şi cele mai umilitoare compromisuri, doar pentru că „dincolo“ aveau măcar certitudinea unui venit fix şi predictibil?

Şi nimic măcar că au plecat atâţia nu e cea mai mare dintre probleme. Adevărata tragedie este că nu ştim (dar putem destul de uşor bănui) care este procentajul celor care vor vrea să se mai întoarcă în ţară. Era destul de important în cazul primei generaţii de „căpşunari“, în general muncitori necalificaţi sau persoane de vârstă medie cu calificare medie. Aceia despre care se putea anticipa că, după ce s-au spetit să muncească „pentru a face un ban“, aveau să se întoarcă în proporţie importantă pentru a beneficia de banii respectivi, de obicei investiţi într-o casă „ca lumea“. Dar, foarte rapid, ponderea tinerilor cu pregătire superioară a început să crească şi acum ei formează o parte importantă a contingentului plecat de acasă. Şi, personal, cred că foarte, chiar foarte puţini dintre ei se vor întoarce vreodată. Sau, cel puţin, atât timp cât nu vor avea certitudinile privind predictibilitatea pieţei interne.

Soluţia ar fi, aşa cum s-a întâmplat şi verificat în istoria altor ţări, demararea unor proiecte majore cu locuri de muncă garantate pe termen mediu şi lung, investiţii complexe de infrastructură şi în sectoare de cercetare/producţie pentru industria de vârf, folosind banii europeni. Pe care, deocamdată, ne pregătim să-i pierdem. Poate ne pregătim şi pentru opţiunea finală, cea de piaţă de consum, cât va mai putea ea rezista, cu o populaţie bătrână, din ce în ce mai bătrână şi cu singura speranţă că cei de-afară îşi vor mai aminti să mai trimită ceva acasă. Şi cam despre asta ar putea fi vorba cu asemenea procent de 20% din forţa activă plecată să muncească afară...