Excesul de legislaţie dăunează grav democraţiei

Se pare că parlamentarii noştri au intrat pe final de mandat într-o frenezie de activitate. Acum că au rezolvat toate problemele patriei noastre capitaliste, nu le-a mai rămas nimic altceva de legiferat decât numărul câinilor de la stână. Dincolo de aberaţia parlamentară evidentă, se ascunde un viciun profund al democraţiei noastre. Ar trebui să ne întrebăm care este, de fapt, rostul parlamentarilor?

Parlamentarii noştri par, acum pe ultima sută de metri, pătrunşi de morbul legiferării. Poate v-aţi întrebat cu ce se ocupă deputaţii şi senatorii de la noi, pe lângă efectuarea unor prestaţii lucrative pentru diverse forme de lobby oneros, ei bine trebuie să ştiţi că în 2015 numărul de legi adoptate aproape că s-a dublat – dacă în 2014 au fost 187 de legi, acum sunt 303. Ca şi când ar fi mânaţi de sfatul caramitran (celebrul: fă-te că lucrezi), parlamentari noştri au o singură preocupare mai nou, să legifereze gaura din covrig şi modul cum să curgă apa caldă la robinet.

Sperând că mulţi dintre ei vor dispărea în neantul din care i-a adus votul uninominal, nu pot decât să constat că asistăm la o aberaţie de legiferare, care se află în stridentă contradicţie cu lipsa de legislaţie în domenii majore. E cazul tipic al babei care execută pieptănări cu gesturi largi în căruntele fire, dar flăcările i-au cuprins butelia de aragaz. A reglementa câţi dulăi pot să stea la stână, în ţara care are o Capitală în care câinii mănâncă japonezi la micul dejun, este culmea aberaţie parlamentare.

Evident, această lege e făcută cu prea puţin efort de gândire deşi, aparent, parlamentarii au meditat îndelung câţi câini trebuie să fie la munte, la deal şi la vale.

Şi legislativul poate fi abuziv, pentru că singurul control asupra sa este cel al cetăţenilor, care se produce la intervale largi de timp. Pe o perioadă de patru ani parlamentarii sunt lăsaţi de capul lor. Iar acest lucru nu este bun. Cetăţenii le-au încredinţat parlamentarilor puterea, şi aceasta pe un termen limitat de timp. Aceştia sunt nişte simpli delegaţi ai puterii cetăţeneşti. Dar atunci când „aleşii” - termen care nu vine de la natura „specială” a lor în societate, ci doar de la faptul că sunt expresia opţiunii alegătorilor – se cred buricul pământului, încep să o ia razna. Respectiv există riscul instalării unei dictaturi legislative, iar excesul de parlamentarism este la fel de nociv ca şi excesul de putere prezidenţială sau excesul de putere executivă.

Nu aş vrea să fiu bănuit de o crimă de gândire liberală – cum ar fi aceea a asumării unui laissez-faire absolut - dar nici un Parlament care să emită reguli despre orice şi oricum nu este acceptabil.

De fapt, principiul care ar trebui să guverneze România este de-legiferarea, simplificarea prevederilor legale şi aşa stufoase, nu excesul de legi.

Mai mult, în sistemele legislative funcţionale există înţelegerea ideii că parlamentele nu există pentru a acţiona împotriva cetăţenilor, ci în favoarea lor. Fie că sunt ciobani la stână sau yupies din multinaţionale, principiul este acelaşi. Parlamentul nu trebuie să dea legi care să intervină direct în vieţile oamenilor, care să facă opace relaţiile din viaţa privată şi care să ne împiedice să ne ducem vieţile aşa cum credem noi de cuviinţă. Legile, după cum spunea Thomas Jefferson, trebuie să aibă ca scop final binele comun. Iar pentru a putea discerne care este binele comun, parlamentarii ar trebui să-şi folosească bunul simţ.

Din păcate şi de prea multe ori puterea legislativă mioritică îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala. Scopul parlamentarismul este acela al asigurării unor legi de calitate, nu al elaborării unui noian de inepţii care să facă şi mai nefuncţional statul român. O legislaţie excesivă face ca aplicarea regulilor să devină aproape imposibilă, dacă nu chiar nocivă. Avem prea multe legi făcute pe genunchi, prea mulţi incompetenţi şi prea multe legi absurde. Cum era prevederea aberantă conform căreia copiii trebuiau să plătească impozit pentru alocaţii! În plus, la noi legile se schimbă prea des, avem prea multe legi aiuristice şi chiar imposibil de aplicat, legi care devin incoerente şi lipsite noimă.

Ca şi alte societăţi supra-reglementate, România este victima acestei dictaturi ai excesului legislativ. Desigur că România nu este unicul loc unde aberaţia parlamentară funcţionează. Sunt celebre unele state din America în care găinile nu au voie să traverseze strada, ori în care femeile nu pot să apară în public nebărbierite.

Dar legislativul dâmboviţean, care pare să fie uneori cu totul şi cu totul iraţional, ar trebui să înţeleagă că legitimitatea unui Parlament decurge din munca în beneficiul cetăţenilor şi nu practicarea acţiunilor legislative ca pe o activitate de fitness.

Am spicuit din cele 303 de legi date de Parlament în 2015 (conform cu site-ul cdep.ro) câteva care spun totul prin obiectul de activitate: legea privind „preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior”, legea pentru funcţionarea profesiei de „dietetician”, pentru gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje”, pentru „combaterea dopajului în sport”, ca să nu mai vorbim de minunata, dar inexistenta lege a „economiei sociale”!

Aştept noi legi care să prevadă: numărul limită de pisici care pot să urineze pe o anumită pagină din Monitorul Oficial, de câte ori trebuie să mestecăm dimineaţa la micul dejun, de câte ori avem voie să ne scobim în nas şi cât de multe foi de hârtie igienică putem folosi pentru a ne exprima opinia despre inteligenţa reprezentanţilor popo(r)ului.