Iar dacă enervarea generală, tensiunea ajunsă la paroxism sunt certitudini, mai greu de identificat sunt motivele reale ale acestei stări de fapt şi vinovaţii pentru ea.

Fără doar şi poate,  de vină nu e exclusiv campania electorală ce va începe în forţă, oficial, îndată după Sărbătorile pascale. Şi nici precampania mai lungă, mai agitată şi mai bizară ca nicicând. Fapt explicabil prin aceea că, mai mult decât oricând până acum, în rezultatul alegerilor locale de la începutul lui iunie 2016 se va putea întrezări viitorul mare învingător, dar şi tristul perdant al Parlamentarele din toamnă.

Culpabile nu sunt în totalitate nici măcar cele două mari partide nu ale ţării, ci din ţară- PSD şi PNL. Unul mai slab ca altul, ambele decerebrate şi cu conduceri bezmetice, aflate în concurenţă bolnavă la capitolul decizii greşite şi indiferenţă faţă de interesele electoratului. Partide pregătite să se sfâşie între ele mai abitir ca niciodată. Aceasta după ce ele însele au fost deja sfâşiate de conflicte intestine, la nivel local sau central, între lideri sau grupuri, conflicte ce nu au putut fi deloc ţinute departe de ochii electoratului sau de cei ai presei. Conflicte care nu sunt nicidecum încheiate şi al căror deznodământ va interveni cu adevărat numai la finele ciclului electoral, atunci când nu e deloc exclus ca mulţi dintre cei ce se află azi la vârful ierarhiei lor să plătească cu funcţia eşecurile pe care nu au ştiut să le prevină. Ba chiar le-au stimulat şi amplificat amploarea prin încăpăţânarea şi orgoliul lor exacerbat.

De vină pentru starea de nervozitate despre care vorbeam mai sus nu e nici măcar buldozerul igienizator al DNA. Pe care întreaga clasă politică nu face nici cel mai mic secret că îl detestă. În vreme ce electoratul pretinde că l-ar adora, acesta fiind sentimentul pe care îl degajă sondajele de opinie ce creditează serviciul condus de d-na Laura Codruţa Kövesi cu un procent ridicat la capitolul încredere.

Un buldozer care, iată, se dovedeşte, în ciuda acţiunilor sale susţinute, neputincios în faţa nesimţirii cronice a politicienilor şi a partidelor cărora puţin le pasă în realitate că mulţi dintre cei pe care i-au trecut pe listele de candidaţii la primării, consilii locale sau judeţene se află în diverse etape ale cercetării penale ori chiar sunt trimişi în judecată pentru implicarea în grave afaceri de corupţie. Şi pe care, cu toată adoraţia mărturisită pentru DNA, acelaşi electorat se arată dispus să îl plaseze iarăşi în fruntea bucatelor, fără măcar a-i cere să respecte porunca a şaptea. Aceea ce le-ar impune aleşilor măcar să fure mai puţin.

Nervozitatea aceasta, cu vinovaţi mulţi şi vinovăţii multiple, e, înainte de orice, expresia unei stări de nemulţumire generală ce a pus stăpânire pe întreaga Românie. Pe oamenii care, toamna trecută, când după dezastrul din clubul Colectiv, după manifestaţiile ce au urmat şi după schimbarea echipei guvernamentale au mai sperat o dată, aşa cum li s-a întâmplat şi la sfârşitul lui noiembrie 2014, atunci când prin votul lor au preferat să trimită la Cotroceni un preşedinte socotit atipic, măcar prin etnie şi spiritul de disciplină asociat acesteia, dacă nu prin altceva.

Praful şi pulberea s-au ales din speranţele din toamna lui 2014, tot la fel cum praful şi pulberea s-au ales şi din nădejdile reînnoite în toamna anului trecut. Chiar dacă premierul Dacian Cioloş e animat vizibil de cele mai bune intenţii, echipa nu-l ajută, nu performează, iar cosmetizările timide făcute prin înlocuirea unor miniştri sunt minime şi fără importanţă.

Preşedintele Iohannis, care până mai ieri, mai exact până pe 6 aprilie, atunci când i-a acordat un interviu de pomină, mustind de autosuficienţă Mădălinei Dobrovolschi ( TVR)  se declara mulţumit de performanţele echipei tehnocrate, cum mulţumit se declara şi de sine însuşi, s-a sucit brusc la începutul acestei săptămâni, în cursul unei declaraţii făcute la Timişoara. Nu în propria privinţă, deşi sondajele arată catastrofala scăderea a încrederii populaţiei în persoana sa şi în instituţia pe care aceasta o reprezintă. Ci în aceea a Cabinetului, punându-l deci pe jar pe dl. Cioloş, şi ţinându-l astfel până marţi seara. Când, în fine, a dezlegat enigma ori a mimat că o face, în cursul ceremoniei de învestire a noului ministru al Fondurilor europene.

Demisia / demiterea a ministrului Culturii ce a urmat a doua zi, cu toate aspectele ei controversate, la fel cum controversate sunt şi persoana şi faptele d-lui Vlad Alexandrescu, a determinat o declaraţie cel puţin bizară din partea celui eliberat din funcţie. Socotind reproşurile preşedintelui nedrepte, dl. Vlad Alexandrescu apreciază că ezitările sale în găsirea unei soluţii conflictului de la Opera Română ar fi fost doar un pretext. Şi că adevăratul motiv al concedierii sale din Guvern ar fi fost acela că ar fi deranjat prin unele dintre acţiunile lui prea multe interese.

Care interese şi ale cui? Că doar nu o fi vorba doar despre interesele calificate drept „nereformiste” ale d-lui Ion Caramitru şi ale Senatului UNITER? Care, printr-o manipulare grosolană, venită în primul rând dinspre o parte a criticii teatrale ce numai de critică nu se ocupă, au ajuns să fie socotiţi cauza tuturor relelor din teatrul românesc.

Firesc ar fi să ne punem întrebări cu adevărat serioase despre miezul declaraţiei fostului ministru şi la fel de firesc ar fi ca dl. Alexandrescu să vină cât mai urgent cu clarificări. Care să ne lămurească asupra obiectului şi naturii intereselor despre care face vorbire fostul ministru.

E vorba, pesemne, despre interese care trebuie să fim tare prostuţi dacă am crede că s-ar limita la reformarea sau la nereformarea instituţiilor de spectacole. Într-un interviu apărut joi seara pe site-ul republica.ro dl. Alexandrescu le menţionează, adăugându-le celor ce ţin de teatre şi artişti pe acelea legate de faptul că unele dintre deciziile sale ar fi afectat interesele unor dezvoltatori imobiliari. Dar şi cele ce ţin de nerezolvata problemă Roşia Montana. Cu nenumăratele ei ascunzişuri şi cifre cu multe, foarte multe zerouri.

Aşteptatele lămuriri ale d-lui Vlad Alexandrescu s-ar cuveni să ne clarifice şi cât de puternice şi la ce nivel al deciziei în Stat se situează acele interese încât au fost de natură să determine intervenţia neaşteptată şi atipică a d-lui Iohannis. Atipică în primul rând prin raportare la caracterul atipic al personalităţii sale.