Cine a fost acest şaman al verbului, acest dandy al nefericirii? Cum îl văd cei care i-au bătut la uşa mansardei pariziene, care au înconjurat cu el grădinile Luxembourg? De ce îi tot batem la uşa cărţilor pentru a înconjura, cu el, deşertăciunea splendidă a lumii? Ce a produs esenţial telescoparea celor două identităţi, cea română şi cea franceză?

Spectacolul intitulat „Cioran. De la Răşinari la Odéon", susţinut de scriitorul şi criticul de teatru George Banu şi de pianistul şi eseistul Andrei Vieru în Sala bizantină a Palatului Béhague, Reşedinţa Ambasadorului României în Franţa, a avut puritatea şi liniştea unui haiku. Institutul Cultural Român de la Paris i-a invitat pe cei doi intelectuali şi artişti români stabiliţi în capitala Franţei să ni-l restituie pe Cioran din amintiri, din însemnări culese din Caietele publicate postum de Simone Boué şi din partituri pe care melomanul Cioran le îngâna în singurătatea lui rafinată.

Ar fi jubilat, Cioran, singur între sutele de spectatori-fani, veniţi pe 6 aprilie la Ambasada din Paris, să rîdă, la răstimpuri, decomplexaţi de insolenţa gândurilor sale, păstrate în 34 de caiete identice, vrăjiţi de ecoul, în muzică, al sfîşietoarei lui melancolii: un Cioran gesticulat de George Banu, psalmodiind în română şi în franceză mărturisiri intime şi fragmente scînteietoare, un Cioran picurat la pian de Andrei  Vieru, interpretînd fragmente din Bach, Brahms şi Ravel.

Cu delicateţe supremă, cea care devine eleganţă pură, Andrei Vieru l-a evocat pe Cioran - metecul incurabil, străinul fără leac, care a abandonat lirismul natural al limbii române şi s-a robit limbii franceze, precisă ca un cristal, şlefuind-o magistral, căutîndu-şi în acest fel o patrie pe măsură.

„Simulez că mă interesează lucruri care de fapt mă lasă rece, joc permanent un rol, din laşitate sau ca să salvez aparenţele; dar fără să particip, căci ceea ce mă interesează e altundeva. Izgonit din paradis, unde să-mi găsesc locul, unde să găsesc un acasă? Căzut, de o mie de ori căzut. Există în mine un fel de imnuri fulgerate, făcute ţăndări, o explozie de regrete. Un om pentru care nu există patrie pe acest pământ.”(Cioran, Caiete I, traducere din franceză de Emanoil Marcu şi Vlad Russo, Humanitas,2001, p. 43)

Cioranian locvace, pictor de anecdote, stilist al amintirilor, George Banu a povestit întîlniri la care se ducea în costum sobru, pregătit pentru o şedinţă de lamentaţii, şi era primit de un Cioran spumos, pus pe bîrfă şi jubilaţii, el, defăimătorul universului, locuit de bucuria comunicării. Te simţeai bine cu Cioran. 


Andrei Vieru şi George Banu  

Nu l-a canonizat nimeni (deşi acordurile de Bach ale lui Andrei Vieru o legitimau): i-am putut vizita biroul de la mansarda din 21 rue de l’Odéon, unde George Banu i s-a uitat peste umăr şi a văzut că Cioran îşi „corecta”, într-o zi, cartea „Schimbarea la faţă a României”. Cioran nu şi-a negat niciodată adeziunea din tinereţe cînd şi-a dorit, ca un arhanghel, pentru România, „destinul Franţei şi populaţia Chinei”. S-a lepădat însă de sine toată viaţa, recreîndu-se radical într-o altă limbă, sub cea mai rafinată formă a sa. „Cel mai mare prozator francez este român“ titra L’Express în 1986.

Două „lecţii” rămân şi azi în picioare, în urma lui Cioran: una etică – nu-ţi ştergi cu buretele contradicţiile, te construieşti cu ele; şi una estetică – degeaba a calomniat întruna universul, splendoarea verbului său n-a făcut decît să-l preaslăvească.

De Cioran nu te saturi. Născut la Răşinari pe 8 aprilie 1911, s-a stins din viaţă la Paris, pe 20 iunie 1995. La 22 de ani a publicat prima carte în România, Pe culmile disperării. Atins de Alzheimer, Cioran avea să-l întrebe, cu umor şi luciditate pe muchie de cuţit, pe Gabriel Liiceanu, la ultima lor întîlnire, în 1993: „Şi până atunci ce am făcut?”

Instalat la Paris în 1937, a publicat prima sa carte în franceză de abia zece ani mai tîrziu. Manuscrisul  Précis de décomposition avea să aştepte doi ani la Gallimard până să apară în librării, declanşând în presă o salbă de formule elogioase, jubilatorii. Un penseur crépusculaire, Un cynique fervent, Cioran le Troglodyte titra presa vremii la fiecare nouă apariţie de volum, tot la Gallimard, din patru în patru ani.

Îl citim pe Cioran (5 cărţi în română, 10 în franceză) pentru veninul lui euforic, fertil de două ori: cîtă jubilaţie să-l tot cuprindem în formule inteligente – stilistul disperării, aristocratul îndoielii, calomniatorul universului – şi cîtă răscumpărare să ne expiem propriile melancolii trecînd prin sfintele lui tristeţi.

„N-a făcut nimic toată viaţa”, a şfichiut bonom George BanuSpecialitatea lui de-o viaţă e toată, într-un verb:

„Je déplore“ / „Mă plîng“ rezumă criticul de teatru. 

„Je me subis“ / „Mă suport“, plusează pianistul Andrei Vieru

„Je m’attends“ / „Mă aştept“,  îngînă(m) împreună.