Ca orice lider comunist, Castro a reuşit să-şi înrobească concetăţenii folosindu-se de ideologie, de ameninţarea externă şi de un sistem de represiune bine pus la punct. Alfabetizarea rămâne singura mare realizare a celor 50 de ani de comunism-castrist. Lista neagră este însă mult mai lungă: sprijinirea grupărilor teroriste din America Centrală şi de Sud, traficul de droguri, traficul de armament, represiunea brutală a opozanţilor regimului, încălcarea drepturilor omului etc. După 59 de ani de la preluarea puterii, experimentul comunist cubanez este un eşec politic, economic şi social. Din păcate, experimentul o să continue şi sub fratele lui El Lider Maximo, Raul, Cuba fiind al doilea stat comunist,  după Coreea de Nord, care are o succesiune dinastică a puterii.

Moartea lui Fidel Castro a adus încă o dată în discuţie modul în care opinia publică şi liderii politici ai unor ţări democratice se raportează la cele mai sângeroase regimuri apărute în terifiantul secol al XX-lea: fascismul şi comunismul.

Observăm încă o dată, stupefiaţi, că se fac diferenţe între fascişti şi comunişti, în favoarea celor din urmă. Hiltler şi Stalin, Franco şi Castro, Musollini şi Mao, nu sunt judecaţi la fel. Fabricile şi hidrocentralele construite de dictatorii comunişti (locuri în care au murit milioane de deţinuţi politici) sunt considerate realizări, în timp ce autostrăzile şi liniile de cale ferată realizate de fascişti sunt acte criminale. Ni se induce ideea că zecile de milioanele de deţinuţi politici omorâţi în URSS, China, România, Cuba, Coreea de Nord, Vietnam, Cambodgia sunt mai puţini relevanţi decât victimile de la Auschwitz. Marea realizare a regimurilor comuniste, alfabetizarea maselor, ne este prezentată de unii politicieni occidentali de stânga ca un progres social, deşi a fost însoţită de eliminarea fizică a milioane de intelectuali.

Din păcate, sunt mulţi inconştienţi în lume care consideră că a fi admiratorul lui Castro, al lui Che Guevara sau al lui Mao e ceva cool, anti-sistem.

Declaraţiile ţinute de unii dintre lideri mondiali imediat după anunţul decesului lui Fidel Castro sunt o mostră de ipocrizie, ignoranţă şi indiferenţă faţă de victimele dictatorului comunist. Obama şi Hollande s-au întrecut în idioţenii diplomatice şi au fost mai preocupaţi să nu-şi supere admiratorii şi electoratul de stânga decât să respecte memoria victimelor regimului Castro. Pot ei să explice opiniei publice ce diferenţă este între Castro şi Pinochet? De ce crimele liderului cubanez sunt mai puţin odioase decât cele al dictatorului chilian? Acest comportament duplicitar al celor doi lideri mondiali, care nu condamnă comunismul la fel de vehement ca nazismul, este una dintre cauzele care au determinat ascensiunea şi victoria unui politician de tipul lui Donald Trump şi care contribuie la escaladarea discursului xenofob în Europa.

Din păcate, sunt mulţi inconştienţi în lume care consideră că a fi admiratorul lui Castro, al lui Che Guevara sau al lui Mao e ceva cool, anti-sistem. E ciudat să vezi pe stradă oameni care poartă tricouri imprimate cu chipurile unor criminali şi nu ştiu nimic despre faptele acestora. În mod sigur, ceva nu e în regulă! Un singur lucru ar putea să mai aducă o mângâiere victimelor lui Fidel Castro: acest criminal nu va ajunge în Rai. Pentru dictatori porţile sunt închise.