Dosarul Mineriadei: incompetenţă sau ascunderea vinovaţilor?

Dosarul Mineriadei: incompetenţă sau ascunderea vinovaţilor?

Patru morţi prin împuşcare, sute de răniţi, mii de oameni reţinuţi - victime ale unei istorii fără vinovaţi

Dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990 a fost redeschis joi, după ce procurorul general al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a infirmat rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale în cazul acelor evenimente. „Adevărul“ vă arată traseul complicat al acestui dosar.

Ştiri pe aceeaşi temă

Se vor împlini în curând 25 de ani de la sângeroasa Mineriadă din 13-15 iunie 1990, când 4 persoane au fost împuşcate în centrul Bucureştiului, sute de oameni au fost bătuţi de mineri până la inconştienţă şi alte 1.300 de persoane au fost arestate în mod ilegal. În tot acest timp, Dosarul Mineriadei a fost plimbat pe la Parchete, fragmentat, apoi refăcut până când nici procurorii nu au mai reuşit să-i ţină urma. Toate acestea reprezintă fie o mostră de incompetenţă, fie un caz clasic de tergiversare pentru ascunderea vinovaţilor. A fost nevoie de intervenţia CEDO pentru ca această stare de fapt să se schimbe.

Procurorul general al României, Tiberiu Niţu, a dispus joi infirmarea a trei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale din anul 2009, care au legătură cu Mineriada din 1990, precum şi redeschiderea urmăririi penale în acest caz.

Dosarul Mineriadei din iunie 1990 a avut un traseu sinuos, iar cei care se fac vinovaţi pentru ororile petrecute la Bucureşti acum două decenii fie au murit de moarte bună, fie sunt, în continuare, liberi.

Evenimentele din 13-15 iunie 1990 au început să fie cercetate în 1997, odată cu venirea la putere a Convenţiei Democrate Române. Preşedintele ales, Emil Constantinescu, era un „emanat" al „balconului Pieţei Universităţii" din 1990, iar opinia publică din România s-a aşteptat ca vinovaţii dezastrului din vara anului 1990 să fie condamnaţi rapid şi fără şovăire.

La sfârşitul anului 1997 este scos din arhivele Armatei documentul pe baza căruia Ion Iliescu putea fi tras la răspundere pentru cele patru persoane împuşcate la 13 iunie 1990: Jurnalul acţiunilor de luptă de la Garnizoana Bucureşti. Acest document atestă că Iliescu a cerut scoaterea Armatei în stradă în după-amiaza acelei zile. Spre seară a apelat din nou la Ministerul Apărării Naţionale, aruncând în aer un zvon alarmist: "Pe sediul Poliţiei Capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci mişcarea este o rebeliune legionară şi se tratează ca atare".

Patru oameni şi-au pierdut viaţa sub gloanţele militarilor masaţi în jurul Poliţiei şi al Ministerului de Interne. Focurile au fost executate cu aprobarea generalului Mihai Chiţac (ministru de Interne, decedat în 2010) şi a generalului Gheorghe Andriţa (adjunct al ministrului de Interne). Toate cercetările de urmărire penală s-au făcut pe baza acestor patru persoane împuşcate. Sunt singurii morţi prin împuşcare recunoscuţi oficial. În timpul evenimentelor din 13 iunie 1990 au mai decedat două persoane: un tânăr înjunghiat în zona Televiziunii Române şi un bărbat care a făcut infarct în Piaţa Universităţii.

Asociaţia Victimelor Mineriadelor din România (AVMR) a reclamat la Procuratura Militară existenţa unui număr de 60-100 de persoane ucise în perioada 13-15 iunie 1990 şi îngropate ca persoane neidentificate în Cimitirul Străuleşti II (cimitir unde erau înhumate persoanele fără adăpost sau cele neridicate de rude de la morgă). După cercetări îndelungate, care au inclus exhumări ale unor cadavre de la Străuleşti, procurorii au constatat că morţii neidentificaţi din acel cimitir nu au nicio legătură cu evenimentele din 13-15 iunie 1990. Plângerea AVMR se baza pe mărturiile unor persoane care locuiau în zona cimitirului şi pe articolele apărute în presă la începutul anilor '90.

10 mai 1999 a fost ziua în care Ion Iliescu a dat prima declaraţie cu privire la evenimentele din 13-15 iunie 1990. A fost citat însă în calitate de martor şi nu de învinuit.

În decembrie 2000, Emil Constantinescu şi-a încheiat mandatul de preşedinte fără a rezolva principala promisiune morală făcută în faţa românilor: aceea că va face lumină în Dosarele Revoluţiei şi Mineriadelor. Ca o ultimă zvâcnire înaintea revenirii fostului FSN la putere, generalul Dan Voinea, procuror militar, şef al secţiei Parchetelor Militare, a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a lui Mihai Chiţac (fost ministru de Interne), Gheorghe Andriţa (fost adjunct al ministrului de Interne), Călin Traian Ştefan (fostul responsabil cu paza Ministerului de Interne), Dumitru Costea (fostul comandant al Batalionului de Jandarmi - Ploieşti) şi Constantin Vasile (fost ofiţer al Comandamentului Aviaţiei Militare). Erau încadraţi la infracţiunea de instigare la omor deosebit de grav.

Acuzaţiile aduse lui Ion Iliescu: propagandă pentru război, genocid, tratamente neomenoase, distrugere, favorizarea infractorului, complicitate la supunerea la rele tratamente, complicitate la tortură, subminarea puterii de stat, acte de diversiune, comunicare de informaţii false

Tot la acea dată, Voinea a indexat un dosar separat pentru cele 1.300 de persoane reţinute ilegal în iunie 1990 la Unităţile Militare de la Măgurele şi Băneasa. Au urmat însă alţi patru ani cu Iliescu la Cotroceni. Ani în care dosarele-cheie ale anilor 1989-1990 au zăcut la Parchetele Militare şi Civile. La 9 iunie 2005, după ce la Cotroceni s-a instalat Traian Băsescu, Secţia Parchetelor Militare a început urmărirea penală faţă de Ion Iliescu în dosarul celor peste 1.300 de victime reţinute la Băneasa şi la Măgurele. Iliescu era acuzat de propagandă pentru război, genocid, tratamente neomenoase, distrugere, favorizarea infractorului, complicitate la supunerea la rele tratamente, complicitate la tortură, subminarea puterii de stat, acte de diversiune şi comunicare de informaţii false. Între 2005 şi 2006, Chiţac şi ceilalţi ofiţeri superiori sunt scoşi şi repuşi sub urmărire penală pentru vicii de procedură în Dosar.

19 iunie 2007: Dan Voinea şi Viorel Siserman dau rezoluţia de începere a urmăririi penale pentru Ion Iliescu şi îi aduc învinuitului la cunoştinţă faptele pentru care este acuzat în dosarul celor patru morţi prin împuşcare: participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav. Dan Voinea povesteşte momentul: „L-am chemat pe Iliescu să-i spun de ce îl pun sub acuzare. Când i-am arătat Jurnalul de luptă al Garnizoanei Bucureşti s-a albit la faţă şi a cerut un pahar cu apă. Iliescu nu credea că s-a păstrat aşa ceva", spune Voinea. Şi totuşi, respectivul jurnal fusese scos din arhive în 1997 şi e puţin probabil ca Iliescu să nu fi ştiut nimic de existenţa unui asemenea document. O zi mai târziu, la 20 iunie 2007, vine decizia 610 a Curţii Constituţionale (în fapt, o aliniere la normele europene), publicată în Monitorul Oficial la 16 iulie 2007, ca Ion Iliescu şi alţi 27 de civili implicaţi în Mineriada din 13-15 iunie 1990 să fie anchetaţi de Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului şi nu de procurorii de la Secţia Parchetelor Militare cum se întâmplase până atunci. Decizia avea aplicabilitate în toate Dosarele, inclusiv în cel al Revoluţiei.

Totodată, avocaţii lui Iliescu au făcut plângere către Procurorul General al României, Laura Codruţa Kovesi. La 7 decembrie 2007, Kovesi, examinând plângerea, infirmă rezoluţia lui Dan Voinea faţă de învinuitul Ion Iliescu. De asemenea, dispune ca cercetările să fie continuate de procurorii secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică.

Motivaţia Codruţei Kovesi: aspecte de nelegalitate care constau în faptul că măsura începerii urmăririi penale nu putea fi dată de Dan Voinea pentru că era incompatibil să mai efectueze acte de urmărire penală în respectivul dosar. Îl mai instrumentase o dată. O altă hibă de procedură este faptul că pe rezoluţia de începere a urmăririi penale nu era scrisă ora şi nu fusese înscrisă în registrul special, aşa cum prevede Codul de Procedură Penală. De asemenea, Kovesi afirmă că Voinea nu a folosit cuvintele potrivite pentru aducerea la cunoştinţă a faptelor în faţa lui Ion Iliescu şi că acestea nu sunt aceleaşi cu cele din rezoluţie!

La 3 septembrie 2008, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune neînceperea urmăririi penale pentru Iliescu. Dispoziţia Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică aşteaptă acum aprobarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a deveni definitivă şi irevocabilă. În 2009, Iliescu mai tremura doar pentru dosarul de cercetare a infracţiunii contra siguranţei statului, care ajunsese la DIICOT. La 10 martie 2009, DIICOT l-a scos însă de sub urmărire penală, motivând că nu au fost identificate în concret faptele pentru care era învinuit. La aceeaşi dată a fost scos de sub urmărire penală şi Virgil Măgureanu, în aceeaşi speţă.

Infracţiunile pentru care erau acuzaţi minerii şi reprezentanţii lor s-au prescris. Cei care au lovit cu bâtele în centrul Bucureştiului la 14 şi 15 iunie 1990, au fost imposibil de recunoscut, spun procurorii care s-au ocupat de dosar. A plătit doar minerul Deneş Domokoş, cu opt ani de închisoare, pentru că, se spune, ar fi vrut să-i taie capul lui Marian Munteanu şi să i-l ducă nevestei, pradă de război, în cartierul Aeroport din Petroşani. El a fost printre puţinii pedepsiţi pentru evenimentele de la 13-15 iunie 1990. A murit în urmă cu câţiva ani în Petroşani, într-un accident rutier.

Unde poate fi încadrat discursul lui Ion Iliescu?

Procurorii Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică au analizat discursul ţinut de Ion Iliescu în faţa minerilor, în dimineaţa de 14 iunie 1990, pentru a stabili dacă fostul preşedinte poate fi acuzat de propagandă pentru război, acuzaţie la care l-a încadrat Dan Voinea. „Analizând conţinutul discursului, se constată că învinuitul nu doar că nu a urmărit declanşarea unui conflict de orice natură, dar chiar a solicitat minerilor să elimine excesele şi actele sângeroase. Învinuitul era cel direct interesat, în urma alegerilor din 20 mai 1990, să menţină ordinea de drept şi evitarea unei stări conflictuale care i-ar fi prejudiciat statutul consfinţit prin vot popular", se arată în rezoluţia semnată de procurori. Apoi, aceştia au mers la Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pentru a defini războiul: „conflict armat (de durată) între două sau mai multe grupuri..."

Iată o parte din discursul lui Iliescu, la care fac referire procurorii: „V-am rugat pe dumneavoastră, minerii, care sunteţi grupaţi, organizaţi, să vă îndreptaţi în coloană, pe bulevard, până la Piaţa Universităţii, să o ocupaţi definitiv, să asiguraţi paza Pieţei Universităţii... Dumneavoastră să fiţi paznicii, în conlucrare cu forţele de ordine". Ceea ce nu au luat în considerare procurorii este atmosfera momentului şi faptul că Iliescu i-a văzut pe mineri cu bâtele şi cu furtunele cu cap metalic pe care le purtau sprijinite de umăr.

Întrebat de „Adevărul" de ce nu i-a trimis pe minerii însetaţi de sânge înapoi în Valea Jiului, el a răspuns halucinant: „Ar fi fost nefiresc! Ce ar fi zis oamenii ăia: «Păi, abia am venit să apărăm oraşul şi voi ne trimiteţi înapoi?»".

Câteva întrebări rămân fără răspuns: care legi din lume le permit unor civili să devină, la ordinul unui preşedinte de stat, „paznici, în conlucrare cu forţele de ordine"? Şi de când lipsa de orientare politică a minerilor şi naivitatea lor reprezintă circumstanţe atenuante în cazuri de vătămare corporală gravă? Specialiştii consultaţi de „Adevărul" spun că de aici ar fi trebuit început Dosarul Mineriadei, nu de la genocid, căderea sub puterea vrăjmaşului sau alte fantasmagorii ale procurorilor, care, e posibil, să fi pus în mod intenţionat în discuţie acuzaţii fără legătură cu realitatea!

Exemplul de mai sus vorbeşte despre un lucru şi mai grav decât ascunderea vinovaţilor pentru evenimentele din 1989-1990. E vorba despre sistemul juridic din România în care orice acuzaţie poate fi întoarsă în favoarea învinuitului.

Abia la 17 septembrie 2014, România a fost obligată să continue investigaţiile în dosarul Mineriadei, în urma unei decizii a Curţii  Europene a Drepturilor Omului. Această instanţă sublinia, la acel moment, obligaţia statului român de a face dreptate victimelor crimelor împotriva umanităţii, indiferent de timpul scurs de la săvârşirea acestora.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările