Un om care a contat, universal, a fost Raul Wallenberg, eroul suedez, care, înainte de a fi arestat acum exact 75 de ani, iar apoi încarcerat, torturat şi ucis în Rusia comuniştilor lui Stalin, salvase mii de oameni de la exterminarea pregătită evreilor de naziştii lui Hitler şi Himmler.

Avem nevoie de repere ca Wallenberg pentru a înţelege multe. De pildă fizionomia răului totalitar nazist ori comunist, în toată hidoşenia şi monstruozitatea ambelor, de vreme ce, în martiriul curajosului diplomat suedez, regimurile stalinist şi hitlerist care au însângerat lumea, transformând Europa într-un vast cimitir, au mai colaborat o dată, ”fructuos”. Fie şi, altfel decât la 23 august 1939, involuntar.

Mai înţelegem din exemplara viaţă a lui Wallenberg că e de datoria noastră să combatem răul totalitar chiar şi cu preţul libertăţii şi vieţii noastre. Chiar şi cu preţul neînţelegerii căilor impenetrabile ale Providenţei. Nu ştim exact de a ce a ales Wallenberg să-şi pună viaţa în pericol, sfidându-i pe asasinii lui Eichmann, pe care salvatorul suedez îi isterizase şi îi exasperase la Budapesta, salvând, în masă, evrei.

Să se fi temut el oare, ca moaşele refuzând porunca faraonului de a ucide prunci evrei, mai mult de Cel Sfânt, lăudat fie numele Său, decât de moarte? Mai lesne comprehensibile sunt altele. De pildă, că există multe feluri, inclusiv unele mai puţin dramatice, de a face binele. De pildă explicându-se, pe înţelesul oricui, complicatele mecanisme ale economiei şi politicii într-o lume tot mai complexă. Şi totuşi, nu sunt mulţi jurnalişti economici sau politici realmente buni. În spaţiul românesc sunt foarte puţini.

Moise Guran era unul dintre ei. Recent, ziaristul, care şi-a câştigat şi faima de a combate eficient cleptocraţia anti-meritocrată, dragniotă, a anunţat că renunţă la jurnalism spre a se lansa într-o carieră politică în USR. Declaraţia a stârnit delir: s-au năpustit asupra lui acuze, recriminări, reproşuri şi dispute pasionate. Ca şi cum a-ţi dura o carieră politică într-un partid democratic ar fi ceva jenant. Ca şi cum a pune umărul, politic, la edificarea unui stat democratic şi de drept într-o Românie condusă până de curând de canalii analfabete, o ţară care are nevoie ca de aer de politicieni oneşti, credibili şi competenţi, n-ar fi o faptă de solidaritate, ci una profund reprobabilă. Ca şi cum meseria de politician ar fi în sine, indiferent cum o exerciţi, un scandal, iar orice om politic şi de stat, inclusiv cei care, ca Iuliu Maniu, s-au jertfit, plătind pentru asumarea libertăţii cu viaţa în lagărele sau temniţele naziste şi comuniste, ar fi fost nu eroi şi martiri, ci ticăloşi. Ca şi cum n-ar fi existat ziarişti în spaţiul anglo-saxon, spre care se orientează orice model deontologic respectabil pentru un jurnalism curat, care să ajung importanţi oameni politici sau de stat. Ca Churchill sau Boris Johnson. 

La rigoare, jurnalismul poate oferi şcoala şi terenul deprinderii teoretice şi practice a unei eficiente şi corecte gestiuni a treburilor Cetăţii. Dacă jurnalismul românesc cinstit şi bun tinde, după decenii de presă oligarhizată, să fie la pământ, nu mai puţin însetată de profesionişti competenţi e distrusa clasă politică românească. 

Acestea nu înseamnă că schimbarea de macaz efectuată de Moise Guran n-ar fi grevată de probleme. La urma urmei, jurnalistul însuşi profesa cu vehemenţă, în 2015, o convingere situată complet alăturea cu drumul. I se părea atunci că nimic n-ar fi, chipurile, mai detestabil, decât "un jurnalist care-şi abandonează meseria pentru a intra în politică” şi că jurnaliştii care o fac "comit o indecenţă faţă de profesie, faţă de ei înşişi şi faţă de public". Or, situat la antipodul acestei intransigente convingeri, pasul său actual îl dezavuează şi-l discreditează. Iar discreditarea poate fi deopotrivă fatală pentru un jurnalist şi pentru politician. De pildă pentru ex-ziaristul care-şi riscă integritatea, dacă în calitate de jurnalist şi moderator e bănuit că îl consiliază şi-l părtineşte pe un tovarăş de partid.

Se amplifică astfel reverberaţiile prejudecăţilor multora în legătură cu ceea ce unii cred, eronat, a fi o datorie de neutralitate a jurnalistului. Or, jurnalistul are datoria de a informa corect, complet şi echilibrat, evidenţiind toate punctele de vedere ale unei chestiuni. Dar una e să publice ştiri şi analize, alta să-şi exprime opinia. La care, evident, are dreptul. Una e, apoi, să lucreze într-o democraţie solidă, condusă prin frecvente alternanţe la putere de partide democratice, situate fie la dreapta, fie la stânga, dar întotdeauna în proximitatea centrului politic. Cu totul altceva e să se confrunte, ca ziarist, cu tiranii criminale, cu mişcări extremiste şi teroriste, cu un regim autoritar, dictatorial sau totalitar.

În aceste cazuri, a tăcea neutru, imparţial şi echidistant nu-i ce pare. E a lua partea răului. E a fi complice. E puţinul de care, potrivit unei adevărate vorbe, ”are nevoie răul, ca să triumfe”. Orice s-ar crede despre standardele meseriei de ziarist, e greşit şi imoral să se susţină că jurnalismul şi activitatea politică sunt în orice situaţie incompatibile.

Contează orice om. Nu doar reperele universale ca Wallenberg. Ori personalităţi proeminente pe plan naţional şi european ca Iuliu Maniu. Dar contează şi intelectualii publici ai României.

De speriat, în context, e că, mai ales dacă au avut imprudenţa de a se situa la dreapta de centrul politic, acestor oameni li se cere, imperativ şi necruţător, să fi fost şi să rămână infailibili. Să-i ferească Cerul să fi greşit vreodată. Că nu vor mai conta oricâte merite ar avea. La iertare nu se vor putea aştepta. Nu mai puţin totalitari decât naziştii şi comuniştii, inchizitorii se vor ridica fără milă să le ceară capul pe loc.

Petre Iancu - Deutsche Welle