Mi-e tot mai clar că importante cercuri franco-germane de la Bruxelles vor ca orice partid cu dimensiune naţional-creştină să devină irelevant în România: amintirea lui Corneliu Coposu s-a stins, PNŢCD a fost eliminat din scenă (chiar acum douăzeci de ani), Traian Băsescu e istorie, PMP e-n afara Parlamentului, PNL copiază doctrinar USR şi orice alternativă la establishment ajunge să fie demonizată. 

Nu accepţi filozofia lui Soros? Inculţii te asociază imediat cu Şoşoacă (nicidecum cu Edmund Burke). Vin, aşadar, vremuri grele pentru patrioţii şi creştin-democraţii din politica românească. 

Sub influenţa lui Klaus Iohannis, conservatorii din PNL au fost marginalizaţi sau chiar eliminaţi din Sfatul Ţării. În discursul privitor la familie, credinţă ori naţionalitate, Florin Cîţu şi Dacian Cioloş vorbesc aceeaşi limbă. E dreptul domniilor lor, desigur. Dar ce facem cu 80% din populaţia României care se opune agresivei propagande LGBT sau ideologiei de gen? Îi vom socoti pe toţi „medievali”?

În ultimii 20 ani, agenda subversivă a lui George Soros (miliardar ignorant şi amoral, dar mai ales omul unei singure cărţi) a împânzit societatea civilă cu mesaje de tip revoluţionar, colectivist, anti-american şi anti-creştin. 

Propaganda secularistă (Planned Parenthood) şi discursul rasist (Black Lives Matter) au isterizat, treptat, marginea frustrată a unei generaţii dezorientate şi dezrădăcinate, mai atentă poate la consumul de marijuana decât la pericolul chinezesc. Din fericire, majoritatea est-europenilor a rămas sceptică faţă de radicalismul mişcărilor „la firul ierbii” (astro‐turfing) regizate după modelul tactic leninist al stângistului Saul Alinsky. 

Nu toţi vrem să privim competiţii artistice sau meciuri de fotbal în arene-curcubeu. Nu toţi visăm la transformarea Balcanilor într-un culoar pentru viitoarele valuri de refugiaţi. Nu toţi suntem fascinaţi de limbariţa internaţionalei tovărăşeşti care promovează ideea unei Europe fără rădăcini şi fără frontiere.

Sunt încă zeci de milioane de cetăţeni europeni decenţi care continuă să creadă-n cultura clasică, în conceptul de memorie antitotalitară şi identitate naţională sau reprezentare democratică a poporului. Iată de ce sper (şi mă rog) ca şi-n România să existe o reprezentare politică a bunului simţ şi a normalităţii.