Mă trec fiori reci. Am uitat să încui maşina. Boschetarii au găsit uşa deschisă şi şi-au făcut culcuş în Loganul meu roşu, prăpădit. Mai şi fumează înăuntru. Înjur. Încerc să deschid uşa ca să-i scot cât mai repede de acolo, dar, surpriză: uşa e încuiată. Am lăsat oare cheile înăuntru? Pur şi simplu mă îngrozesc, le văd hainele murdare pe bancheta mea din spate, îi văd cum fumează relaxaţi şi sting ţigările de geam, apoi încep să se întindă ca şi cum s-ar pregăti de somn, nestingheriţi, în timp ce eu bat cum pumnii în geamuri şi le urlu să iasă afară din maşina mea imediat.

Nimic. Îmi smulg părul din cap. Scot telefonul să-l sun pe taică-miu. Nu răspunde. Îmi muşc mâinile ca o descreierată şi o iau la fugă pe străduţe, în căutarea unui post de poliţie. Nimic. Nimeni. Încerc să mă liniştesc şi iau din nou la pas toate străzile, privind din când în când în spate, la maşina mea ocupată. Într-un final, dau de un birou unde spun ce mi s-a întâmplat. Poliţistul mă priveşte plictisit. Îl trag de mână să-l duc cu mine, să-i arăt ce s-a întâmplat, dar se smuceşte. Îmi spune că ok, a notat, o să facă un raport şi o să trimită pe cineva. Apoi adaugă, fără să se uite la mine, cu nasul în calculator, că, dacă chiar e maşina mea, cum de nu mai am cheile, cum de nu mai pot intra în ea totuşi? Am vreun act, ceva, care să dovedească faptul că eu sunt proprietara?

Am pe fras. Aşa îmi spun în cap. Mă scotocesc în poşetă şi răspund că toate actele au rămas în maşină, alături de chei. Poliţistul pufneşte în râs şi nici nu catadicseşte să mă privească. Îmi aruncă un „ăhă“. Şi eu ce să fac acum? Să mergeţi să aşteptaţi, că venim noi.

Plec. Cobor pe străduţe, ajung din nou lângă maşină. Boschetarii dorm liniştiţi înăuntru, în fumul de ţigară. Mă aşez şi eu lângă maşină, pe trotuar, sprijinită de zid, închid ochii şi aştept cuprinsă de deznădejde, în înserare, în timp ce mă ia somnul. Maşina mea se transformă într-o vacă gestantă, cu o burtă cât o şură, care se întoarce spre mine, îmi zâmbeşte pentru ultima dată şi apoi dispare după colţ.

De dimineaţă, în autobuz, rememorez coşmarul (da, doar un biet coşmar, nimic real) şi încerc să-l înţeleg. De fapt maşină nu am, iar restul visului poate însemna că viitorul meu e boschetăreala. Lângă mine, tot în autobuz, doi zidari îşi povestesc aventurile de noaptea trecută. Amândoi au tenişi albaştri cu ţinte aurii şi pantaloni pătaţi de vopsea. „Ea se crede o prinţesă, dar în realitate atâta are picioru. Uite, îl pun pe al tău lângă mine şi cam aşa îl are ea. Deci m-am dus acasă, m-am pus în pat şi m-am gândit: ce p... mea mă fac cu asta că mă face praf“. „Haide, mă, nu fi prost“, şopteşte celălalt. „Nu fi prost când îţi zic! Nu îţi cade prea des aşa o pleaşcă în cap! Du-te la ea şi astă-seară!“. „Bine, boss, dar nu pricepi că e urâtă cu spume?“. „Vezi-ţi boss de treabă, nu cred că e aşa urâtă. Doar că nu vezi tu bine“.

De deasupra noastră vine şi vocea povestitorului, pe care cel mai probabil doar eu o aud şi care ne zice tuturor: „Staţi, bă, liniştiţi în angoasele voastre. Nu sunteţi nici răi, nici nepăsători. Nici ipocriţi. Nici intoleranţi. Nici mincinoşi. Nici proşti. Oraşul e de vină, nu voi. Hă hă hă“.