Poveştile pe care le-am scris atunci nu aveau ceva de dovedit istoriei, nu acuzau şi nici nu salvau pe nimeni, erau pur şi simplu nişte poveşti interesante. Într-unul dintre cazuri, de exemplu, realitatea se confunda cu filmul: un tânăr fusese adus la Auschwitz împreună cu părinţii lui. Mama fusese gazată împreună cu restul femeilor din familie. Băiatul şi tatăl au rămas în lagăr pentru câteva luni de coşmar. La momentul scrierii reportajulului, tânărul se transformase într-un bătrân care îşi mai putea folosi un singur picior şi care devenise, între timp, un medic timişorean renumit.

Într-un alt caz, un fost director al unei fabrici de ciocolată din Timişoara îşi amintea că, pe când era copil, a fost pus să adune morţii de pe străzi. Un al treilea bătrân, slab vorbitor de limba română şi uşor surd de o ureche, şi-a amintit terorile prin care a trecut la Dachau. De asemenea, o femeie internată într-un azil de bătrâni, pironită în pat, a povestit nişte lucruri care au adus întunericul afară în miezul unei zile de vară.

Nu au fost nici pe departe cele mai interesante poveşti de viaţă care s-au scris vreodată pe tema asta, nici cele mai interesante care s-au scris în Timişoara în anul ăla, nici cele mai interesante pe care le-am scris eu vreodată, etc. Nu a fost ceva excepţional, nu a vrut nimeni să facă un film despre aceste poveşti, nici măcar nu ştiu dacă i-a dat cuiva o lacrimă atunci când a citit textele.

Totuşi, după apariţia primului text, am început să primesc e-mailuri. Iniţial, au venit nişte jigniri amărâte şi au continuat vociferări firave pe tema inexistenţei Holocaustului. Următoarele e-mailuri (anonime sau sub diverse pseudonime) mă avertizau să nu continui seria de reportaje, să-mi văd de treabă, mă întrebau dacă sunt evreică, dacă Patriciu e evreu, dacă vreun şef evreu m-a pus să fac asta, dacă am luat bani, dacă am fost forţată să scriu aşa ceva sau dacă nu cumva sunt plină de lichid seminal evreiesc.

Biata mea serie de reportaje nu a durat mult, vreo săptămână cred. Spre final am mai primit un e-mail în care, de data asta, eram ameninţată în cel mai serios mod. Era semnat de un bărbat. Am încercat să mi-l imaginez. Am încercat să-mi închipui cum arată, ce pulovere poartă (cu nasturi sau în V), câţi copii are, în ce feluri îşi atinge nevasta şi cum preferă cafeaua. Eram la lucru. M-am tot gândit dacă să anunţ pe cineva. Până la urmă, am închis calculatorul şi m-am dus acasă. În esenţă, a fost o chestie măruntă care probabil li s-a întâmplat multor altor oameni.

Mi-am adus aminte de nimicul ăsta când am citit despre masacrul din redacţia Charlie Hebdo. M-am gândit că tot ce facem e să ne mişcăm robotic, printre nişte fire subţiri ale destinului pe care uneori le atingem. Şi atunci când le atingem se declanşează şocuri electrice. Noroi. Bombe. Gloanţe. Şi ură. Kilometri de ură.