În data de 13 ianuarie 2021, s-au împlinit 76 de ani de la moartea Maestrului Zavaidoc, survenită la 13 ianuarie 1945. În anul 2015, când s-au împlinit 70 de ani de la moartea Maestrului Zavaidoc, am publicat cartea „Maestrul Zavaidoc.Cântec şi Destin”, apărută la Editura Grafix din Craiova, pe care am lansat-o în acelaşi an, la Biblioteca Judeţeană ”Dinicu Golescu” din Piteşti. Cartea mea se bazează pe studierea unei bibliografii compuse din cărţi, studii şi articole de presă, interviuri, emisiuni de radio şi televiziune. Viaţa maestrului Zavaidoc s-a aflat în analiza enciclopediştilor şi muzicologilor de talia lui Viorel Cosma, istoricilor, precum Constantin Olariu, oamenilor de cultură şi de presă, precum Jean Dumitraşcu, căruia îi datorăm un amplu interviu cu doamna Constanţa Teodorescu Zavaidoc, Ana Tăban, Tatiana Dabija, Aura Clara Marinescu, Ioana Mirică sau Victoria Anghelescu.

Viaţa şi cântecul maestrului Zavaidoc au fost însoţite de prezentarea firească a coordonatelor politice, sociale şi culturale ale României primei jumătăţi a secolului al XX-lea, în care a trăit şi a creat maestrul Zavaidoc.

Marin Teodorescu, „Zavaidoc” a văzut lumina zilei la 8 martie 1896, în familia lui Tănase Teodorescu (celebru rapsod al vremii, care cânta excepţional la vioară şi ţambal) şi a Constandinei, în importantul centru urban care era în acei ani oraşul Piteşti, situat pe principala cale de circulaţie dintre Drobeta Turnu Severin, Craiova, Slatina şi Bucureşti. Tănase şi Constandina au avut în total patru copii, doi băieţi şi două fete.

Se spune că bărbaţii născuţi în ziua de 8 martie, devenită, prin tradiţie, Ziua Internaţională a Femeii, sunt predestinaţi şi au un succes extraordinar în relaţiile cu femeile. Urmărind reperele vieţii personale şi artistice ale Maestrului Zavaidoc, vom vedea că a avut un succes fenomenal, atât pe plan personal, cât şi în plan profesional.

Tatăl lui Zavaidoc a dorit să-i înveţe pe copii, încă de la vârste fragede meşteşugul cântatului, pe care-l vor moşteni Vasile, Marin şi sora lor, Zoia. El ar fi dorit ca în familia sa să aibă un adevărat taraf. Despre Marin Teodorescu, realizatorul radio Viorel Popescu îşi amintea, în timpul unei emisiuni la ”Radio România Actualităţi” că tatăl său îl lua sub haina groasă de iarnă (şubă), ţinându-l în sân şi îl punea să cânte din gură. La acea vreme, lăutarii mergeau să cânte pe la fiecare masă, neexistând microfon. Micul Marin a îndrăgit chitara, iar fratele mai mare Vasile a moştenit meşteşugul viorii.

În 1911, fraţii Teodorescu rămâneau orfani de tată, Tănase Teodorescu murind. Epuizarea, condiţiile grele de viaţă i-au grăbit sfârşitul. Deşi era mezinul familiei, Marin Teodorescu va fi cel care va prelua calitatea de şef al familiei.

Fraţii Vasile, Marin şi Zoia Teodorscu au plecat la Bucureşti, unde au format o formaţie: Vasile-vioară, Marin-chitară, Zoe-acordeon.

La 20 de ani, Maestrul ”Zavaidoc” era voluntar pe frontul din Moldova, alinând suferinţele soldaţilor şi muncind alături de fraţii săi să întreţină familia.

Primul război mondial a venit cu un cortegiu de situaţii. Unele benefice, cauzate de Marea Unire care a făcut din România un stat de mărime medie europeană, a cărei populaţie s-a dublat şi a cărei suprafaţă aproape că s-a triplat în 1918, altele nu la fel de bune, în sensul distrugerilor provocate de război, insuficient remediate de către autorităţi din cauza lipsei banilor.

Totuşi, după 1919 şi până în 1929, anul izbucnirii Marii Crize mondiale care a afectat şi România, tabloul societăţii contemporane româneşti s-a diversificat. Dacă în Occident s-a manifestat ”nebunia” anilor 20 -”the roaring twenties”, în ţara noastră, progresul industrial şi măsurile luate de autorităţi, precum reformele monetară, administrativă, agrară şi electorală au determinat o intensificare a vieţii sociale, iar circulaţia dintre mediul rural şi cel urban s-a intensificat.

După Marea Criză, încheiată în 1933, societatea românească a evoluat până la intrarea României în cel de-al doilea război mondial. Pierderile teritoriale din vara anului 1940 au adus în ”Vechiul Regat” numeroşi refugiaţi din Basarabia, Bucovina de Nord, Cadrilater şi Nord-Vestul Transilvaniei, teritorii pe care România a fost nevoită să le cedeze. La sfârşitul războiului, doar Nord-Vestul Transilvaniei avea să revină la România.

În ambele războaie mondiale, în care România a participat între 1916-1918, respectiv 1941-1945, ponderea soldaţilor din mediul rural, în raport cu a celor din mediul urban era net favorabilă mediului rural. Pierderile de vieţi omeneşti, răniţii, dispăruţii, prizonierii au influenţat negativ sporul demografic, iar distrugerile au impus regândirea planurilor urbanistice ale oraşelor, precum şi regândirea raportului dintre mica proprietate ţărănească şi marea proprietate funciară, precum şi cea a raportului dintre micii meşteşugari şi industrie.

Industria românească se baza foarte mult pe exploatarea resurselor, prelucrarea produselor agricole şi mai puţin pe elementele de construcţie a infrastructurii, în timp ce în cadrul comerţului, tot produsele agricole depăşeau alte categorii.

În România acestor ani, viaţa culturală s-a devoltat. Au apărut şcoli prestigioase, s-au dezvoltat şcoli de gândire economică, filosofică, istoriografică, politică, au creat pictori, sculptori, s-au afirmat cântăreţi, actori. Totodată, s-au dezvoltat medicina, ingineria, pedagogia. A crescut rolul Bisericii în societate.

Totuşi, un punct comun a legat întotdeauna satul de oraş. Deopotrivă ţărani, negustori, muncitori, intelectuali au iubit cântecul. Fie că era de dor, de jale sau de petrecere, în peisajul social românesc, muzica tarafurilor de lăutari, sau cântăreţilor din localuri era o prezenţă permanentă.

Unul din cei mai prestigioşi istorici ai muzicii româneşti, Viorel Cosma a consacrat numeroase lucrări cântăreţilor celebri ai genului lăutăresc şi popular: Barbu Lăutarul, Cristache Ciolac, Nicolae Buică, Grigoraş Dinicu, Fănică Luca, Sava Pădureanu, Nicu Stănescu, Petrică Moţoi, Fărâmiţă Lambru şi Ionel Budişteanu, Ion Albeşteanu, Efta Botoca, Nicolae Botgros, Marcel Budală, Ion Drăgoi, Emil Gavriş, Toni Iordache, Ion Lăceanu, Ion Onoriu, Ion Petreuş, Ilie Udilă şi „regele naiului” Gheorghe Zamfir.

Aceasta este nobila ”ascendenţă artistică” a lui Marin Teodorescu, cel care avea să fie cunoscut prin supranumele care l-a eternizat, ”Zavaidoc”. 

Deşi sunt voci care afirmă că Marin Teodorescu, datorită firii sale mai active, dobândise încă din copilăria sa de la Piteşti numele de ”Zavaidoc”, de la un regionalism care însemna ”zburdalnic”, se consideră că adevăratul moment al naşterii legendei ”Zavaidoc” a fost cel în care generalul Traian Moşoiu i-a dat acest nume, fiind impresionat de talentul şi de modul în care Marin Teodorescu, ”Zavaidoc” cum a rămas în conştiinţa românilor, transmitea muzica lui soldaţilor şi răniţilor.

Atmosfera în Bucureşti, în epoca interbelică era una intensă. Deşi departe de ”roaring twenties” din Apus, mai ales după sfârşitul epidemiei de ”gripă spaniolă” care a afectat întreaga lume, în perioada 1918-1920, bucureştenii frecventau intens restaurantele, grădinile de vară, cramele, locurile unde obişnuiau să cânte „Fraţii Zavaidoc”.

Vocea subţire şi plăcută a lui Zavaidoc putea să-i ofere şansa de a fi tenor. Acesta fusese ascultat de mari autorităţi în materie, precum compozitorul Dumitru Mihăilescu Toscani, solistul Dimitrie Cutavas sau Petre Ştefănescu-Goangă.

Totuşi, Zavaidoc avea mari greutăţi financiare, era capul familiei şi ştia că din muzica lăutărească putea să se întreţină. A refuzat să ia în calcul propunerile acestor ilustre nume ale scenei lirice şi a început, cu fraţii lui să se dedice unui turneu în marile oraşe ale ţării: Arad, Timişoara, Caracal, Roşiorii de Vede, Târgovişte, Ploieşti, Piteşti, Câmpulung-Muscel, Iaşi, Cernăuţi, Odessa, Tighina. A cântat şi în oraşe din Franţa, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, URSS.

Maestrul Zavaidoc a atins apogeul carierei în 1925-1926, când a lansat 30 de discuri la vestitele case de doscuri Columbia, Odeon, Cristal, His Master’s Voice, cuprinzând următoarele melodii: „De când m-a aflat mulţimea”, „Dragostea e ca o râie”, „Foaie verde spic de grâu”, „Mărie şi Mărioară”, „Pe deal, pe la Cornăţel”, „Cântecul lui Zavaidoc”, „Dacă ea nu mă iubeşte", „Cocoşel cu două creste".

În 1937, când România a participat la Expoziţia Universală de la Paris, maestrul Zavaidoc a fost inclus în delegaţia oficială a României, cântând în localul lui George Botez din ”Le Quartier Latin” din Paris, vestitul „creier” al Parisului.

Până la intrarea României în cel de-al doilea război mondial, maestrul Zavaidoc i-a încântat pe bucureşteni în localuri vestite precum ”Carpaţi”, ”Coşna”, ”Kiseleff”, ”La berbec”, ”La cotitură”, ”La Mariţa borţoasa”, ”Mărăşeşti”, ”Parcul trandafirilor”, ”Roata lumii”, „Unic”, ”Stoica”, ”Tralea”, ”Cireşica”.

De numele maestrului era legată chiar staţia de la ”Cireşica”, unde opreau tramvaiele care veneau dinspre Gara de Nord. De obicei, vatmanii obişnuiau să anunţe călătorii astfel: ”Dă-te, neamule, jos, c-am ajuns la Zavaidoc!”. O altă vorbă rămasă celebră făcea parte dintr-un cântec: ”Să mănânci peşte batog şi să-ţi cânte Zavaidoc”!

Toate astea se petreceau în condiţiile în care concurenţa în Bucureşti, pe plan artistic era acerbă. Cristian Vasile, Jean Moscopol, Maria Tănase, Mia Braia, Titi Botez, Gion, Dorel Livianu, Petre Alexandru erau principalii săi rivali pe plan artistic.

Maestrul Zavaidoc era bogat. Avea casă pe Calea Griviţei, în Bucureşti, iar în conturi se găseau milioane de lei. Maestrul fusese auzit spunând că el câştiga într-o noapte cât câştigau tenorii de la ”Operă” într-o lună. Totul se făcea cu o muncă titanică. Martorii spun că maestrul Zavaidoc cânta cu atâta pasiune încît schimba patru cămăşi în fiecare noapte, din cauza transpiraţiei. Îi stăteau la dispoziţie, în orice moment, trei maşini personale, fiecare cu şoferul său. Şoferul „de serviciu” îl aştepta până termina spectacolul, consuma la masă orice dorea (în contul lui Zavaidoc) iar când îl ducea acasă, avea surpriza de a fi dus de către Maestru, în faţa şifonierelor şi pus să îşi aleagă costumul pe care îl dorea. Nu doar cu şoferii era generos Maestrul Zavaidoc ci şi cu femeile, la care avea un succes extraordinar. Nu de puţine ori era căutat de femei care se îndrăgostiseră de el la Bucureşti. Se ştia că Zavaidoc susţinea cu bani multe studente de la Conservatorul din Bucureşti. Fiica lui Zavaidoc îşi amintea că multe femei frumoase îl vizitaseră pe tatăl său acasă, fiindcă nu le venea să creadă că acesta era căsătorit. Părerea fiicei despre tatăl său era că dacă mama sa nu ar fi rămas însărcinată şi nu ar fi născut-o pe ea, Maestrul Zavaidoc nu s-ar fi căsătorit niciodată.

În 1939, când omenirea intra în cea de-a doua conflagraţie mondială, maestrul Zavaidoc avea 43 de ani. Era bogat, celebru, adulat de femei şi totuşi, nu se căsătorise. S-a îndrăgostit totuşi de o fată cu 15 ani mai tânără, Constanţa, născută în 1911. După ce Constanţa a rămas însărcinată, atunci când sarcina a atins şapte luni, maestrul Zavaidoc a luat decizia să se însoare.

La 9 noiembrie 1940, exact în noaptea când a avut loc groaznicul cutremur din Bucureşti, s-a născut fetiţa, numită tot Constanţa, care va deveni o celebră artistă şi care va purta toată viaţa cu mândrie numele ”Constanţa Teodorescu-Zavaidoc”. A murit, la 72 de ani, în 2012.

Anul 1940 va aduce o a doua dramă din lunga serie de tragedii care au marcat destinul maestrului Zavaidoc. Fratele său mai mare, Vasile a pierdut la jocul de table o sumă importantă de bani, murind în urma unui atac cerebral. Radioul, apărut deja în România a transmis chiar vestea că ar fi murit maestrul însuşi. La ”bursa neagră”, pariurile au ajuns şi la însemnata sumă de 4 000 de lei.

În noaptea de Revelion a anului 1941, acum opt decenii, maestrul Zavaidoc a trăit un dublu eveniment fericit. Şi-a botezat fetiţa, pe Constanţa şi s-a căsătorit cu iubita sa, Constanţa. Soţia maestrului Zavaidoc mai fusese căsătorită, dar nu avusese copii cu fostul ei soţ, violonistul Florică Sava din Focşani.

În 1941, maestrul Zavaidoc a luat decizia să revină în oraşul în care a văzut lumina zilei: Piteşti. A cântat în localurile ”Stoica” şi ”Tralea”, asigurând liniştea financiară a familiei.

La 26 ianuarie 1942, maestrul Zavaidoc a fost pentru a doua oară fericit. I s-a născut un băiat, pe care l-a botezat ”Zavaidoc”. Se spune că în acea noapte, Zavaidoc a încărcat o sanie cu sticle cu şampanie, cocnind, potrivit redactorului Viorel Popescu, cu fiecar trecător întâlnit în cale.

Anul 1943 aduce din nou spectrul războiului în viaţa maestrului Zavaidoc. Ajuns plutonier în rezervă, maestrul este concentrat la Târgovişte. S-a îndrăgostit de Tuca, pentru care a fost la un pas să divorţeze. Tuca a fost sursa inspiraţiei pentru tangoul ”Tuca”, celebru în epocă.

Pe lângă lupta soţiei Tanţa, a intervenit şi conjunctura militară. Maestrul Zavaidoc a fost concentrat la Tighina. Cum ”Lili Marlen”, la germani sau ”Oci Ciornîi” la sovietici erau cântecele momentului, ”Soldăţelul lui Tăticu” compus de maestrul Zavaidoc era pe buzele tuturor soldaţilor români. Restaurantul ”Victoria” din Tighina chiar îşi pavoazase intrarea cu o inscripţie uriaşă: ”Aici cântă marele cântăreţ român Zavaidoc, venit să distreze armata română”. Însuşi dictatorul Ion Antonescu (”Conducătorul Statului”) a dorit să-l asculte pe maestrul Zavaidoc. Aflat la Odessa, Ion Antonescu a ordonat să fie adus maestrul, care a fost luat la propriu, de pe stradă, într-o maşină şi dus la Odessa, la cartierul general, unde a cântat două zile şi o noapte. Legendele ţesute în jurul acestei întâmplări povestesc că melodia care a făcut deliciul asistenţei a fost ”Aş muri dar nu acum”.

Anul 1944 loveşte necruţător viaţa şi familia maestrului Zavaidoc. Bombardamentele americane asupra Capitalei din aprilie 1944 îi distrug casa din Bucureşti. Sora sa Zoe, mamă a cinci copii (căsătorită cu un grec) a fost ucisă în bombardamente.

Maestrul Zavaidoc s-a refugiat la Caracal, unde ziua trăia în adăposturi, iar noaptea cânta să-şi câştige existenţa lui şi a nepoatelor orfane. La 23 august 1944, el se afla la Câmpulung Muscel, cântând la localul ”Viscol”, încântandu-i, în lunile următoare pe soldaţii sovietici cu celebra ”Oci Ciornîie”.

Din păcate, în jurul maestrului Zavaidoc s-a ţesut şi o legendă negativă, neadevărată, care i-a determinat pe mulţi să-l învinovăţească pe maestrul Zavaidoc că ar fi cerut unui interlop al vremii respective să o elimine pe ”Zaraza”, iubita şi muza concurentului său Cristian Vasile, pentru a prelua întâietatea în topul cântăreţilor bucureşteni.

Crima s-ar fi petrecut în 27 octombrie 1944, în Bucureşti. Atunci, Maestrul Zavaidoc, distrus de pierderea surorii Zoe, de pierderea casei, era la Câmpulung Muscel, fiind grav bolnav şi în niciun caz preocupat de reglarea în stil criminal a rivalităţii artistice. Armata română trecuse graniţa în Ungaria, eliberase la 25 octombrie 1944 Careiul, ”ultima brazdă de pământ românesc”, iar Bucureştiul era cuprins de greutăţile ”efortului de război”, adică de aprovizionarea trupelor româneşti (cum de altfel se întâmpla în toate oraşele României în acel moment) care, după 23 august 1944 luptau alături de cele sovietice, pe Frontul de Vest, contra Germaniei naziste. În niciun caz, viaţa din Bucureştiul toamnei anului 1944 nu mai era viaţa urbană din perioada interbelică, marcată de intrigi amoroase, interlopi, conflicte între bande rivale (Bucureştiul interbelic nu se deosebea foarte mult de celelate capitale europene ale momentului).

La 26 noiembrie 1944, când se afla la Turnu Măgurele, a primit vestea plăcută a naşterii celui de-al treilea copil, fiica Niculina. O veste plăcută pe fondul tragediei care-i lovise viaţa. Era ruinat, fără casă, trăind în gazdă la o rudă. Şocul, boala, eforturile l-au ruinat fizic pe maestrul Zavaidoc. Datorită hipertensiunii arteriale, unei nefrite netratate, maestrul a fost internat la 31 decembrie 1944 la spitalul ”Filantropia” din Bucureşti. Au apărut complicaţiile, iar după ce urina i s-a vărsat în sânge tragedia sfârşitului s-a produs: viaţa şi cântecul maestrului s-au oprit la 13 ianuarie 1945. Maestrul Zavaidoc a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica. Se spune că odată cu el a fost înmormântată şi fiica sa, ultima născută. Soţul Zoiei şi-a luat fiicele şi a plecat în refugiu în Grecia, apoi au ajuns în Australia.

Viaţa maestrului Zavaidoc a fost una de un dramatism demn de eroii tragediilor antice. Născut în Trivale, la Piteşti, la 8 martie 1896, a rămas orfan la 15 ani, o vârstă la care alţi copii nu s-au desprins din lumea jocului şi a visării.

La 20 de ani era voluntar pe frontul din Moldova, alinând suferinţele soldaţilor şi muncind alături de fraţii săi să întreţină familia.

În perioada de dezvoltare economică din epoca interbelică, Zavaidoc era sinonim cu Bucureştiul în care lumea trăia cu pasiune fiecare zi. Zavaidoc a ajuns la apogeul carierei: la 43 de ani era milionar, avea o soţie, care i-a daruit trei copii. Zavaidoc s-a bucurat nespus de fiecare din copiii lui, cântând la Revelion cu fiica cea mare în braţe toată noaptea, colindând cu sania cu sticle de şampanie la naşterea băiatului. S-a bucurat şi de naşterea celui de-al treilea copil, deşi atunci existenţa sa era grav ameninţată. Războiul în care a luptat de două ori (în cele două conflagraţii mondiale a fost concentrat, ajungând la gradul de plutonier) i-a răpit sora, averea, apoi i-a adus boala care l-a ucis pe el şi odată cu el pe cea de a treia fiică. Fiul mijlociu se va stinge în 1950, tot din cauza lipsurilor de după război.

Doamna Constanţa Teodorescu Zavaidoc i-a urmat exemplul. Dacă tatăl putea fi tenor, deoarece era căutat de maeştrii scenei lirice, fiica sa şi-a dorit să-i cânte repertoriul, dar a fost direcţionată, graţie vocii excepţionale spre canto, desăvârşindu-se la mari şcoli naţionale şi internaţionale, cântând în ţară şi în străinătate. Dar, la 36 de ani, o problemă a vocii pune capăt carierei sale strălucitoare, doamna Constanţa Teodorescu Zavaidoc ducând o viaţă grea, în care nicio clipă nu a încetat să lupte pentru păstrarea memoriei tatălui său. S-a implicat activ în sprijinirea acţiunii de organizare a ”Festivalului Zavaidoc”, de către Primăria din Piteşti, începând din 2006, până la trecerea sa în eternitate, în 2012.

Singurii urmaşi ai maestrului Zavaidoc sunt nepoţii surorii meastrului, care trăiesc în străinătate, unde au fost forţaţi să plece de vitregiile care i-au distrus viaţa şi familia maestrului Zavaidoc. Însă acesta a avut două arme care l-au făcut nemuritor: CÂNTECUL şi DESTINUL.