Sunt un răhăţel colorat pe un trotuar. Asta e soarta mea, să exist ca un bibelou aurit într-o lume plină de urâţenie. Poate într-un fel ar fi fost mai bine dacă aş fi fost adunat de om şi trimis undeva, alături de alţi prieteni răhăţei. Cine ştie, poate aşa mi-aş fi cunoscut familia şi originile. Nu… Ce gânduri mă tulbură… Oricum, în felul acesta, abandonat pe trotuar chiar de către cel care m-a adus pe lume, mă simt cumva fără sens, ca şi cum toată filosofia mea de viaţă se opreşte aici, ca şi cum se acumulează în mine toate problemele pe care strămoşii mei le-au avut de-a lungul timpului.

Apoi însă, în timp ce tristeţea mă copleşeşte şi în timp ce-l privesc pe câinele care mi-a aparţinut şi care acum se îndepărtează nepăsător, încep să mă uit cu mai multă atenţie în jurul meu şi observ că nu sunt singur. Mă aflu într-un oraş măreţ, pe o stradă aglomerată, simt în jurul meu vibraţia vieţii. Chiar nu sunt singur. Dacă ascult cu atenţie, pot să aud o voce care-mi spune să privesc spre dreapta. Şi o fac. În dreapta mea se află, culmea, un alt răhăţel. Îmbrăcat în colecţia toamnă-iarnă, mai degrabă monocrom şi deloc îndrăzneţ (comparativ cu mine), răhăţelul doi îmi zâmbeşte totuşi prietenos. E o speranţă, ceva care îmi spune că lucrurile pot fi mai bune.

Aud o altă voce, de data asta în stânga mea, apoi încă una – în spate, şi încă una, şi încă una. Cu cât mă concentrez mai mult, cu atât sunetul oribil al maşinilor în trecere scade, dar creşte în schimb vocea fraţilor mei. Răhăţeii. Trotuarul e plin de ei, dintr-un capăt în celălalt. Nu sunt doi-trei, nu sunt zece, nu sunt 50. Sunt sute, mii de răhăţei prietenoşi, care vor să-mi vorbească, să-mi povestească despre lume, să-mi fie alături.

La început iau lucrurile cu prudenţă, mă decid să nu mă implic emoţional, în sensul în care sunt predispus la a pune suflet în tot ce fac, apoi mă ard şi sufăr enorm. Doar că acum nu mai e aşa. Primesc asigurări că putem fi prieteni cu toţii, putem să ne avântăm în această relaţie, pentru că nimeni nu ne va opri. Nu!, o mână crudă nu se va apleca să ne ridice de pe asfalt, să ne sugrume într-o pungă de plastic şi să ne arunce în iadul coşului de gunoi, aşa cum se întâmplă în filmele de groază. Nu!, o mătură ameninţătoare nu ne va aduna niciodată, nu există ustensilă sau fiinţă care să ne facă să nu mai existăm pe acest trotuar.

Ba chiar, aflu de la nişte răhăţei care supravieţuiesc aici încă de iarna trecută, la un moment dat, după ce se va mai încălzi, ne voi mai veni nişte prieteni în dar, de data asta unii lichizi, cărora li se zice scuipici şi care sunt produşi de stăpânii câinilor. În schimb, trebuie să mă feresc de nebunii care uneori fac scandal, opresc bieţii oameni pe stradă şi îi pun să adune răhăţeii. De ce? Nimeni nu înţelege acest tip de comportament. De ce să nu laşi răhăţelul acolo unde a căzut? Noroc că gesturile astea criminale la adresa răhăţeilor sunt atât de rare în acest cartier, legendare chiar, de fapt nimeni nu le-a mai văzut întâmplându-se în ultimii mii de ani răhăţeşti. Aici nimeni nu adună răhăţeii, am primit asigurări! Aici nimeni nu îndrăzneşte să distrugă frăţia răhăţeilor!

Sunt deci un răhăţel pe un trotuar. Câinele care m-a eliberat în lume probabil e acum acasă, închis în balcon, prizonier într-un univers îngust. Eu, în schimb, un abandonat al sorţii, am reuşit să-mi construiesc un viitor pe trotuar, în acest loc al toleranţei, unde nimeni nu ne aruncă la coşul de gunoi al istoriei. După cum spun cei mai bătrâni dintre noi, cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla pe aici e să fii turtit de o talpă gigantică, venită din cer, dar chiar şi atunci, se spune, va fi bine, pentru că nimeni, chiar nimeni nu va mai putea să te dezlipească de asfaltul pentru care ai fost creat.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.