Dacă urmăm sfatul bătrânilor noştri, referindu-ne la ultimele zile, ce observăm? Cu privire la România, de la ”centru” se aduc câteva reproşuri la adresa presei româneşti, care ar trebui să acţioneze într-un anumit fel, cum se vede de la Bruxelles, nu cum procedează aceasta la Bucureşti.

Stând strâmb şi judecând drept, presa de la Bucureşti, luându-se după exemplul unor surate mai mari, se împarte în două: cea ”pro” şi cea ”contra” puterii. Din start, Comisia Europeană se adresează presei ”pro”, postându-se de partea celei ”contra”, uitând un lucru elementar: că recomandările transmise Bucureştiului ar trebui să fie echidistante, iar o presă liberă, democratică nu poate fi dirijată, controlată, sau cenzurată. Recomandări nedemocratice din centrul european al democraţiei!?

Mă întreb: cum ar reacţiona Parisul, sau Londra, dacă de la ”centru” i s-ar transmite recomandări asemănătoare în astfel de situaţii, când o parte a presei s-ar comporta la fel? Se poate imagina aşa ceva? Clar – nu. De ce în cazul României se poate? Simplu: pentru că am exportat ”lovitura de stat”, în numele unor interese de grup, demonstrând – pentru a câta oară în istoria noastră? - că, fără un arbitru străin, nu putem să ne guvernăm singuri.

Impresionaţi de modul în care responsabilul cu exportul, specialist în lacrimi la comandă, s-a plâns că în România a avut loc o lovitură de stat, profesorii noştri de la Bruxelles, de atunci, îl tot mângâie pe creştet pe elevul pârâcios. Tot în acest timp, restul clasei râde de naivitatea acestor dascăli, care nu au fost marinari niciodată.

Comisia Europeană mai şi greşeşte, dar, stând strâmb, mai judecă şi drept. Cu poticneli, dar drept. Întâi descoperă vreo trei miniştri din guvernul român care ar trebui să renunţe la portofoliu, aflânduse în conflict cu legea. Apoi, revine, iar numărul lor pare că se împuţinează. Oricum, unul e sigur. Cică ar avea şi două iniţiale, comentăm noi la Bucureşti, pentru a nu se face confuzii: F. R.

El face parte dintr-un grup de miniştri care urmau să fie respinşi la ceremonia de depunere a jurământului, când spui că vei respecta legile ţării, dar nu precizezi dacă le-ai încălcat deja, sau nu. O completare a textului jurământului respectiv, în această privinţă, ni se pare binevenită, chiar obligatorie în România ultimilor ani.

Până la urmă, respingerea de mai sus nu a avut loc, fiind mai comod să exportăm, conform unei tradiţii româneşti, problema la Bruxelles. De acolo, se aruncă pisica moartă înapoi, pe bună dreptate, în curtea noastră. Din cauza mirosului, mai toată lumea de pe cheiurile Dâmboviţei e revoltată.

Stăm strâmb şi ne întrebăm: ce o fi fost în capul lui F. R., când s-a hotărât el să ajungă ministru? Spera să nu i se observe cocoaşa? Să se uite faptele sale, sau să fie ignorate? Să fie achitat? E ca şi cum, prins la furat, om mare fiind, cu părul alb în cap, te ascunzi în spatele unui vrej de fasole.

E atât de mare dorinţa, în România de azi, într-o perioadă de criză de toate felurile, să ajungi ministru? De ce? Răspunsul e cunoscut, dar e îngrozitor. Iar dacă ajungi ministru din greşeală, de ce nu eşti luat de mânuţă de cel care stă în capul mesei şi poftit afară în secunda următoare?

Apoi, dacă o ţară întreagă te arată cu degetul, de ce te comporţi ca Adrian Severin, sau alţi foşti miniştri, unii – mari admiratori ai caltaboşilor, de care a râs o întreagă Europă? Oare cât timp vom mai fi de râsul lumii cu astfel de personaje tip F.R.? Până când, neavând alte produse realizate prin muncă, demnitarii F.R. de la orice nivel vor exporta în Europa problemele noastre interne, împreună cu unii oameni foarte bine remuneraţi care nu ştiu să se exprime în limba maternă? Stăm drept şi judecăm la fel: încă nu ştim să răspundem sincer şi convingător la aceste întrebări. Încă, deocamdată.

P.S.: F.R. sunt iniţialele din sintagma ”fără ruşine”, soră bună cu F.B.S. (fără bun-simţ), F.O. (fără onoare), F.S. (fără scrupule) etc. Orice asemănare cu iniţialele numelor unor politicieni sau demnitari de cel mai înalt rang este pur întâmplătoare.