O ţară văzută de afară: românii din diaspora

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Valeriu Murguleţ (37 de ani) e instructor la Texas A&M University din Corpus Christi, SUA.
Valeriu Murguleţ (37 de ani) e instructor la Texas A&M University din Corpus Christi, SUA.

Cum mai arată România prin ochii celor care, de voie, de nevoie, au părăsit-o şi s-au stabilit pe alte meleaguri? Între cei care au răspuns la întrebările anchetei „Weekend Adevărul“ sunt români care au plecat înainte de 1989, dar mai ales după.

Motivele plecării diferă, aşa cum şi sentimentele lor faţă de ce au lăsat în urmă sunt amestecate, chit că majoritatea pot fi circumscrise enunţului „Adio, dar rămân cu tine“. Dincolo de relevanţa unui exerciţiu, întrucât posibilitatea de a vedea România cu ochii unuia care nu mai stă aici oferă o perspectivă de ansamblu, poate un pic mai obiectivă decât a celor rămaşi, ancheta aceasta ne dă măsura ataşamentului faţă de locurile natale al unor conaţionali care au, deopotrivă, tot atâtea lucruri de uitat cât şi de ţinut minte. Toţi sunt instruiţi şi, nu-mi cereţi statistici, destui alunecă în nostalgie, preţul pe care-l plătim, cum zice scriitoarea catalană Care Santos, pentru faptul că am fost cândva fericiţi.

image

Pentru diversitate şi reprezentativitate, am contactat oameni deosebiţi. Tuturor le-am pus diacritice – ăsta e unul dintre lucrurile de care, dacă nu te scapă internetul încă de aici, sigur renunţi la ele într-o ţară străină. Cum ne văd pe noi, care am rămas lângă diacriticele noastre de toate zilele, cei cărora le-am adresat acelaşi set de patru întrebări, ce îi face să se simtă români acolo unde sunt, de ce au plecat şi dacă vor vota la alegerile prezidenţiale programate la acest sfârşit de an, în cele ce urmează.

Andrei Japhet Niven: „A fi român e o carte de vizită valoroasă“

1. Cum se vede România din afară?

Cu ceva mai multă obiectivitate decât se vedea dinăuntrul ei. Ca o mătuşă în etate – te bucuri să auzi că îi e bine. De la distanţă. Şi-a reorganizat de prea multe ori casa, viaţa şi amantlâcurile, total haotic; e epuizată şi confuză. Preferi să-ţi fie dor decât
să-ţi dea cu scrumiera-n cap de câte ori o vizitezi, doar pentru că are nervii franjuri. Dar se organizează în felul ei aparte, îşi ştie socotelile şi, cumva, se descurcă.

Lăsând gluma, într-un fel imposibil de înţeles pentru cei care încă locuiesc în ea şi o urăsc, România rămâne mereu cu tine, a ta, în tine. A fi român e o carte de vizită valoroasă. Pentru cei care înţeleg lucrul ăsta.

A judeca România cere maturitate şi empatie. E absurd s-o compari cu ţări închegate demult, ţări care aveau/au colonii, economii solide încă de la 1700 şi implicit destulă putere cât să dea ora exactă în lume în secolele ce au urmat. Peste 200 de ani asta ar putea fi o discuţie interesantă, totuşi.

2. Ce vă face să vă simţiţi român acolo unde sunteţi?

Român. Hmm… nu mi-e foarte clar ce înseamnă să fii român. Dar m-am născut şi mi-am trăit primii 30 de ani din viaţă în România, aşa că pot spune ce am păstrat din toată treaba asta. O sumă de lucruri bune, care nu prea au valoare în ţara în care trăiesc: o educaţie solidă, ceva bun-simţ, empatie, ştiinţa de-a face din… nimic bici, atunci când ceilalţi au impresia că situaţia e fără scăpare. Dar şi câteva apucături de care încerc să scap – manevrele cu ocaua mică şi rezolvările de tip „las-o, bă, că merge şi-aşa“ îmi par cele mai pregnante. N-o să fiu atât de ipocrit încât să spun că nu am metehnele astea; ştiu că le am şi ştiu şi că a fi sincer cu sine e un prim pas spre mai bine. Da, probabil sunt singurul care a plecat din România imperfect – avem şi obiceiul de-a crede că suntem perfecţi în împrejurări imperfecte; vina e a altcuiva, cauza dezastrului e mereu externă. De cele mai multe ori ne tăiem creanga de sub picioare gândind şi funcţionând aşa.

3. De ce aţi plecat?

Cu tot umanismul ocupaţiilor mele din ultimii 15 ani, am fost mereu un om pragmatic. M-am născut fericit şi am încercat să conserv starea asta cât mai mult. În momentul în care am considerat că deja fac mult prea mult efort pentru a-mi conserva starea de fericire, am ales să schimb ce puteam schimba – spaţiul geografic. Fără teamă, regrete sau ezitări. Deocamdată pare să funcţioneze.

4. Veţi vota la alegerile prezidenţiale?

Mama, o parte din familie, câţiva prieteni şi mulţi oameni minunaţi cu care doar m-am intersectat trăiesc în România. Le vreau binele. A vota se presupune că poate influenţa într-o oarecare măsura mersul lucrurilor. Da, voi vota.

Andrei Japhet Niven (36 de ani) are propria firmă de publicitate la Londra, Marea Britanie.

Radu Ioanid: „Am plecat de silă, în 1987“

1. Cum se vede România din afară?

Bine şi rău. Bine pentru că intrarea în UE şi în NATO a avut clar consecinţe pozitive. Bine pentru că justiţia se mişcă în direcţie pozitivă. Bine pentru că arhivele sunt deschise. Bine pentru că există o societate civilă care ridică probleme reale, de conţinut. Rău pentru că o doamnă judecător lipsită de elementară cultură politică loveşte în imaginea României când îşi permite să legalizeze mişcarea legionară, afirmând că aceasta nu a fost o mişcare fascistă. Bine atunci când ziariştii investighează şi aduc la lumina zilei fapte cu adevărat scandaloase care ar rămâne altfel muşamalizate. Rău când politicienii nu abordează strategii pentru România, ci bârfe, cancanuri şi atacuri la persoană. Rău pentru că în presa românească orice om cu probleme psihice grave primeşte o platformă de manifestare, responsabilitatea fiind exclusiv a sa şi nu a organului de presă care îl publică pentru a-şi face reclamă. Rău pentru că nu există autostrăzi. Bine pentru că România se modernizează prin oamenii ei. Bine pentru că atunci când o ţară vecină cultivă cu impertinenţă modelul regimului forte antidemocratic, falsificându-şi istoria, România face exact opusul, asumându-şi istoria aşa cum a fost ea şi nu cum ar vrea unii ca ea să fie.

2. Ce vă face să vă simţiţi român acolo unde sunteţi?

Utilizarea limbii române şi un simţ al umorului care provine din cultura română.

3. De ce aţi plecat?

De silă, în 1987.

4. Veţi vota la alegerile prezidenţiale?

Nu sunt cetăţean român, deci nu am drept de vot în România.

Radu Ioanid

Radu Ioanid (61 de ani) e şeful diviziei de cercetare arhivistică din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, SUA. Profesorul Ioanid a ţinut să precizeze că a dat aceste răspunsuri în calitate exclusiv particulară.

Marius Sabău: „Am plecat pentru copilul meu“

1. Cum se vede România din afară?

În Germania, România este văzută pur şi simplu ca o ţară fără reguli. Unde corupţia este o normalitate indiferent de orientarea politică a celor de la putere. Iar românii sunt în general hoţi, cerşetori şi dornici de ajutor social. În momentul în care realizează de unde eşti, nemţii se distanţează de tine până la limita repulsiei.

2. Ce vă face să vă simţiţi român acolo unde sunteţi?

În Hamburg, comunitatea de români nu există. Nu prea sunt multe lucruri de care să te agăţi ca şi idee de a-ţi păstra identitatea.

3. De ce aţi plecat?

Pentru copilul meu.

4. Veţi vota la alegerile prezidenţiale?

Da. Pentru că e normal. Pentru că încă mai cred în votul meu. Şi pentru că opţiunile pe care le am pe buletinul de vot mă înspăimântă şi sper să nu se ajungă la o situaţie ca atunci când am avut de ales între Iliescu şi Vadim.

Marius Sabău

Marius Sabău (35 de ani) e graphic designer în Hamburg, Germania.

Vladimir Tismăneanu: „Mă simt român pentru că îmi revin mereu în memorie poeziile citite în juneţe“

1. Cum se vede România din afară?

Recenta declaraţie a doamnei Victoria Nuland spune multe despre modul cum este percepută România în Occident. Este vorba de o ţară a cărei ruptură de comunism (în plan instituţional, social şi moral) s-a petrecut cu mari dificultăţi, în care continuă să existe grave ameninţări la adresa statului de drept. În egală măsură, este un stat orientat spre Vest, membru în UE şi NATO, cu şanse reale de a recupera deficitul de prosperitate născut parţial din moştenirile trecutului, parţial din întârzierile şi erorile prezentului. Sunt un partizan deschis al valorilor
civic-liberale şi nu pot să nu fiu îngrijorat când le văd periclitate, aşa cum s-a petrecut în trista vară a anului 2012 în România.

2. Ce vă face să vă simţiţi român acolo unde sunteţi?

Faptul că îmi revin mereu în memorie poeziile citite în juneţe, faptul că Eminescu, Arghezi, Blaga şi Bacovia rămân unii din poeţii mei preferaţi, sentimentul apartenenţei la un spaţiu cultural dinamic, interesul pentru dezbaterile de idei reale, pentru destinul valorilor civic-liberale în care cred şi pe care le susţin de mai bine de trei decenii. Sunt un intelectual american de origine română, scriu în ambele limbi, deci în engleză şi în română, mă implic, în tradiţia lui Raymond Aron, ca spectator angajat, în viaţa cetăţii, atât în Statele Unite, cât şi în România. În America, fac parte dintre cei care menţin vie tradiţia sovietologică, scriu pe larg şi frecvent despre comunism, despre putinism, despre revoluţiile din 1989 şi filosofia libertăţii în lumea de azi. În România, sunt politolog, dar şi istoric al comunismului românesc, european şi global.

3. De ce aţi plecat?

Pentru că nu mai puteam suporta minciuna dominantă, fariseismul, duplicitatea şi oportunismul, pentru că nu voiam să capitulez, asemeni atâtor altora, să fac un pact definitiv cu un sistem pe care îl detestam. Nu am deţinut niciodată nicio funcţie în aparatele ideologice, n-am fost angajat de niciuna dintre academiile de ştiinţe sociale, am încercat să mă ocup de dezbaterile de idei din lumea contemporană. Am făcut minime concesii, în câteva articole din tinereţe, pe care le regret. Dar n-am devenit unul dintre turiferarii (n.r. – lăudătorii) regimului. Am preferat să scriu despre Şcoala de la Frankfurt, despre Gramsci (n.r. – Antonio Gramsci) şi tânărul Lukács (n.r. – György Lukács). Aveam 30 de ani când am plecat. De atunci încoace am scris numai ceea ce-am gândit. Am plecat pentru că am vrut să fiu un om liber.

4. Veţi vota la alegerile prezidenţiale?

Voi vota pentru că fiecare vot contează şi pentru că miza acestor alegeri este imensă. Nu ascund pentru cine votez: o susţin pe Monica Macovei pentru că este vocea celor fără de voce. Împreună cu politologul Marius Stan, am scris un articol apărut pe platforma „Contributors“, în care vorbim despre Monica Macovei drept poarta noastră către normalitate. O votez pe Monica Macovei pentru că ea semnifică şansa României de merge înainte pe linia euro-atlantică, deci privind către Vest, nu către Est.

O susţin pe Monica Macovei pentru că ea mi se pare garanta faptului că lupta pentru statul de drept, începută în timpul mandatelor lui Traian Băsescu, va continua şi chiar se va intensifica.

O susţin pe Monica Macovei pentru că o văd ca exponenta năzuinţelor tinerilor din România de a nu mai avea destinul uzurpat de mafiile locale şi de diverşii şarlatani, demagogi şi aventurieri. O susţin pentru că nu se supune conformismelor paralizante şi scepticismelor relativizante. O susţin pentru că îi pasă cu adevărat de cetăţenii acestei ţări. O susţin pentru că susţine valorile Proclamaţiei de la Timişoara din martie 1990, adevărata cartă a revoluţiei române. O susţin pentru că spune lucrurilor pe nume, inclusiv în ce priveşte mineriadele şi nefasta tentativă de lovitură de stat din iulie 2012.

Vladimir Tismăneanu

Vladimir Tismăneanu (63 de ani) este profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland, SUA

Aurelian Crăiuţu: „Peste Ocean, imaginea României e neclară, dar nu neapărat negativă“

1. Cum se vede România din afară?

Depinde de unde priveşti. Din Europa se vede în mod cert diferit faţă de America. Peste Ocean, imaginea României e una în general neclară, dar nu neapărat negativă. Pentru unii, România e greu de definit pe hartă (lumea e diversă şi mare, distanţele sunt insurmontabile); pentru alţii, e o ţară europeană, locul unde s-a născut Nadia Comăneci, sau ţara schimonosită de dictatura lui Nicolae Ceauşescu. O minoritate e formată de cei care au vizitat ţara şi păstrează o imagine exotică. La Princeton, de exemplu, unde am studiat în anii ’90 şi unde mă aflu anul acesta în concediu sabatic, România are o imagine bună datorită studenţilor foarte buni care vin din România. Un numitor comun e însă greu de găsit. 

2. Ce vă face să vă simţiţi român acolo unde sunteţi?

În primul rând, faptul că vorbesc limba română şi mă simt legat de cultura română. Dar asta nu e mare lucru, îmi dau bine seama. Nu (mai) am ambiţii să joc un rol politic în România în condiţiile în care casa mea se află dincolo de Ocean. Am prieteni şi familie în România, sunt implicat în diverse proiecte (am publicat cărţi, am coordonat colecţii, ţin în mod constant conferinţe). Păstrez şi un apartament în Bucureşti. Experienţa comunismului live e o altă trăsătură care mă face să mă simt est-european şi român în acelaşi timp. Unul dintre cei mai buni prieteni de aici e bulgar şi cu el am multe în comun (el e însă mai anticomunist decât mine!).

3. De ce aţi plecat?

Am plecat de mai multe ori, fără să fi vrut neapărat să părăsesc ţara. În toamna lui 1990, am fost în valul primilor bursieri ai guvernului francez. Experienţa a fost extraordinară, dar nu s-a concretizat într-un proiect anume. M-am întors (dezorientat) în 1991 şi a trebuit să-mi regândesc cariera şi opţiunile. Puteam intra în politică, dar din fericire nu am făcut-o. Apoi, în 1993, am primit o bursă Fulbright (în SUA), iar apoi am decis să încerc un doctorat în ştiinţe politice. Am trimis dosarul la aproximativ 16 universităţi şi am fost acceptat la 10 dintre ele (6 mi-au oferit şi finanţare). Am ales Princeton. Când am plecat, în 1993, nu îmi era clar în ce direcţie să merg. Oscilam între Franţa, unde primisem o nouă bursă, de data asta la Paris, la EHESS (n.r. – L’École des Hautes Études en Sciences Sociales), şi America, aceasta având atunci fascinaţia unei lumi noi. Am ales America, apoi, ca să spun aşa, America m-a ales pe mine.

4. Veţi vota la alegerile prezidenţiale?

Nu ştiu. Poate în turul al doilea. Urmăresc stupefiat campania prezidenţială, nu înţeleg mare lucru. Am simpatii şi antipatii, ca toată lumea şi mă tem că, faţă de anii ’90, scena politică românească nu s-a maturizat suficient (sau s-a maturizat în rău). În anii ’90, îmi amintesc că erau dezbateri despre doctrine politice (am participat şi eu în dezbaterile pe marginea liberalismului). Acum liberalismul şi social-democraţia au devenit cuvinte aproape goale. Ce au Ponta şi Dragnea în comun cu social-democraţia? Ce îi leagă pe aventurieri ca Antonescu şi Orban de doctrina liberală? Ce idei reprezintă în politica românească o figură precum Elena Udrea?

Sunt anul acesta aproape de New York, deci, în principiu, ar trebui să votez. Dar nu mai am energia şi romantismul politic de acum 20 de ani şi mă simt mai implicat în alegerile americane din noiembrie. Îmi amintesc de entuziasmul cu care am votat, tot la New York, în alegerile din 1996. Rezultatul a fost un guvern condus de... Victor Ciorbea! Ce destin penibil!

image

Aurelian Crăiuţu (48 de ani) e profesor de ştiinţe politice în cadrul Universităţii Indiana, SUA.

Mîndra Forman: „Se aude numai despre sărăcia din ţară, despre şomaj şi despre alte lipsuri“

1. Cum se vede România din afară?

Din păcate, România nu se vede aşa de bine din afară. Se aude numai despre sărăcia din ţară, despre şomaj şi despre alte lipsuri sau nenorociri. Foarte rar ajung şi la noi rapoarte despre ceva pozitiv care s-a întâmplat în ţară, despre copiii minunaţi care-au câştigat olimpiade şcolare internaţionale sau despre oameni care fac fapte de aur.

În timp ce toată lumea îşi petrece concediile în Bulgaria, nu există niciun pliant despre litoralul românesc. Deşi mulţi suedezi şi-au petrecut concediile la Mamaia în anii ’80, acum nu îndrăznesc sa revină. Apoi, chiar şi cei care se încumetă povestesc despre felul în care sunt trataţi copiii străzii sau câinii vagabonzi.

În această vară, Suedia a fost împânzită efectiv de romi români sau bulgari care cerşesc la toate colţurile de stradă sau în magazine. Apoi se aşteaptă ca autorităţile sociale să aibă grijă de ei. Nu le pasă, însă, că noi, contribuabilii, plătim taxe enorme ca să putem acoperi costul biletelor lor de întors cu autocarul sau pentru notele lor la dentist. În acelaşi timp, ei sunt primii care se plâng despre cât de greu este acasă, iar jurnaliştii si politicienii de aici se întrec în a ne critica guvernul şi a ne arăta cu degetul, din cauză că nu avem grijă de minorităţile noastre. Problema este mult mai complicată decât atât, însă totul este foarte simplificat aici. Când lucrez ca translator, întâlnesc mereu cazuri de români care-au ajuns în închisoare după
ce-au fost implicaţi în furturi, tâlhării sau violuri.

2. Ce vă face să vă simţiţi român acolo unde sunteţi?

România este ţara care m-a format şi în care am petrecut o copilărie minunată, în oraşul de la poalele Cozlei, Piatra Neamţ. În adâncul sufletului, o să rămân mereu româncă, deşi nu ştiu dacă asta mă mai reprezintă aşa de mult ca înainte. De când am venit în Suedia, am cunoscut şi m-am împrietenit cu persoane din alte ţări care m-au făcut să-mi dau seama cât de asemănători suntem cu toţii de fapt şi cât de absurde sunt barierele artificiale pe care le punem între ţări sau religii. Cu cât am suferit mai mult eu însămi din cauza rasismului ascuns din societate, cu atât mi-am dat seama că etnocentrismul ne face mai mult rău decât bine. Într-o lume în care distanţele dintre oameni devin din ce în ce mai mici şi în care se tinde către multiculturalism, nu mai pot să aplaud şi să mă alătur celor care scriu pe mediile sociale: „Sunt mândru că sunt român“. Le răspund atunci: „Sunt mândră că sunt eu, Mîndra!“.

Nu simt că sunt acceptată în propria mea ţară, în acelaşi fel în care n-o s-ajung vreodată să fiu „suedeză“. Sunt eu, o combinaţie unică de idei şi de experienţe care nu pot fi puse într-un tipar etnic! Cu toate acestea, m-am apropiat din ce în ce mai mult de comunitatea românească de aici, mai ales deoarece eu sunt cea care-i întâlnesc mai întâi pe românii care se mută în zona mea, Dalarna, şi simt obligaţia morală să-i fac să se simtă ca acasă şi să-i ajut. Cu toate acestea, plănuiesc să deschid în curând un club al românilor, unde să ne putem întâlni, să putem petrece şi să avem festivităţi culturale. Oricum, majoritatea prietenilor mei sunt acum români şi ne întâlnim mereu când sunt aniversări sau alte sărbători.

3. De ce aţi plecat?

Nu am fost nevoită să fug din ţară ca mulţi alţii, din cauza atrocităţilor comunismului sau a greutăţilor materiale. Terminasem facultatea de jurnalistică şi lucrasem în presă. Ca să nu mai spun c-aveam în România familia şi căminul meu. Dragostea a fost cea care m-a făcut, acum mai bine de 12 ani, să las trecutul în urmă şi s-o iau cu totul de la capăt la aproape 30 de ani. Am început să învăţ limba, s-o iau de la capăt cu studiile, să ajung să termin a doua facultate şi să devin profesoară de limbi străine (spaniolă, franceză şi engleză), după numai patru ani de la sosirea aici. N-a fost însă uşor şi nu este nici acum, mai ales din cauză că n-am o situaţie materială
de invidiat, aşa cum îşi închipuie românii noştri de acasă!

În primă fază, am fost foarte interesată să mă adaptez cât mai repede în noua mea ţară, dar şi să învăţ cât mai multe despre cultura asiatică a soţului meu, cu care am şi locuit un timp în India. Din păcate, căsnicia n-a funcţionat, tocmai din cauza diferenţelor culturale prea mari. Dar am rămas aici în continuare, în primul rând pentru copiii mei, de 18 şi de 6 ani. Acum sunt împreună cu un român, şi chiar moldovean de-al
meu, din Vaslui. Ne împăcăm foarte bine şi mă bucur enorm când pot să-mi exprim direct sentimentele în limba mea. Plus c-avem acelaşi sistem de referinţe. Vorbesc şi cu copiii mei în română, însă suedeza câştigă din ce în ce mai mult teren în viaţa lor.

4. Veţi vota la alegerile prezidenţiale?

Nu, nu voi vota la alegeri, pentru că nu prea am urmărit ceea ce se întâmplă în ultimul timp pe scena politică din ţară. Citesc din când în când ziarele pe internet, dar nu am decât un post TV românesc, pentru că mă dezamăgesc superficialitatea şi vulgaritatea programelor. Peste tot se aud numai manele şi se văd vedete îndoielnice, operate estetic şi îmbrăcate cât mai sumar, într-o lume în care accentul se pune numai pe material şi pe fizic. Am votat la alegerile de aici, pentru că sunt şi cetăţean suedez, dar am fost foarte dezamăgită când partidul de extremă dreapta rasist şi fascist, Sverigedemokraterna, a ajuns pe locul trei.

Poporul suedez şi-a exprimat voinţa şi critica faţă de guvern, care acceptă mult prea mulţi imigranţi fără să-i pese de situaţia precară a celor care trăiesc deja aici.  Într-o perioadă, am fost implicată în viaţa politică suedeză, ca politician pentru un partid liberal-conservator. Am făcut parte timp de mulţi ani din comisia culturală locală, însă n-am simţit că pot să schimb aşa de multe precum mi-aş fi dorit.

Din frânturile pe care le-am observat despre viaţa politică din ţară, mi se pare că totul e mai mult o caricatură, în care se aruncă cu noroi în toţi şi tot.

Mindra Forman

Mîndra Forman (41 de ani) e profesoară în Borlänge, Suedia.

Valeriu Murguleţ: „Nu sunt prea multe personalităţi din România care apar în discuţiile din SUA“

1. Cum se vede România din afară?

România e un loc pe care îl vizitez cu mare plăcere în fiecare an, să mă regăsesc cu familia şi să revăd locurile vechi. Cam atât.

2. Ce vă face să vă simţiţi român acolo unde sunteţi?

Românii care sunt aici, ceva prieteni, petreceri; în rest nu sunt prea multe personalităţi sau lucruri din România care apar în discuţiile cu cei de aici.

3. De ce aţi plecat?

Viaţa normală, cariera profesională.

4. Veţi vota la alegerile prezidenţiale?

Aş vrea, dar nu cred, pentru că sunt puţine centre de vot şi numai în oraşele mari.

Valeriu Murguleţ (37 de ani) e instructor la Texas A&M University din Corpus Christi, SUA.

Cristian Balint: „La New York, nimeni nu strâmbă din nas când aude că eşti român“

1. Cum se vede România din afară?

Mă întrebi care sunt primele lucruri la care se gândesc când aud de România? Femei, muzică, film, gimnastică. Nu e neapărat reprezentativ, fiind vorba, în general, de oameni din cercuri mai mult sau mai puţin artistice. Oricum, în New York nu prea se pune problema naţionalităţii şi nu există prejudecăţi. Pot doar să-ţi spun că, spre deosebire de Europa, aici nimeni nu strâmbă din nas când aude că eşti român. Dimpotrivă. Cum o văd eu? Prea puţin schimbată.

2. Ce vă face să vă simţiţi român acolo unde sunteţi?

Nu mi-am pus niciodată problema asta în NY. Cred că are legătură tot cu oraşul.

3. De ce aţi plecat?

Pentru că am simţit că nu mai pot să cresc ca artist şi ca om.

4. Veţi vota la alegerile prezidenţiale?

Nu. Nu am votat niciodată şi nu o voi face prea curând. Politica este un fenomen complet străin pentru mine şi asta nu pentru că nu îmi pasă, ci pentru că este un mediu toxic, cu care nu vreau să am contact deocamdată. Pentru a schimba anumite lucruri nu trebuie să fii neapărat politician. Îţi trebuie doar multă influenţă. Când o voi avea, mă voi implica.   

Cristian Balint

Cristian Balint (36 de ani) e actor la New York, SUA.

Oana Burducea: „Româncă mă voi simţi oriunde“

1. Cum se vede România din afară?

România se vede ca o ţară coruptă, săracă, plină de profitori. De fapt, nimeni nu vorbeşte România de bine aici. Doar cei care au vizitat-o şi cărora le plac foarte mult peisajul şi oamenii primitori. Dar nu prea se ştiu multe lucruri despre România.

2. Ce vă face să vă simţiţi român acolo unde sunteţi?

Româncă mă voi simţi oriunde, pentru că asta sunt şi sunt mândră de ceea ce sunt! Românii de la locul meu de muncă au multe activităţi în grup şi majoritatea prietenilor mei sunt români.

3. De ce aţi plecat?

Am plecat pentru că situaţia economică se agravase foarte mult şi pentru că am primit o ofertă de nerefuzat într-o ţară civilizată, unde nu trebuie să dau şpagă (nu am dat în viaţa mea şi nici nu am de gând să o fac).

4. Veţi vota la alegerile prezidenţiale?

Nu cred că voi vota, pentru că nu îmi place politica (în ţara noastră oricum e circ, nu politică) şi, prin urmare, nu mă pricep să aleg cine ar fi mai bun pentru ţara noastră, dacă există cineva care să poată face ceva pentru poporul român după 25 de ani de pierzanie!

Oana Burducea (35 de ani) e asistentă administrativă în Luxemburg.

Valentina Olariu: „Mă irită cum românii se văd cei mai fraieri din Europa“

1. Cum se vede România din afară?

România mea e frumoasă – mama locuieşte la Braşov, iar acolo e bine. Prietenii sunt la Bucureşti sau la Timişoara şi e bine şi acolo. Mi-e drag să mă duc în ţară pentru milioane de motive. Dinspre mine, România e de treabă: oamenii sunt curaţi, restaurantele sunt curate şi oamenii muncitori şi ambiţioşi (zău că nu e de râs!). Am făcut o strategie de curând în care îi invitam pe tinerii europeni (de până în 24 de ani) să ne arate cum sunt ei originali. Un coleg spaniol (pe care îl respect mult, de altfel) m-a întrebat de ce să fie originali şi să nu fie ei înşişi. M-a pus pe gânduri. Noi suntem crescuţi să luptăm, să facem, să dregem, ei aici vor doar să trăiască şi să fie fericiţi. Eu mă bucur că le pot avea pe amândouă. Ce mă surprinde şi mă întristează în acelaşi timp este că aud tot timpul: „Bine de tine că ai plecat, să nu te întorci!“ şi „Numai la noi se poate aşa ceva!“. Astea mă irită cumplit, cum românii se văd cei mai fraieri din Europa, şi cum cred ei că peste tot e mai bine decât la ei acasă.

2. Ce vă face să vă simţiţi român acolo unde sunteţi?

Sunt româncă pentru că sunt eu însămi: am curajul să deschid gura şi să-mi spun opiniile despre catalanism (dorinţa de independenţă catalană), despre lene şi despre cultură. Pentru că nu am de ce să mă ruşinez. Dar mă simt cu adevărat româncă atunci când mănânc ceva bun şi românesc (sarmale am făcut doar o dată în şapte ani). Şi când văd că mă descurc mai bine în mediul profesional decât ceilalţi (indiferent de naţionalitate). Atunci mă simt mândră de părinţii mei, care
m-au împins de la spate, şi de nevoia permanentă pe care o am să fac totul mai bine. Atunci mi-e cel mai drag de paşaportul meu.

3. De ce aţi plecat?

Din amor.

4. Veţi vota la alegerile prezidenţiale?

Da, am votat tot timpul. Pentru că sunt româncă, pentru că mă interesează ce se întâmplă acasă şi pentru că, atunci când mă voi întoarce, o voi face ca să schimb lucrurile, atât cât îmi stă mie în putere.

Valentina Olariu (40 de ani) e Digital Media Manager în Barcelona, Spania.

Barna Nemethi: „Pentru că e trist şi e cârpeală, de asta am plecat“

1. Cum se vede România din afară?

Destul de încăpăţânată. Cu cât stai mai mult în afara ţării, vezi mai multe răspunsuri şi soluţii de la oameni de peste tot. Dar cumva, oricât de mult te-ar tenta o nouă variantă de a face ceva, indiferent care e ea, îţi şopteşte o voce groasă şi sigură peste umăr: „Las-o baltă, că la noi nu merge aşa ceva“. La început, nu-ţi vine să crezi cât de încăpăţânată şi de rigidă ţi se pare comunitatea din care tocmai ai venit. Probabil când te uiţi la România din afară se văd toate contradicţiile foarte bine, ceea ce determină o relaţie destul de paradoxală cu România dinăuntru.

2. Ce vă face să vă simţiţi român acolo unde sunteţi?

Mulţi dintre noi pleacă, dar extrem de puţini pleacă împreună cu familia. Aşa că, indiferent de ce nostalgii sau obiecte sau mai ştiu eu ce tokene (n.r. – simboluri) sau obiceiuri de români iei cu tine, o să te simţi în fiecare secundă român când încă ai restul familiei acolo. Ţie începe să-ţi crească tulpina în altă ţară, dar rădăcinile rămân unde au fost mereu. Pentru o vreme o să te simţi român tot timpul, şi dacă n-ai vrea, hahahaha.

3. De ce aţi plecat?

Pe scurt, e legat de job. Pentru cineva din industriile creative, România este un loc considerabil de trist. Şi nu mă refer doar la faptul că nu avem muzee, cafenele, cinematecă sau o viaţă artistică publică, ci la faptul că toţi trebuie să ne trăim viaţa în graniţele comunităţilor proprii şi izolate şi în faţa ecranului de la laptop. Toată România descarcă de rupe pe torrente (n.r. –
site-uri unde se piratează filme şi muzică) serialele americane şi le consumă, dar cumva cei care fac seriale româneşti consideră că nu suntem pregătiţi pentru altceva decât „Las Fierbinţi“ sau aşa ceva. Sau că oamenii au devenit extrem de agresivi, violenţi şi defensivi.

Apoi, cel mai trist mi se pare nivelul de implementare a lucrurilor pe care cu greu am reuşit să le învăţăm totuşi de undeva. Ştim că dacă facem într-un anumit fel, lucrurile vor ieşi bine, totuşi, preferăm tot felul de cârpeli. Pentru că e trist şi e cârpeală, de asta am plecat. Nu e un mediu sănătos în care să stau, dar mi-ar plăcea foarte mult să mă întorc când e mai bine.

4. Veţi vota la alegerile prezidenţiale?

Da, voi vota. În primul rând, pentru că o să fiu cel mai probabil în ţară. Dar şi dacă aş fi în Los Angeles, tot m-aş duce la consulat să votez. Nu-mi fac iluzii, ştiu că votul meu pierde uşor în faţa camioanelor de zahăr şi făină şi mai ştiu eu ce tehnici „moderne“ de vot în Balcani, dar măcar le cresc costurile, trebuie şi ei să se agite. Nu putem să-i lăsăm să ne şi fure, şi să le fie şi simplu. Pentru fiecare vot să plătească doi, şi poate la un moment dat nu-şi vor mai putea permite sau nu o să mai fie de unde să fure. Cred că va fi mai rău înainte să fie mai bine, dar votez oricum, ca o morişcă de vânt, că poate-poate. 

Barna Nemethi

Barna Nemethi (28 de ani) e regizor/fotograf în Los Angeles, SUA.

Roxana Mischianu: „Interacţionez cu oameni care ştiu că România e mai mult decât Nadia, Hagi, Dracula, orfelinate şi ţigani“

1. Cum se vede România din afară?

România din afară e văzută de fiecare aşa cum vrea să o vadă. Pentru mine, România este ţara mea, cu bunele şi relele sale. După o experienţă de câte patru ani în Franţa şi Marea Britanie, pot spune că nicio ţară nu e perfectă, dar fiecare are ceva ce te face să îţi placă. Am avut norocul să interacţionez cu oameni care ştiu că România înseamnă mai mult decât Nadia, Hagi, Dracula, orfelinate şi ţigani – m-am bucurat să-i aud vorbind despre ţara mea, aşa cum m-am bucurat să vorbesc despre România celor care nu ştiau mai mult decât clasicele clişee. Strict personal, cred că România de la distanţă pare mai frumoasă şi mai idilică dacât România reală.  Depărtarea te face să idealizezi anumite lucruri şi să păstrezi în cutia cu amintiri în general experienţele frumoase. Realitatea, de cele mai multe ori, nu se ridică la înălţimea aşteptărilor, deşi lucrurile evoluează într-o direcţie pozitivă. Însă, de ceva vreme am încetat să mai compar România cu alte ţări. Sigur, în România n-ai să vezi curând nivelul de politeţe şi de respect în business ca în Marea Britanie şi nici savoir-vivre-ul şi modul de purta o conversaţie sau de a dezbate un subiect ca în Franţa, dar ai parte de lucruri după care Vestul tânjeşte sau pe care le-a uitat: mai puţin consumerism, oameni autentici, calzi, candizi, o puternică dorinţă de a reuşi şi capacitatea de a vedea binele şi frumosul chiar atunci şi acolo acestea unde nu par atât de evidente.

2.  Ce vă face să vă simţiţi român acolo unde sunteţi?

În viaţa de zi cu zi, cel mai adesea ma simt londoneză. Londra este un oraş incredibil, fiecare vine din altă parte, dar cam toată lumea se integrează bine în acest melting pot. Spre deosebire de Franţa, unde adesea simţeam o urma fină (şi uneori deloc fină) de rasism, Londra este mult mai prietenoasă cu strainii – foarte rar am perceput ca un stigmat faptul că sunt român. Comunitatea de români din Londra este relativ mare şi cu oameni de calitate – mai mereu e un eveniment cultural sau de networking care îţi aduce aminte că faci parte din această comunitate.

3. De ce aţi plecat?

Cred că o întrebare mai bună este nu de ce am plecat, ci de ce am rămas. Am plecat în 2006 la un master în Franţa, negândindu-mă că un an se va transforma într-o şedere de opt ani. La momentul respectiv, simţeam că lumea e a mea şi vroiam să mai copilăresc puţin înainte de a intra cu seriozitate în lumea adultă. Idea unui master afară a venit în mod natural, căci deja urmasem cursurile unei universităţi franceze la Bucureşti. Parisul m-a cucerit uşor, uşor,  şi la sfârşitul cursurilor, mi-am dorit să mai rămân o perioadă, pentru că simţeam că încă am multe de explorat şi învăţat. Ştiam că mă voi întoarce la un moment data acasă, aşa că nu am stat prea mult pe gânduri când am acceptat un job în audit în Paris. Sejurul de un an s-a transformat într-unul de patru. După aceşti patru ani am simţit nevoia de o schimbare, dar nu am ales să ne întoarcem, ci, împreună cu soţul meu, am hotărât să ne stabilim în Londra. Suntem aici de patru ani şi încă nu ne-am săturat de acest oraş. Fireşte, dorul de casă şi dorinţa de a ne întoarce au rămas în mintea şi sufletul meu, uneori impulsul de a lăsa totul baltă şi de a mă întoarce acasă este foarte puternic.· Îi admir şi apreciez pe cei care reuşesc din punct de vedere profesional în România. Se spune că cine conduce bine în Bucureşti, poate conduce oriunde. La fel cred şi eu despre profesioniştii români – cine reuşeşte în România, poate reuşi oriunde.

4. Veţi vota la alegerile prezidenţiale?

Da, bine-nţeles. Este dreptul şi obligaţia mea să o fac. O picătură de ploaie e poate nesemnificativă, dar milioane de picaturi pot provoca o furtuna. Deşi nu sunt afectată în mod direct şi imediat de ce se întâmplă acasă, viaţa parinţilor şi poate a copiilor mei depinde de ce se întâmplă în sfera politică. Sunt convinsa că lucrurile ar merge mai bine dacă fiecare dintre noi, dar mai ales generaţia tânără, şi-ar exercita acest drept.

Roxana Mischianu

Roxana Mischianu (30 de ani) e analist de investiţii la Londra, Marea Britanie.

Daniela Groza: „Viaţa socială românească mi-a lipsit cel mai mult“

1. Cum se vede România din afară?

Foarte bine! Suntem cunoscuţi pentru Dracula, Nadia Comăneci şi căderea lui Ceauşescu. În America am întâlnit numai suflete calde şi deschise. Am trăit pe ambele Coaste, şi la mijloc, în Midwest, să zicem că am avut ocazia să probez mentalităţi şi subculture americane diferite şi de fiecare dată răspunsul a fost incredibil de primitor. Americanii sunt fascinaţi de Europa de Est.

2.  Ce vă face să vă simţiţi român acolo unde sunteţi?

Eu am avut tot timpul o dragoste supremă pentru ţară, acolo m-am format, cum se spune. Este egală cu dragostea de părinţi, o port în inimă oriunde sunt. Până am ajuns în New York însă, acum doi ani, nu am avut prilejul să am un grup de prieteni români cu care să împart legături de durată. M-am sprijnit pe scrisori, după care e-mail şi în cele din urmă ‘social media’ să menţin relaţii strânse cu prietenii din ţară, prieteni pe care îi am şi acum, după 15 ani de când sunt dislocată. Viaţa socială românească este într-adevarceea ce mi-a lipsit cel mai mult, şi cea după care am tânjit ani de zile aici în SUA. În sfârşit, în New York, s-a implinit una dintre cele mai mari dorinţe, să găsesc acei români calzi, care mută munţi cu nivelul de pasiune, integritate şi perseverenţă, ideali pentru promovarea geniului românesc. Sunt persoane cu o dragoste de ţară la fel de puternică precum a mea, adevăraţi ambasadori culturali, o onoare să-i consider prieteni.

3. De ce aţi plecat?

Din cauza părinţilor, cum s-a întâmplat cu mulţi imediat după Revoluţie, şi mai ales în familiile cu părinţi separaţi. Ai mei au făcut un pact să rămânem în ţară până la liceu, după care urma să ne continuăm studiile în străinătate. Au greşit un pic la matematică şi ne-au dezrădăcinat în mijlocul experienţei liceale, o perioadă scurtă, dar frumoasă pentru mine şi sora mea, fiind înscrise la cel mai prestigios liceu din Constanţa, şi prin urmare, doldora de elevi curioşi şi plini de sete de viaţă. Ajunsă în SUA, şi aici vorbesc pentru mine personal, am fost total dezorientată mult timp, şi poate încă mai sunt. Iubesc România, ce mai! Revin cât pot de des, acum şi cu un scop înnobilat, dedicate ţării mele: în 2012 am început un proiect fotografic mamut – documentez imaginea contemporană a României, şi bună, şi ne-bună! O imagine integrală va arăta inevitabil cele două feţe ale monedei, altfel e minciună.  În martie anul acesta am completat a doua etapă a proiectului, conducând peste 8.000 de kilometri în ţară cu camera de fotografiat în mână. Şi nu folosesc mijloace digitale, am vrut să încep de la rădăcini adevărate, şi figurative, şi literal.

4. Veţi vota la alegerile prezidenţiale?

A, nu, nu votez nici în sistemul american, nici în cel român. Sunt o blândă anarhistă nedeclarată. Până la apariţia articolului!

Daniela Groza

Daniela Groza (31 de ani) e asistent director la Galeria Emmanuel Fremin/ fotograf documentar în New York, SUA.


Articolul a apărut în Weekend Adevărul, ediţia 17-19 octombrie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite