De trei decenii, dosarul reunificării naţionale este intenţionat uitat prin sertarele palatelor Cotroceni, Victoria şi cel al Parlamentului, nu din frica de puterea nucleară aflată în partea răsăriteană a bătrânului nostru continent, ci doar pentru că acesta este nivelul politicienilor animaţi doar de lupta pentru putere, în condiţiile în care alegerile seamănă, atunci când şi cum se ţin, mai degrabă cu cele de la o asociaţie de bloc, unde interesul grupului mai mare îşi impune punctul de vedere, cu iluziile aferente.

Scuzele veşnice - de genul priorităţilor momentului, care nu ar include reunificarea naţională, sau de felul lipsei de sprijin al cancelarului german Angela Merkel, care nu vrea să îl supere pe Vladimir Putin, uită că a trăit în Germania de Est, fosta Republică Democrată Germană şi a fost martoră la reîntregirea Germaniei, dar nu doreşte ca România să îi urmeze pilda "pentru că acum NU este momentul" - sunt bune doar pentru conaţionalii aflaţi acum în grădiniţele patriei, câte, cum şi pe unde mai funcţionează acestea. 

Place sau nu, pe planul revenirii Prutului la condiţia sa de râu intern domină copios, dar nu ireversibil, STAGNAREA. Asta pentru că terţi mai cred că a nu promova o diplomaţie ofensivă, în interes naţional, susţinută inteligent de cei care doresc ca România să îşi consolideze locul şi rolul în Europa, înseamnă a fi... bărbaţi de stat.

Agitarea lipsei de atractivitate a României, pentru cetăţenii din stânga Milcovului de azi / Prutul este contrazisă de sutele de mii de cereri pentru dobândirea cetăţeniei române, venite de la Chişinău, multe fiind ale celor ce nu au ca limbă nativă pe aceea a lui Mihai Eminescu. 

Trăim totuşi în anul în care la Chişinău se cântă partitura sovietică privind aniversarea a trei sferturi de veac de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar la Budapesta se cântă prohodul Tratatului de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, între Puterile Aliate învingătoare şi Ungaria. 

Tot mai multe voci publice, ale unor compatrioţi lucizi, inclusiv din mediul universitar, atrag atenţia că România, dincolo de declaraţiile unor oficiali din statele vecine, este martoră, din păcate mută, la relaţiile speciale pe care Moscova le are cu guvernele de la Chişinău, Budapesta şi Belgrad, în timp ce la Sofia se preferă prudenţa faţă de Kremlin. 

Singura rază de speranţă este înfiinţarea unui departament guvernamental dâmboviţean pentru relaţia cu statalitatea momentană, dintre Prut şi Nistru. Vom vedea dacă a fost o nouă iluzie sau începutul altei abordări a relaţiei fraterne - ce nu poate fi anihilată - cu promotorii Libertăţii din teritoriul administrat de cei care mai au mentalitatea sovietică.

Textul - pe care îl public concomitent la Bucureşti şi Chişinău - scris de Mircea Druc indică o cale de luat în seamă.


                                                                       Unionismul:

De unde am pornit şi unde am ajuns.

De ce Reîntregirea, trebuie să devină unicul Proiect de Ţară al tuturor românilor

1. Start, 1989

După revoluţie (sau, în altă versiune, după lovitura de stat din decembrie 1989), la conducerea Statului Român au rămas cei din eşalonul doi comunist. Aceştia nu au preluat puterea având Un proiect de Ţară. Nu intuiau, nu anticipau şi nici nu doreau prăbuşirea Imperiului. Visul lor (neîmplinit) era să fie şi ei în rând cu lumea: să trăiască bine cu Uniunea Sovietică, precum comuniştii de la Budapesta. Sau poate chiar şi mai bine. Intenţionau să repare toate ”gafele” lui Ceauşescu în relaţiile cu Moscova. Că noi, românii, din cauza ”împuşcatului”, nu avuserăm baftă în CAER şi în Pactul de la Varşovia.

În 1989-1991, atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău, domnea o stare de spirit specifică. Majoritatea parlamentarilor şi guvernanţilor ”României mici”, ca şi cei ai ”Moldovei mici”, nu şi-au dorit să ajungă eroi-martiri ai Reîntregirii Patriei. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Şi consulii Romei imperiale, la încheierea raportului de activitate în Senat, exclamau – ”Feci quod potui, faciant meliora potentes!” (”Am făcut ce-am putut, să facă mai bine cei care pot!”). Cu alte cuvinte, fiecare individ acţionează după cum îl duce mintea şi realizează doar atât cât este în stare ca personalitate. Important e să ne găsim propria identitate şi să ne ştim locul. În general, noi, românii, în comparaţie cu balticii, de exemplu, suntem inconsecvenţi. De aici ni se trage majoritatea nereuşitelor. Când votăm aiurea, regretăm amarnic şi spunem: ”nu avem noroc”, în loc să recunoaştem că, adeseori, suntem o fală goală, traistă uşoară.

Pentru elita politică şi clanurile mafiote din RM, reunirea cu Ţara-mamă România nu a reprezentat niciodată o urgenţă. După declararea independenţei, EI - şefii, în marea majoritate proveniţi din nomenclatura PCUS, au tot sperat că Uniunea Sovietică va renaşte. NOI, unioniştii, la 27 august 1991, am votat independenţa faţă de Imperiul spulberat de insurgenţa naţiunilor captive. Am votat revenirea României acasă, în teritoriile ei - Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, de unde a fost alungată în 40/44. Multă lume sufletistă a crezut că pretinsa independenţă, invocată adesea melodramatic de către deputaţii primului parlament de la Chişinău, nu e decât un prim pas către reunirea cu Romania. EI, însă, prin toate mijloacele posibile şi disponibile la acea dată, au torpilat reconfirmarea actului istoric, votat la 27 martie 1918 de către deputaţii din Sfatul Ţării.

Personal, îmi imaginam o cu totul altă evoluţie. Am visat dintotdeauna să văd şi conaţionali de ai mei printre deschizătorii de drumuri. Doream să-i venerez pe acei conducători care îşi apără identitatea, indiferent dacă sunt parlamentari sau extraparlamentari, la guvernare sau în opoziţie. Şi, de asemenea, pe aleşii poporului, care ar fi dispuşi să renunţe la modul tradiţional de a face politică. Aş fi vrut, între altele, ca liderii politici români să se comporte mai curând ca nişte oameni de ştiinţă: să se implice în dezbateri şi elaborarea proiectelor, înarmaţi cu date statistice şi concluzii obţinute din modelări, simulări şi experimente. Din păcate, se întâmplă exact invers: unii savanţi, intrând în politică, denaturează realitatea pentru a fi în sintonie cu partidele de la putere. Am sperat că elitele naţionale vor iniţia edificarea unei „alte Românii”. Iată însă verdictul pronunţat de academicianul Florin Constantiniu, un mare istoric şi o conştiinţă naţională a tuturor românilor:

„În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie '89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate… Din 1989, societatea românească a fost profund divizată…, lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului… Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii aceştia vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politică şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi”.

2. Preşedinţi

La Bucureşti şi Chişinău, primii preşedinţi ”s-au ţinut de neamuri”. Ion Iliescu l-a ajutat în toate celea pe statalistul Mircea Snegur. Şi asta la indicaţia tovarăşească a ultimului preşedinte sovietic. În primăvara lui 1991, când conducătorii Estoniei, Lituaniei, Letoniei, Georgiei, Armeniei şi RSSM refuzau participarea la referendumul impus de Kremlin, Iliescu semna cu Gorbaciov, la Moscova, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie între România şi URSS. Astfel, preşedintele României, la 5 aprilie 1991, vota pentru perpetuarea Imperiului ideocratic bolşevic în detrimentul naţiunilor captive. Am simţit un cuţit în spatele nostru, al mişcării unioniste a românilor din teritoriile cedate în 1940. M-a telefonat atunci omologul meu de la Tallinn: ”Mircea, frate, cum vine asta? Noi ne asumăm un mare risc, convingem oamenii să boicoteze referendumul, dar românii tăi dau mâna cu Centrul imperial!?”

Al doilea preşedinte, Emil Constantinescu, a lansat ideea "sacrificiului istoric". Şi, la 3 mai 1997, la îndemnul lui Silviu Brucan, a semnat la Kiev cu Leonid Kucima, Tratatul româno-ucrainean. Un act de înaltă trădare naţională prin care, din nou, s-a cedat Nordul Bucovinei, Basarabia de nord şi de sud, ţinutul Herţa şi Insula şerpilor. Constantinescu s-a înţeles perfect cu Lucinschi. Acest al doilea preşedinte al RM s-a evidenţiat ca un brejnevist consecvent şi un promotor al deznaţionalizării silenţioase a românilor basarabeni. Şi, culmea, Constantinescu l-a decorat cu Ordinul Naţional ”Steaua României”. Actualmente, când procurorii anticorupţie îl audiază în dosarele fraudelor bancare şi oamenii legii efectuează percheziţii la domiciliul fostului preşedinte, cine poate să-l mai omagieze!?

Între timp, consecvent din fire, Lucinschi îşi vede de ale lui, mândru de trecutul glorios. În 2020, peste 1500 de foşti, printre care şi foştii preşedinţi Lucinschi şi Voronin, s-au adunat la Palatul Naţional ”Nicolae Sulac” din Chişinău. ”Eroul României” nu putea să lipsească de la un eveniment cu genericul ”Înapoi în URSS!”, patronat de preşedintele Igor Dodon şi organizat de un comitet în frunte cu Dumitru Braghiş, fost prim-ministru. Nişte moldoveni nostalgici, pioşi şi cuminţi, au aniversat 95 de ani de la crearea Komsomolului în RSSM (UTCLM – Uniunea Tineretului Comunist Leninist din Moldova). Nu importă că RM, - o progenitură a Imperiului ideocratic bolşevic - declară că ar dori să se integreze în UE, care marchează anual data de 23 august - Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului. La 23 august 1939, a fost semnat, la Moscova, Pactul Molotov-Ribbentrop, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, în baza căruia URSS a ocupat Basarabia şi Nordul Bucovinei. Mă întreb dacă vom auzi încurând că nişte nostalgici germani comemorează ziua creării Tineretului Hitlerist – Hitlerjugend, abreviat HJ (Organizaţia nazistă de tineret a Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist, NSDAP ).

Traian Băsescu, al treilea preşedinte al României, a încercat să-l  convertească la unionism pe Vladimir Voronin. Ştim cu ce s-a ales. Cred că nu era cazul să strice orzul pe gâşte colhoznice. Mentalitatea de homo sovieticus şi fidelitatea faţă de segmentul de capital transnaţional, care l-a adus la putere, nu-i permiteau lui Voronin apropierea de Bucureşti. Prin 2007, un important exponent al acestui capital declara: ”Cu Vladimir Voronin preşedinte, în  Republica Moldova  a început o adevărată epocă de aur pentru noi”. Ulterior, Vladimir Voronin şi-a dat  seama în ce s-a băgat. Dar, deocamdată, nu are nicio soluţie. Foştii săi protectori şi-au recrutat un alt lider, care să le garanteze ”un secol de aur” în RM.  În schimb, Traian Băsescu, unicul preşedinte unionist declarat a conlucrat impecabil cu Nicolae Timofti, unicul preşedinte unionist prezumtiv. Dar jocul  acela  jenant ”de-a cetăţenia celor şase judeţe basarabene” nu a fost o idee bună. Imaginaţi-vă că Voronin (alias Bujeniţă), fiind moldovean născut în stânga Nistrului, dintr-o dorinţă sinceră de unire cu consătenii săi, ar fi solicitat separatiştilor de  la Tiraspol cetăţenia celor cinci raioane de croială  sovietică din Pridnestrovie.

Merită  reţinută şi elucidată o ipoteză: mandatul primilor trei preşedinţi ai RM - Mircea Snegur, Petru Lucinschi şi Vladimir Voronin s-a consumat  sub îndrumarea  înţeleaptă a  lui Boris Birştein  - adevăratul  lor  mentor.

Actualul preşedinte al RM este ”ales di tăt nărodu”. Sondajele de opinie arată că el ar fi considerat drept cel mai puternic politician de către 31,9% dintre respondenţi. Dar puterea şi imunitatea îi va fi asigurată de cu totul alţi factori. Capitalul transnaţional şi anumite organizaţii  specifice  intuiesc deja  că Dodon le-ar putea reprezenta  interesele la fel de bine precum a făcut-o Voronin,  sau chiar Plahotniuc.

Dodon a fost băgat în politica mare de către Vladimir Voronin. În prezent, el nu pierde  ocazia  şi-l denigrează pe fostul său  discipol. Într-o emisiune TV, părintele neocomuniştilor moldoveni spunea: ”Dodon nu este antieuropean, ci pro corupţie si pro mafiot.  În 2012,  el a fost mituit cu o  sumă de 3 milioane de euro. L-au dus pe ascuns la Odessa, l-au urcat în avion, l-au dus la Bruxelles. Acolo l-au prelucrat cumsecade. Pe urmă, el a venit în parlament cu deputaţii Zinaida Greceanîi  şi Veronica Abramciuk.  Şi, liberi, de bună voie, l-au votat în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova pe Nicolae Timofti. Dacă Dodon a făcut prostiile astea el trebuie să conştientizeze ca odată si odată va răspunde pentru faptele  ale". Să sperăm... În aceeaşi emisiune, preşedintele PCRM a explicat telespectatorilor comportarea celor 14 deputaţi comunişti, care au părăsit formaţiunea în decembrie 2015 si au aderat la Partidul Democrat a lui Plahotniuc. Aceştia cică  ar fi fost mituiţi cu 5 milioane de euro şi, ulterior, s-au transformat într-o maşină de vot. Dar să-i  spună cineva lui Voronin că n-are rost să-şi critice foştii colaboratori, deoarece corupţia este endemică pentru toate partidele comuniste/socialiste şi pentru fruntaşii acestora. Să-i amintească, bunăoară, că Lev Troţki a finanţat puciul bolşevic din 1917 din mita încasată de la bancherii americani  şi  de  la Statul major al Armatei germane. Iar Stalin şi Ordjonikidze, doi viitori conducători ai Uniunii Sovietice, spărgeau băncile din Caucaz ca să finanţeze activitatea revoluţionară a partidului bolşevic.

Dodon, după ce l-a trădat pe Voronin, a trecut pe la muntele Atos. Până la urmă,  şi-a găsit un nou părinte spiritual, la Kremlin. Preşedintele Traian Băsescu l-a numit “pudelul lui Vladimir  Putin”. Dodon a câştigat bunăvoinţa preşedintelui Erdogan şi visează să ajungă un Alexandr Lukaşenko al RM. Totodată, mai caută o acceptare, cât de cât, din partea liderilor occidentali. La New-York  a reuşit  să-şi facă  o poză cu preşedintele SUA. Dar cea mai ”încurajatoare”este  poza  recentă cu  premierul Ungariei al cărui partid  de guvernământ rămâne suspendat din PPE din cauza retoricii anti-Bruxelles. Poate că  în curând, după  vizita liderului ungar la Chişinău, Dodon va reuşi să dea mâna şi cu preşedintele Ucrainei. Legat de relaţia preşeditelui Igor Dodon cu preşedintele Klaus Iohanes există controverse şi nuaţe. Deputatul Constantin Codreanu susţine că vizita preşedintelui României la Chişinău ar fi ”un gest politic necesar, deoarece tot mai mulţi basarabeni văd în România singura sursă de sprijin. Într-o perioadă în care puterea e concentrată în  mâinile unui  clan controlat de Moscova, vizita ar însemna un demers geopolitic important,pentru ca locuitorii din stânga Prutului să-şi afirme, nestingherit, apropierea definitivă de România şi de Uniunea Europeană. Mai ales că şi datele ultimului sondaj realizat în RM arată o creştere a celor care sprijină Reunirea - 34%”. 

Merită  cântărită atent  această opinie. Ştim că nu poţi legitima un preşedinte precum Igor Dodon printr-o vizită în calitate de preşedinte al României. Totuşi,  Klaus Werner Iohannis ar avea un milion de motive să meargă la Chişinău. În RM există deja un milion de cetăţeni români dacă îi  includem şi pe cei  cu dosarele depuse. Este necesar  ca  preşedintele României  să treacă Prutul şi pentru cei care încă  nu sunt cetăţeni români, din varii motive (de exemplu, probleme cu actele de stare civilă). De fapt, etnicii români de oriunde, merită atenţia preşedintelui României. Ştim ce prevede protocolul. Ştim care sunt uzanţele diplomatice. Dar s-ar putea renunţa cumva la orice protocol; să se întâlnească preşedintele cu exponenţi ai societăţii civile, primari, consilieri şi preşedinţi de raioane, jurnalişti, reprezentaţi ai mediului academic, oameni de cultură, tineri, studenţi, veterani ai războiului ruso-român de pe Nistru (1992), parlamentari şi lideri ai partidelor pro-europene şi unioniste, diplomaţi ai statelor-membre UE acreditaţi la Chişinău.

Igor Dodon revine mereu la ideea unei ”recunoaşteri  internaţionale a neutralităţii”. Dar uită să menţioneze prezenţa ilegala a trupelor ruse pe teritoriul RM. Deputatul Octavian Ţîcu punctează: ”Igor Dodon este un detergent al Federaţiei Ruse. Peste tot vorbeşte ca o slugă mincinoasă, preocupată să-şi protejeze stăpânul. În faţa Adunării Generale ONU, el nu a pledat pentru RM, ci pentru Rusia, prezentând-o în faţa opiniei publice internaţionale drept exportatoare de pace”. Victor Chirilă, preşedintele Asociaţiei pentru Politică  Externă din RM, constată:”La Strasbourg, preşedintele RM a transmis un mesaj anti american şi anti euroatlantic. Recentul discurs „poliglot” pronunţat de Igor Dodon nu a fost adresat nici moldovenilor, nici reprezentanţilor APCE, acesta a fost adresat, în particular, preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron. Dodon a ţinut să-i transmită liderului francez că dânsul este mai european decât Papa de la Roma, iar idealul său de viaţă este Europa unită de la Paris până la Moscova, de la Lisabona până la Vladivostok. Astfel, micul „Churchill” de pe Bâc speră să se facă „util” planurilor lui Macron de relansare a relaţiilor ruso-europene aflate în prezent în impas. Dodon din nou îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala, pentru că ideea creării „Europei de la Lisabona până la Vladivostok” nu este deloc benignă cum pare. Naşul de botez al acestei idei este nimeni altul decât însuşi Putin, stăpânul lui Dodon. Iată ce promovează Dodon şi ministrul său de Externe la Consiliul Europei şi în alte foruri internaţionale, atunci când militează pentru ideea lui Putin de creare a unei „Europe de la Lisabona până la Vladivostok”, pe altarul căreia sunt gata să jertfească R. Moldova”.

În cadrul sesiunii de întrebări şi răspunsuri de după discursul  susţinut de  Igor Dodon, Viorel Badea, membru al APCE şi preşedintele Comisiei Senatoriale pentru românii din afara frontierelor din Senatul României, a menţionat: faptul că preşedintele RM şi-a scris discursul în „moldoveneşte” este o gravă jignire adusă culturii române. După care l-a întrebat: „În RM, unionismul, văzut ca o identitate spirituală şi culturală comună, este considerat un delict de opinie?” În contradictoriu cu dorinţa sa de a scoate unionismul în afara legii,  Dodon a afirmat: „Noi susţinem diversitatea de opinii. Nu putem avea reticenţe faţă de România, dar unionismul este singurul subiect care aruncă umbre pe relaţiile bilaterale dintre România şi RM. Înţeleg opinia unioniştilor, stimez opinia lor, să o stimeze şi ei pe a noastră, a majorităţii. Eu sunt preşedinte al RM. Consideraţi că un preşedinte al unui stat trebuie să fie de acord cu cei care vor să distrugă statul?”.  Fără a specifica în ce măsură unionismul ar distruge actuala RM, Dodon şi-a reluat  cunoscuta şi discutabila teză: „Fraţi, fraţi, dar fiecare trebuie să fie stăpân la el acasă”.

Deputatul Iurie Reniţă explică:”Igor Dodon substituie frecvent instituţiile statului, îşi atribuie  demonstrativ  funcţii şi prerogative ale guvernului şi, cel mai grav, ale procuraturii. De parcă procuratura ar fi o sucursală a preşedinţiei sau a PSRM-ului. Evident, Dodon comite  asemenea devieri intenţionat, cu anticipare, vrând să influenţeze deciziile instituţiilor statale, abilitate prin lege, să dea astfel de verdicte.  El menţionează, fără vreo constrângere de ordin legal sau moral, că instituţiile statului deja l-au informat că PSRM nu are nicio atribuţie cu finanţările din exterior, inclusiv din Bahamas; toată vina o poartă doar Plahotniuc şi ex-procurorul Viorel Morari”.

În RM, Dodon a devenit un sinonim al corupţiei. Şi omul acesta, care şi-a subordonat instituţiile de drept, ca să nu-l ajungă braţul legii, anunţa, de la tribuna APCE, că principala lui sarcină este ”lupta cu corupţia”. Sergiu Mocanu, un cunoscut şi controversat politician, fost consilier al preşedintelui Voronin, liderul Mişcării Populare Antimafia şi un declarat unionist, susţine că ”pentru RM nu există pericol mai mare decât Igor Dodon”. Fiecare zi, fiecare pas al preşedintelui se transformă în argument pentru debarcarea şi condamnarea sa. Opoziţia cere suspendarea din funcţie şi tragerea la răspundere penală a lui Dodon. Rămâne de văzut dacă Alexandru Stoianoglo, procuror general al RM, având probele ”din genţile lui Ilan Şor”, acuzaţiile  vehiculate de Renato Usatîi şi mass-media opoziţiei, va reuşi să-i  deschidă un dosar  penal.  Însă, foarte multă lume se îndoieşte că  preşedintele  RM  va fi tras  cândva la răspundere.

3. Statalişti

În  1989-1991, RSSM reprezenta o colonie tipică. Un cazan ruginit, gata să dea în clocot sau să explodeze. Majoritatea alogenilor ne băgau pe gât referendumul lui Gorbaciov: „Să păstrăm măreaţă Uniune!”. Când s-au convins că Uniunea Sovietică nu mai poate fi salvată, aceştia, brusc, au devenit  cu toţii „moldoveni statalişti”. Deviza lor  a fost şi rămâne: „Unire moldoveni!”. Să ne unim cu oricine, dar, în exclusivitate, contra muntenilor şi transilvănenilor, fiindcă ei sunt români. Proiectul  stataliştilor este ”Moldova Mare”. Există, totuşi, un impediment serios  în calea realizării unei atare construcţii. Iniţial, ar fi necesară o modificare a configuraţiei celor două state europene – Ucraina şi România. Mai e o problemă: în Republica Molotov lipseşte ”naţiunea politică”. Însă, pentru improvizarea acestui argument-cheie s-auangajat numeroşi nostalgici internaţionalişti. Nişte  ruşi de profesie, совки,  homo sovieticus, gâşte colhoznice, cu toţii plin de elan stahanovist şi abnegaţie bolşevică. Printre aceştia, cu aere de guru,se evidenţiază antropologul multiculturalist Mark Tkaciuk, un  artizan  al  primei recidive comuniste  în spaţiul ex-sovietic.

Prin 1990, RSSM avea o altă substanţă: structura demografică, starea social-economică, securitatea geopolitică/strategică erau mult prea diferite de ceea ce înregistrăm în actuala conjunctură. În acel moment istoric, fosta Republică Socialistă România şi fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, erau una mai săracă decât alta. Dar RSSM se credea  relativ bogată, mă rog, ca URSS, pe când RSR  era percepută  ca o ţară  mai săracă. La Chişinău,  alogenii, comuniştii şi, mai abitir, deputaţii agrarieni, se întreceau în speculaţii şi predicţii: dacă e să te uneşti cu cineva, atunci să fie o ţară ca Elveţia. Şi unii moldoveni sovietici, ajungând  nişte lideri statalişti, fabulau: pe viitor, brandul nostru de ţară va fi: ”Moldova – o nouă Elveţie!”, şi   ”Chişinăul – un nou Hong-Kong!”.

 Am cunoscut diverşi formatori de opinie, cretini sau fariseici,  care vehiculau o mostră de gândire autohtonă. Aceea cu ”tactica”  viţelului  blând, care suge la două vaci. Uneori, la întrebarea ce cred eu, ca moldovean din stânga Prutului, fost  deputat  şi  un fel de prim-ministru la Chişinău, despre  ”cel de al doilea stat românesc”, devin neserios. Şi zic răzând:  statul RM este un "viţel la poartă nouă”; un indiciu al dificultăţii de înţelegere – viţelul, întors seara de la păscut, nu mai recunoaşte  curtea în care trebuie să intre, fiindcă, între timp,  a fost pusă o  poartă nouă.  Acum, multă lume îşi dă seama că, timp de aproape trei decenii, viţeluşul cel blând, ”moldovenesc şi statalist”, a tot supt la două, sau mai multe văcuţe. I-au crescut coarnele şi copitele, s-a făcut mare. Adică, a devenit bou. Si ”asta-i soarta boului, viţel adult, să stea la poarta noului, niţel mai mult”. Numai că, de fapt, sunt trei porţi: a) reunirea cu patria-mamă România; b) integrarea în Uniunea Europeană;  c) integrarea în uniunea Eurasiatică.  Şi viţelul adult n-are decât să mai stea oleacă în faţa acestui ABC. Totuşi, îmi mai trece prin cap şi o nerozie: ”cel de al doilea stat românesc” ar fi mai curând un ”Dănilă Prepeleac”, păcălitul acela de ţăran, care ajunge până la urmă un simbol al ingeniozităţii.

În august 1991, Imperiul sovietic a surprins omenirea cu un puci eşuat. URSS s-a dezagregat. Nu mai există nici de jure, nici de facto. Astăzi, în locul RSSM, o fostă colonie a ”Imperiului răului”, inventariem: 1) o mini-republică, formată din şase judeţe incomplete ale Basarabiei interbelice, recunoscută unanim la ONU şi având centrul administrativ la Chişinău; 2) o republicuţă, nerecunoscută oficial de nimeni, compilată din cinci raioane de tip sovietic, cu circa  trei sute de mii de suflete şi o capitală la Tiraspol; 3) o autonomie, cu pretenţii de republică, însumând problematic 21 de sate găgăuze, neomogene, cu o sută treizeci de mii de locuitori şi o capitală în fostul centru raional Comrat. Întrebare: La ce şi cui folosesc asemenea ”statalităţi”? Ce raţiune istorică, teologică, cosmogonică, socială, morală justifică existenţa acestor republici?

Edificarea unor entităţi  statale  viabile din părţile unui teritoriu naţional este inadmisibilă.  Teza fariseică - „partea devine întreg” nu are credit în cazul  nostru, al românilor din teritoriile răpite. Obstinaţia edificării unui stat viabil ”Moldova” separat de România, susţinut de  Kremlin şi alte centre de putere, nu se va încununa de succes. Un proiect secesionist,  în spaţiul  ancestral românesc, nu merită nici efort, nici sacrificii umane. După trei decenii ne-am convins:  aceste mini-republici şi autonomii sunt indispensabile pentru ca să nu existe nici un fel de restricţii, sau controale din afară. Să nu se bage nimeni peste EI, ca să fure EI, nestingheriţi, în stilul lor, la Chişinău, la Tiraspol şi la Comrat. Drept consecinţă, perpetuăm inflaţia birocratică, care germinează corupţia. Iar ambele fenomene - birocraţia şi corupţia - ne  afundă într-o degenerare cumplită. Desigur, în acest cadru, nu putem ignora ambiţiile geopolitice ale Kremlinului. Cu toate sancţiunile Occidentului,  Rusia  depune eforturi serioase pentru a-şi păstra poziţia internaţională şubrezită. Şi, parţial, reuşeşte, inclusiv prin susţinerea în spaţiul ex-sovietic a unor statalităţi nerecunoscute în plan internaţional.

Liderii separatişti se ostenesc să  demonstreze că ar avea propriile lor economii funcţionale.  În realitate, economiile lor există datorită finanţării externe: Federaţia Rusă acoperă circa 80-90%  din cheltuielile curente ale acestor formaţiuni cvasi statale. Centrul imperial acordă ajutor separatiştilor de pe malul stâng al Nistrului din septembrie 1990, când la Tiraspol  ”directorii roşii” au proclamat o nouă republică. Anual, din bugetul Rusiei, numai pentru pensiile cetăţenilor acestei enclave,  sunt alocate 22,5 milioane  de dolari.  De asemenea, în 2018, guvernul Rusiei a alocat 40 milioane de dolari  pentru necesităţile sociale ale populaţiei, construcţia de locuinţe şi instituţiile sanitare. Datele exacte despre contribuţia reală a Rusiei la menţinerea Republicii moldoveneşti nistrene  lipsesc. În  2014,  experţii o  evaluau la un miliard de dolari anual. Afară de aceasta, mai exisă cheltuieli şi de alt ordin, cum ar fi  reînarmarea şi menţinerea capacităţii de luptă a forţelor armate ale separatiştilor. Dependenţa economică, militară şi politică totală de Federaţia Rusă demonstrează că  politica externă a  marionetelor de la Tiraspol  şi viitorul republicii  fictive se decide la Kremlin.

În perioada 1989-1991, etnicii ucraineni, ruşi şi găgăuzi din RSSM se hrăneau  cu vise arzătoare: ”Marea Pridnestrovie” şi ”Marele  Bugeac”. O jumătate de secol, cât am fost URSS,  n-am  auzit  nici de  «приднестровский народ»   şi nici de ”alogeni separatişti” în  actualul ambalaj. NOI, unioniştii români, nu puteam nicidecum  să revenim la ţările turco-tătarilor, găgăuzilor, secuilor, nistrenilor, oltenilor, etc.  Patria noastră, a românilor,  nu începe cu epoca feudală. Nici cu Ţara Românească, nici cu Ţara Moldovei, nici cu Ţara Ardealului. Şi nici cu marele Stefan cel Mare, sau cu oricare alt  mare domnitor. Avem un spaţiu al nostru, moştenit, ancestral, cu valorile  sale eterne. Şi nu credem în raţiunea existenţei unor state precum Republica Moldova, Republica Moldovenească Nistreană, Republica Găgăuză, Republica Doneţk, Republica Lugansk şi altele de genul acesta. Poate că stătuleţele Liechtenstein, San Marino sau Andora sunt prospere, fericite. Însă ele nu reprezintă decât nişte relicve ale Evului Mediu.  Românii basarabeni nu şi-au dorit niciodată un stătuleţ din ”trei  judeţe şi o stână”, vorba  regretatei militante unioniste Leonida Lari.

Iniţial, separatiştii erau, în esenţă, doar un instrument al Complexului militaro-industrial sovietic. Şi, în ajunul deznodământului general, la indicaţia Centrului imperial şi sub supravegherea Districtului militar Odessa, în  august 1990, la Comrat, a fost declarată ”Republica Găgăuză”. Au avut curajul s-o facă instigatorii celor o sută treizeci de mii de găgăuzi, urmaşii unor colonişti strămutaţi din Bulgaria de către armatele ţariste, acum două secole. Şi, reţineţi, o chestiune inadmisibilă juridic: au proclamat-o în URSS,  în teritoriul unei  republici  absolut  sovietice, de iure şi de facto.  Pe atunci, în RSSM existau 20, iar în Bulgaria 47 de sate cu o  populaţie  majoritar  găgăuză. De ce nu au pus  şi în Bulgaria  de  o Nomina Odiosa – ”Republica găgăuză”? Înaripaţi de succesul găgăuzilor,”directorii roşii”  în frunte cu Igor Smirnov, au proclamat, la Tiraspol, în septembrie 1990, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană (”RSSMN”). În componenţa URSS, bineînţeles. În 1990, Igor Smirnov (cu mamă ucraineancă şi tată rus) şi tovarăşii săi de idei, s-au  adresat Kievului cu rugămintea ca RSSMN să devină parte componentă a RSSU. Atunci nu au reuşit să-şi realizeze intenţia. Dar Smirnov consideră că ”ideea merită să revină în capul oamenilor, fiindcă dorinţa de a fi cu Ucraina nu a dispărut nicăieri”. Citez, în traducere din rusă,  din interviul  acordat la  4 noiembrie 2011, ziarului„Украина молодая” şi intitulatПриднестровье – территория Украины”: ”Fără îndoială, de la bun început aceasta era o idee a ucrainităţii  şi va fi ideea ucrainităţii noastre. Este însă o cu totul altă chestiune, ce atitudine vor avea alţii faţă de aspiraţia noastră”. Asta e! Internaţionaliştii din Pridnestrovie doreau să revină la sânul Ucrainei, iar naţionaliştii, în Basarabia, militau  activ pentru  reunirea cu România. La Chişinău, la congresul al doilea al Frontului Popular din Moldova, delegaţii au votat pentru ”Republica Română Moldova”.

Treceam atunci de la dictatură la democraţie (un fel de a spune) şi se admitea pluralismul de opinii. Scenaristica devenea o modă şi lumea stătea de vorbă analizând posibile scenarii. Şi, desigur, EI îşi puteau face multe ”planuri  din cuţite şi pahare”. Au trecut anii, dar în sudul Basarabiei, inclusiv în spaiţul RM,  acţiunile separatiste continuă. Până în prezent, o mulţime de nostalgici de la Tiraspol şi Comrat sunt animaţi de ”mituri stataliste”. Se evidenţiază în acest sens veteranii Ivan Burgundji şi Leonid Dobrov. Pe Ivan Burgundji, găgăuzul belicos, îl ţin minte din octombrie 1990, când o făcea pe călăuza.  El ghida prin sudul Basarabiei comandouri de la Tiraspol şi ofiţeri din serviciul de spionaj al Districtului militar Odessa. În ”Zile de cumpănă” - un film documentar de epocă, postat  recent pe Youtube,  vedem cum  poliţiştii dau jos dintr-o maşină militară, întoarsă din drum spre Comrat, un ofiţer GRU, însoţit de Ivan Burgundji, şi bagajul acestora: arme albe, muniţii şi explozivi.

Interesant lucru: dintre conducătorii RM, numai Voronin a sancţionat drastic activitatea separatiştilor găgăuzi. Burgundji a fugit la Tiraspol,  de unde  a continuat propaganda înverşunată  de separare a Găgăuziei de RM. În 2009, odată cu venirea la putere a liberal-democraţilor, Burgundji s-a întors la Comrat. Şi acest  preşedinte al mişcării separatiste, a tot  criticat vehement autorităţile de la Chişinău, acompaniat fiind de Leiciu şi Cimpoeş, deputaţi în Adunarea Populară.  Nicolai Dudoglo i-a numit „radicali şi separatişti”. Burgundji, la rândul său, îl acuza pe Dudoglo, de ”promovarea ideilor unioniste”. În martie 2017, Burgundii a reactivat ”Organizaţia de eliberare naţională Găgăuz Halkî”. În aceeaşi perioadă, başcanul Irina Vlah l-a numit  în funcţia de consilier pe probleme juridice. Sarcina sa principală -  crearea unui sistem judiciar găgăuz, independent de cel al RM.

 La 1 decembrie 1991, Stepan Topal, unul dintre executorii planului elaborat de Centrul imperial, a fost ales primul preşedinte. Acesta, între 1991-1995 a condus Sovietul Suprem al Republicii Găgăuze.La 28 septembrie 2019, a avut loc un eveniment de comemorare a lui Stepan Topal. Autorităţile de la Comrat au instalat pe mormântul lui o placă comemorativă cu inscripţia „Preşedintele Republicii Găgăuzia”. Irina Vlah, başcanul UTA Găgăuzia, membru al Guvernului de la Chişinău şi al Consiliului Suprem de Securitate (CSS), a menţionat că Stepan Topal a fost „preşedinte al Republicii Găgăuzia şi a contribuit la formarea statalităţii poporului găgăuz”. Un alt participant la eveniment - Vladimir Cîssa, preşedinte al Adunării Populare de la Comrat, a elogiat activitatea de „preşedinte al Republicii Găgăuzia” a lui Stepan Topal, menţionând că în şcoli urmează să înceapă,  cât mai curând, studierea istoriei adevărate.

Din partea Chişinăului a urmat doar o singură replică. Valeriu Munteanu, preşedintele Partidului Politic Uniunea Salvaţi Basarabia, considera evenimentul de la Comrat ”un derapaj de la normele legale, acţiuni ce tulbură echilibrul din societate şi propagă dezbinarea naţională, acţiuni ce se pedepsesc penal”. El solicita ca ”premierul Maia Sandu să exprime public dacă la Comrat Irina Vlah a enunţat poziţia proprie sau a avut mandat de la Guvern”. Desigur, luările de poziţie sunt bine venite. Dar mă îndoiesc că, pe scena acestui teatru al absurdului,  autorităţile actuale de la Chişinău vor evolua cu mai mult succes,  ca acelea care s-au perindat după declararea independenţei. Radicalii de la Comrat cer ostentativ un drept al lor la ”autodeterminare”, prin intercalarea în  constituţia RM a ”articolului 111 a legii privind statul special  al Găgăuziei.” În  februarie 2014, o grupare rusofilă a organizat ilegal un referendum găgăuz pentru  ”alipirea RM la Uniunea Eurasiatică şi declararea în mod automat a independentei Găgăuziei,  în cazul pierderii de către RM a suveranităţii sale sau  a  alipirii  la România”.

Nici la Tiraspol situaţia nu se schimbă. Prin 2013, în ajunul declanşării  războiului ruso-ucrainean, Andrei Safonov răspundea la întrebarea clasică a bolşevicilor - ”Ce-i de făcut?”. Şi,  dacă nu vom face cum ne sugerează fostul candidat la prezidenţia RMN, EI, descendenţii ”eliberatorilor” noştri din 40/44, nu vor avea garantată iubirea creştinească,  pacea, fericirea şi nici liniştea sufletească.  Citez, în traducere din rusă:

„Să fie dezmembrată România!  „Cartagena” Bucureşti să fie distrusă! Dispariţia României de pe harta lumii va constitui unica  şi adevărata chezăşie a vieţii noastre liniştite. Să ne unim eforturile toţi cei care avem o vorbă cu Bucureştiul. Eforturile Rusiei, Ucrainei, Ungariei, Moldovei, Pridnestroviei, Serbiei, Bulgariei!  Bineînţeles, vom aştepta un moment propice geopolitic şi istoric pentru a lichida această „creaţie oribilă a Tratatului de la Paris”, din 1947.  Căci au putut adversarii URSS  să aştepte momentul oportun ca să contribuie la crahul Uniunii Sovietice.  De ce  noi n-am putea pândi momentul când, cu un mic efort,  am reuşi  să răsturnăm edificiul  statalităţii române? Să facem în aşa fel, ca unioniştii din Moldova să nu aibă cu cine se uni! Ca puţinii naţionalişti pro-români din RMN să nu aibă unde-şi trimite la studii copiii. Ca cei, care în Bucovina se consideră români, pur şi simplu să nu aibă unde obţine paşapoarte româneşti! Dacă România reprezintă drapelul  şi farul pentru unionişti, atunci datoria noastră  e să ardem acest drapel şi să dărâmăm acest far” (Андрей Сафонов. «Румыния должна исчезнуть с карты мира!» www.ava.md 12.01.2013 / 08:33).

Stratagema  antiunioniştilor este destul de veche, ca şi în cazul Moldovei Sovietice. În 1991, când s-a prăbuşit Imperiul, susţinătorii vechiului proiect bolşevic, animaţi de nişte  proaspeţi consilieri occidentali, au optat ferm pentru ”statalitate moldovenească”. EI sperau că, într-un final, România se va destrăma după un  anumit scenariu. După care doreau  să făcă Moldovă Mare, în fruntariile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.  Imaginau un  viitor stat tutelat de Kremlin, sau  de alte centre de putere din afară. Valahia, în concepţia lor, putea să rămână  de una singură, sau urma să fie cedată Turciei. Transilvania, teoretic, era inclusă în grupul de la Visegrád, pentru a fi admisă în NATO  împreună cu Galiţia, o fostă componentă a Poloniei interbelice. Totodată, se discuta şi o posibilă confederaţie a Transilvaniei cu Ungaria. În stil european, bineînţeles, fiindcă  nu  se putea realiza o simplă anexare, ca în septembrie 1940. Acum, separarea Transilvaniei revine în actualitate  şi  se caută susţinători printre români. Simetric şi sincronizaţi, socialiştii lui Dodon acţionează în parlamentul de la Chişinău. Iar ungurii, înregimentaţi în UDMR, sunt activi în Parlamentul României cu propria idee separatistă. Budapesta, vigilentă, finanţează proiectul, iar Moscova şi alte centre de putere ar fi dispuse  să-şi aducă aportul.

Astfel, din 1991, când la Chişinău s-a declarat independenţa RM, am ajuns, în prezent, la ”Proiectul Moldova Mare!”. Putin i-a înmânat lui Dodon foaia de parcurs, busola şi harta secretă a navigaţiei printre recife.  Merită urmărit tot ce prezintă  mass-media din România şi RM, Rusia şi Ucraina despre iminenta unire a celor două state româneşti.  Reacţia  forumiştilor  te lasă cu  impresia că antiunioniştii din dreapta Prutului insinuează şi provoacă mai perfid, mai nociv decât profesioniştii războiului informaţional-psihologic din alte spaţii. Regretabil că majoritatea preferă anonimatul, altfel am descifra mai  lesne ”ce demon îi pune în mişcare”. O specie aparte de antiunionişti, orientată  centralizat şi subtil, perorează: ”Nu e bine ca România să revendice Basarabia, căci Ungaria o să vrea Transilvania”. Cazuistică perimată!  Ce folos că România, în iunie 1940, a cedat Basarabia şi nordul Bucovinei fără lupte? La indicaţiile ”partenerilor strategici” - Germania şi Italia, Ţara a fost mutilată în continuare. În septembrie 1940, nordul Transilvaniei fiind anexat de Ungaria, după care a urmat preluarea  Cadrilaterului de către  Bulgaria.

În iunie 2017, Duma de Stat a Rusiei a dezbătut într-o şedinţă problema regiunii din stânga Nistrului. Deputatul Vladimir Jirinovski şi-a expus opinia.  Citez, în traducere din rusă: ”Apariţia statului Republica Moldova a fost o eroare. Limba moldovenească nu se deosebeşte de limba română, iar moldovenii se consideră mai degrabă români. Regiunea Cernăuţi nu e denumită «Молдавия», deşi o bună parte a acestea a făcut parte din gubernia Basarabia. Basarabia a revenit la Rusia în 1940, ca şi Crimeea în 2014. Nu a fost ocupaţie, anexiune, alipire. Imperiul rus a preluat Basarabia şi Crimeea de la Imperiul Otoman, în conformitate cu tratatele internaţionale”. Deputatul a solicitat ca pe viitor, în actele juridice ale Federaţiei Ruse  şi în documentele CSI, să fie folosit termenul ”Basarabia”  în loc de ”Moldavia”. Astfel, ineditul lider politic Vladimir Jirinovski, într-o intervenţie de trei minute, reuşeşte să tămâieze mulţimile cu viziuni diametral opuse. Probabil, unii români au rămas înduioşaţi: uite, un deputat, într-o dezbatere a legislativului Rusiei, afirmă  că moldoveneasca şi româna e una şi aceeaşi limbă.  Şi exponenţii ”Lumii ruse”,  din Basarabia  s-au bucurat: vedeţi, n-a fost ocupaţie, ci eliberare a propriilor teritorii. Dar cine l-a ascultat atent, a înţeles ce vrea deputatul rus: moldovenii sunt români şi n-au decât să plece în ţara lor, România. Iar Basarabia să redevină ce-a fost – o gubernie  multiculturalistă în componenţa  Rusiei imperiale.

În martie 2015, Val Butnaru diagnostica exact situaţia statalismului moldovenesc: „Republica Moldova este un stat falimentar, corupt, impotent. Mai pe scurt – o stână. Republica Moldova nu se va integra în UE nici în următorii zece ani, nici în următorii 25 de ani, nici în… Păcat e că ştim cu toţii lucrul acesta, dar ne prefacem că aşteptăm himera Schimbării! Nu integrarea în Uniunea Europeană este şansa noastră, ci Unirea imediată cu România. Rămâne valabilă oferta făcută de preşedintele Traian Băsescu: Cereţi Unirea şi-o vom face! Punctum!”

4. Capitalişti

Întrebat adeseori de ce nu ne-am unit până acum, răspund cu toată seriozitatea: fiindcă nu am avut capitalişti români. Şi nu sunt sigur că-i avem în prezent. Pe ambele maluri, la ieşirea din comunism,  românii  mai dinamici, cu iniţiativă în domeniul economic, erau în masă nişte mici burghezi hedonişti. Cu certitudine, ne vine foarte greu să construim Unirea fără businessmeni. Acum trei decenii, am lansat  o chemare patetică: ”Capitalişti români, vă rog frumos, treceţi Prutul!”. În RM parcă au început să vină anumite segmente de capital transnaţional, curat sau murdar, vest-european şi american, japonez şi chinez. Grupuri de interese, din cele patru unghiuri, pe diverse căi, bagă bani şi în combinaţiile  conducătorilor  de la Chişinău. Solidari, mai sar în ajutor şi unele segmente de capital din dreapta Prutului. Fraţii români încă nu s-au prins că miza e alta:   ”Moldova – o ţărişoară de succes!”. Numai că această minune este imaginată într-o viitoare  sintonie/asamblare cu Ucraina şi Georgia, avându-i pe EI la un pupitru de comandă, amplasat la Kiev. Cu ajutorul investiţiilor de capital străin bine orientate, statalismul pruto-nistrean  urmează să ajungă o sursă de inspiraţie pentru nişte  complexaţi  din provinciile istorice ale României. Aceştia, chipurile,  „s-au săturat de Bucureşti”, precum odinioară componentele Iugoslaviei ”se săturaseră de Belgrad”.

Peste ani, când preşedintele Traian Băsescu le-a vorbit liderilor occidentali despre Unire,  aceştia ”nu au făcut ochii mari”. Problema însă era alta: capitaliştii în devenire, de pe ambele maluri ale Prutului, doreau sau nu doreau reîntregirea naţională? Unii dintre ei erau etichetaţi drept mafioţi, vânduţi Rusiei, Israelului etc. Aproape un deceniu, companiile româneşti  ne-au tot speriat: ”Nu putem trece Prutul, ca să investim, că ne papă Voronin, omul ruşilor!” Am căutat mereu prin  mass-media  să-i conving: Voronin nu este omul Moscovei! Străinii, care au preluat  reţele de distribuţie electrică, portul Giurgiuleşti, aeroportul internaţional şi alte obiective cheie or fi, pur şi simplu, mai ageri  la minte şi cu mai mult curaj. În prezent,  o parte din mass-media  vehiculează   o idee nostimă:”RM  a scăpat  de cel mai mare pericol al democraţiei, de odiosul oligarh Vlad Plahotniuc”. Deşi, în realitate, la Chişinău, s-a consumat  doar un epizod al ordinarei şi disperatei lupte pentru putere între diverse  grupuri de interese. Actualul învingător- clanul care îl promovează din umbră pe Dodon cu ”socialiştii” lui, este cel mai periculos dintre toate câte s-au perindat la putere în Republica Molotova.

Ce putem face? Mai întâi, pentru ”iluminare” şi elucidarea cazului, le sugerez românilor inocenţi, de pe ambele maluri ale Prutului, să întocmească o listă: Marii capitalişti din RM. Contemplând lista, să mediteze,  să-şi pună întrebarea: Oare de ce facem atâta tam-tam cu oligarhii, ca pe timpul luptei de clasă, cu boierii şi chiaburii? Am vrea cumva să activăm într-o economie de piaţă, dar cu principii egalitariste? Să muncim ca în socialism, dar să trăim ca în capitalism? Să aplicăm rigorile cazărmii comuniste în bordelul consumist?

Ori că nu ne dăm seama pe ce lume trăim, ori nu suntem sinceri. O jumătate de secol basarabenii au  vegetat într-un  regim comunist ideocratic. Puteai să fii deştept, bine pregătit profesional, însă deciziile erau luate de persoana care deţinea puterea politică. Prim-secretarul partidului-stat te punea preşedinte de colhoz,  ministru, rector, şef de gară, director de teatru etc. Timp de două decenii, destinele intelectualităţii basarabene au depins de voinţa şi capriciile lui Ivan Bodiul. El a ajuns prim-secretar fiindcă soţia lui era foarte frumoasă şi i-a plăcut lui Leonid Brejnev. În 1972, Petru Lucinschi, secretarul cu ideologia al PCM, decidea dacă să rămână la Politehnica din Chişinău, sau să fie daţi afară  ”pentru naţionalism” 50 de lectori şi profesori, printre care şi umila mea persoană... Tot  pe atunci, la Bucureşti, secretarul  partidului unic, din motive personale,  interzicea cenaclul ”Flacăra”, condus de Adrian Păunescu, care anima renaşterea  românismului în teritoriile naţionale  răpite de Imperiul sovietic.

Da, în comunism existau numeroşi şefi care se abăteau de la normele partidului unic şi erau drastic sancţionaţi. Periodic, PCUS schimba secretarii la toate nivelurile. Sistemul, însă,  rămânea intact. Acum trăim în altă lume, într-un regim în care nu mai decide ideocratul.  De regulă, cei  care dispun de capital licit deţin şi puterea politică; ei pot să-şi facă deputaţii şi miniştrii lor.  Sau  pot ajunge să ocupe personal orice post. Chiar de preşedinte al statului, ca Donald Trump. În capitalism, mulţi adună averi pe căi ilicite şi nimeresc după gratii.  Cu totul alta e situaţia în RM. Ilan Şor, de exemplu, deşi condamnat la 7 ani şi şase luni de închisoare, dar având multe, multe milioane, şi-a cumpărat  un partid  gata înregistrat.  Partidul cu ideologie personalizată - ”Şor” -  a reuşit  să  treacă  pragul  electoral. Astfel, tânărul oligarh, un rusofon născut la Tel-Aviv,  în 1987, a ajuns primar de Orhei şi, ulterior, parlamentar la Chişinău. Însă tinerii politicieni români, precum unioniştii Octavian Ţîcu şi George Simion, neavând suficiente resurse financiare, se vor descurca mai greu în confruntările electorale, atât pe malul Bâcului, cât şi al Dâmboviţei.  La Chişinău, de un sfert de secol schimbăm aşa-numiţii oligarhi şi restul rămâne pe vechi. Iar mass-media titrează zilnic opiniile politicienilor. Un exemplu: „Justiţia lui Plahotniuc devine peste noapte justiţia lui Dodon şi Năstase” (Dorin Chirtoacă). 

Indiscutabil, la Chişinău, ca şi la Bucureşti, nu toţi oamenii întreprinzători au un ideal naţional şi nu  toţi ar fi  chei de biserică.  Dar, diversele  segmente de capital, din întreg  spaţiul românesc, nu sunt neapărat ilicite; oamenii care investesc şi diminuiază şomajul, produc bunuri materiale, servicii şi plătesc impozite, nu sunt vânduţi sau mafioţi. Capitaliştii noştri  repară  maternităţi, creşe, grădiniţe, spitale şi muzee, contribuie la realizarea unor proiecte din domeniul culturii şi ştiinţei,  construiesc case pentru familile numeroase şi defavorizate. E adevărat, unii sunt acuzaţi de mass-media că se implică în jocuri politicianiste şi financiare, prin care îşi controlează partenerii sau politicienii sponsorizaţi. Fără îndoială, este condamnabilă orice abatere de la legislaţia în vigoare. Şi, bineînţeles, de la cele zece comandamente creştine. Dar,  faptul că şi unii preoţi le încalcă, nu ne face să renunţăm la credinţa în Dumnezeu. Să mai avem un pic de răbdare. Să sperăm că şi în Republica Moldova  ”problema oligarhilor” se va decide treptat, corect, echitabil, conform legislaţiei unui stat de drept. Sub acest aspect, Chişinăul se află, în comparaţie cu  Bucureştiul, la nivelul anului 2004. Să sperăm  că tot mai mulţi oameni de afaceri se vor angaja să susţină Proiectul de Ţară, obiectivul nostru major, Reîntregirea României. Mulţi capitalişti oneşti  vor continua să facă lucruri bune, ca odinioară Vasile Stroiescu - boierul basarabean unionist, ctitor şi mecenat, primul preşedinte al Parlamentului României după Marea Unire din 1918.

5. Unionişti

Adeseori, unii conaţionali  mă întreabă: ”De ce Unirea nu este dorită de toţi românii?” Le răspund: Dintr-o sută de experţi doar câţiva ar putea diagnostica exact de ce unii  oameni sunt unionişti, iar alţii – antiunionişti. Fiecare  român care se respectă  - politician sau politolog, formator de opinie sau om de afaceri etc.  - are o motivaţie proprie. RM este o anomalie istorică în care jurnalistul basarabean Dumitru Spătaru nu vede  decât  nişte ”asasini ai democraţiei”. În 2015, inspirat din Biblie, a alcătuit  ”geneza  politicii moldoveneşti de centru-dreapta şi de dreapta, de la origini şi până în prezent”. Este amuzantă, merită descifrată  şi poate că vom înceta să ne luăm prea în serios, dându-ne nişte caraghioase aere de importanţă. Unii cetăţeni  moldoveni au tot sperat că Imperiul sovietic va renaşte. Astfel, RM rămâne o societate dezaxată. Ca să te convingi, e suficient să urmăreşti www.moldoveni.md şi să înveţi crezul moldovenilor - Ţara şi naţiunea - predicat de Nicolae Pascaru. În 2011, regretatul Constantin Tănase scria: ”Trebuie să recunoaştem că noi avem probleme mari nu numai cu elitele, ci şi cu poporul. De fapt, cum e sacul şi cârpeala! Aproape două sute de ani a trăit sub ruşi. Când trăieşti prea mult în rahat, te obişnuieşti atât de mult cu el, încât acesta nu te mai deranjează, nici nu-l observi, ci dimpotrivă, când rahatul dispare, îi duci lipsa”.

De la un timp, devine tot mai vizibilă o realitate: România, sub toate aspectele, a progresat masiv faţă de RM. Observatorii străini constată o diferenţă frapantă. Totodată, se simte presiunea din partea agenţilor de influenţă ai Ucrainei, Rusiei şi ai altor forţe, cu interese specifice în zonă. De ani buni, urmăresc o subtilă campanie de subminare  a unionismului,  întreţinută  de ”ai noştri”.  Iar publicaţiile electronice de limbă rusă din Chişinău manifestă o perfidie exemplară. De exemplu, www.vedomosti.md, www.kp.md şi www.point.md, ca să  menţionez doar câteva. Ale cui sunt aceste mijloace de informare  în masă? Cine  plăteşte  puzderia  de troli, postaci şi hateri? Unii, vizibil profesionişti, insinuează: ”Unirea ar fi o gravă pierdere economică pentru România”. Exact aşa procedau, în 1990, la Chişinău, elita comunistă, agrarienii şi agentura ruso-ucraineană: „RSSM e bogată, România este înapoiată şi va deveni tot mai săracă. La ce să mai unim două sărăcii?”.

Pe atunci, la o dispută, orice „binevoitor” ţinea să demonstreze, cu creionul în mână, că judeţul Bălţi este mai dezvoltat decât judeţul Botoşani. Iar judeţul Orhei o duce mai bine ca judeţul Vaslui. Sau că judeţul Suceava cedează în concurenţa cu judeţul Cernăuţi. Astăzi, invers, aceeaşi agentură, aceeaşi mass-media aservită prezintă Basarabia ca pe o sărăcie generalizată. În realitate, însă, un judeţ din stânga Prutului, precum Soroca, de exemplu, nu este populat de nişte infirmi, asistaţi social. Şi nu supravieţuieşte din ajutoare externe. Oamenii merg dimineaţa la datorie, exact ca şi cei dintr-un judeţ din dreapta Prutului, Vaslui, bunăoară. Şi dacă e să ne unim, asta nu înseamnă că judeţul Soroca devine o povară, o unitate teritorial-administrativă întreţinută de judeţele din dreapta Prutului, inclusiv de Vaslui. Niciun judeţ din Basarabia şi Nordul Bucovinei nu devine nicidecum o povară pentru judeţele din Moldova, Muntenia sau Transilvania. Constatând că ”moldovenilor statalişti” le este „ghini aşă”, unii binevoitori fariseici se întrebă:  nu ar fi mai oportun ca unioniştii din dreapta Prutului să se agite preponderent de soarta României?

Mai există şi o categorie aparte de români, care atacă idealul Reunirii tangenţial. Diverşi indivizi anonimi blamează injurios basarabenii şi nord-bucovinenii care obţin cetăţenia română pentru a ajunge în Vest. Culmea ironiei: în 2017, anonimii îşi postau comentariile acide în aceleaşi publicaţii on-line unde erau inserate articole de genul: „Conform Raportului Băncii Mondiale, peste un milion de români ar vrea să plece din ţară în următorii cinci ani”. Unioniştii adevăraţi sunt recunoscători Statului Român, inclusiv pentru faptul că asigură fiecărui cetăţean dreptul la libera circulaţie. În multe judeţe, românii din Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa contribuie la diminuarea penuriei de resurse umane cauzată de emigraţia masivă a celor din „vechiul regat”. Omeneşte, mă bucur dacă cetăţenia îl ajută pe un tânăr român (din Nordul Bucovinei, din Basarabia de nord şi de sud)  să evite încorporarea în trupele ucrainene care luptă în Donbass. Şi nu mă indignează faptul că mulţi conaţionali, obţinând cetăţenia, îşi găsesc de lucru în ţările Uniunii Europene. Ştiu că mulţi se întorc. Unii investesc câştigul în diverse afaceri chiar în localităţile de unde au plecat. Apropo, şi volumul capitalului investit de basarabeni în România este mai mare decât cel investit în RM de către românii din dreapta Prutului.

Nu ştiu dacă a reuşit cineva să descrie atât de plastic şi precis, precum Petrişor Peiu, felul în care reacţionează la problematica Unirii acei români, care îşi petrec anii ironizând şi luând în băşcălie tot ce este autohton. Citez un alineat: 

”Cu toţii ne spun ce pragmatici sunt ei când ignoră cu desăvârşire cuvântul cu "U" (nire). Ba mai mult, ne pun în faţă dilema crudă de a alege între cuvântul cu "U" şi cuvântul cu "E" (uropa). De parcă ar fi realist şi pragmatic să ignori ceea ce vor 70% dintre românii din România şi câteva zeci de procente (nici să le numere nu prea vor) dintre românii dintre Prut şi Nistru! De parcă pragmatic ar fi să vinzi gogoşi săracilor basarabeni despre o integrare în UE, care nu este nicidecum propusă sau măcar imaginată de UE, sau despre calea independentei, micuţei şi curajoasei republici! De parca pragmatic ar fi sa îndrugi aberaţii precum "ne vom întâlni in UE"! (ca şi cum i-ai spune fratelui tău să nu vă mai întâlniţi acasă la părinţi, ci în sufrageria doamnei Angela de la parter că e mai "şic"!)”.

Cu certitudine, aplicarea principiului pe care îl numesc SIT  (sincronizare -  interferenţă – transplant), şi de care  tot vorbesc, încă din 1992, îşi face efectul. Deja circa un milion de basarabeni şi-au restabilit cetăţenia română conform legislaţiei în vigoare. Intelectualitatea Basarabiei cugetă şi acţionează ca şi cum Ţara ar fi reîntregită. Scriitorii, lingviştii, jurnaliştii, cineaştii, compozitorii, artiştii, oamenii de cultură, în general, şi profesioniştii din multe alte domenii de activitate umană au realizat deja Reîntregirea. Ca să-ţi dai seama, e suficient să urmăreşti pe www.youtube.com evoluţia formaţiunilor artistice şi să citeşti comentariile internauţilor. Treptat şi armonios se integrează şi oamenii politici. Iată doar câteva exemple de politicieni basarabeni din mai tânăra generaţie: Eugen Tomac, Constantin Codreanu, Ana Guţu, Alexandru Mutruc, Victor Alexeev, Veaceaslav Şaramet. Se unesc basarabenii şi nord bucovinenii din diaspora, făcând front comun cu românii de pretutindeni. Numărul unioniştilorva continua să crească, inclusiv pe calea cea mai frumoasă -legământul  matrimonial.

Cu tot entuziasmul unioniştilor, în rândul viitorilor cetăţeni ai României există o doză justificată de amărăciune – blocajul  de  la Autoritatea  Naţională pentru Cetăţenie (ANC); termenul legal  pentru examinarea şi soluţionarea unui dosar, stipulat clar în lege, nu e respectat. După o perioadă îndelungată de îngheţare suspectă, procesul de obţinere a cetăţeniei a fost  deblocat,în 2010-2015, datorită implicării directe a preşedintelui Traian Băsescu. Dar, la Bucureşti  guvernele cad, miniştrii se schimbă şi disfuncţionalităţile înregistrate la ANC  rămân aceleaşi - nu este  transpusă în practică  soluţia  stipulată  în OUG  nr. 65/2017.

 Etnicii români, cetăţeni ai RM, Ucrainei, Serbiei, Macedoniei şi Albaniei îşi exprimă temerile legate de statistica dosarelor nerezolvate şi, implicit, de accesul  pe piaţa forţei de muncă  din România.Tot mai  puţini români din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Maramureşul istoric îşi caută de lucru  în spaţiul ex-sovietic. Aceasta denotă  şi următorul exemplu: în 2019, doar  un  singur Serviciu pentru Imigrări, cel din Judeţul Tulcea,  a înregistrat  540 de cereri ale cetăţenilor din RM pentru eliberarea  avizelor  de angajare  în calitate de  lucrători permanenţi  sau detaşaţi. Iată, în acelaşi cadru, câteva din miile de mesaje, culese pe Internet. Sunt adresate deputatului Constantin Codreanu, preşedintele Comisiei pentru comunităţile de români din afara frontierelor ţării din Parlamentul României: Liliana Rotaru: - Doamne ajută în tot ceea ce faceţi! Vă mulţumim că, în ciuda impedimentelor birocratice de pe ambele maluri ale Prutului, insistaţi şi nu vă daţi bătut; Nataly Kheikh: - Aştept cu nerăbdare răspunsul în privinţa redobândirii cetăţeniei române de către minori. Eu am un copil român şi unul cu acte moldoveneşti şi nu pot obţine pentru el cetăţenie română. Sincere mulţumiri că nu ne lăsaţi în voia sorţii, că va pasă de noi, oameni simpli, dar cu suflet mare; Ludmila Bălţatu –  Mie, funcţionarii de la Bucureşti, mi-au tăiat dosarul, cu roşu, ca la comunişti. Important e că eu simt româneşte...; Lilea Neamţu: - Mulţumim pentru abordarea şi rezolvarea  unei dureroase probleme – ”Dosarele medicilor”!

La insistenţa intransigentului deputat unionist Constantin Codreanu, ”dosarul minorilor-non cetăţeni” a fost soluţionat prin OUG nr. 65/2017. Deşi cunosc ”performanţele” birocraţiei, îmi exprim speranţa că  va  reuşi să elimine  definitiv  şi mitul ”invaziei de doctori” - o problemă a medicilor basarabeni  şi nord bucovineni care îşi depun dosarele pentru obţinerea dreptului  de practică pe teritoriul  Ţării lor - România. Procesul de echivalare a diplomelor fusese stopat. Şi se întâmpla exact la etapa când mulţi medici, dintre cei care îşi depuseseră dosarul la Ministerul Sănătăţii,  aveau deja oferte în diverse unităţi sanitare/medicale din Ţară. Un lucru şi mai grav: în majoritatea dosarelor, anumite piese nu mai erau la zi. Şi solicitanţii, obstrucţionaţi de autorităţile de la Chişinău şi Kiev,  reîncepeau calvarul de actualizare a documentelor.

În ianuarie 2020, mass-media anunţa dezbaterea, şi ulterior votarea,  în Camera Deputaţilor a proiectului de lege vizând Cartea Verde a Românului de Pretutindeni (CVRP). Aceasta e concepută ca document de identificare a persoanelor care NU deţin cetăţenia română, dar fac parte din categoria românilor de pretutindeni,  în sensul definit de lege,  şi solicită  drept de muncă  şi de reşedinţă în România. CVRP preia  modelul  altor documente  de bună practică europeană  şi euroatlantică, inclusiv EU Blue Card (modelul Cărţii Albastre a UE), instituită  prin  Directiva Consiliului EU 2009/50/EC. Documentul  respectiv le conferă persoanelor dreptul de şedere şi de muncă  pe teritoriul  unui  stat membru  al Uniunii Europene.  CVRP le permite românilor de peste hotare, care nu deţin cetăţenia română, să muncească în România; nu mai este obligatorie deţinerea suplimentară a unui permis de muncă, sau de şedere pentru străini; ei au  tot dreptul să deschidă conturi bancare, să înfiinţeze societăţi comerciale, să beneficieze de educaţie la toate nivelurile şi de servicii medicale de urgenţă, ca orice cetăţean român.

Odată intrată în vigoare, legea CVRP va permite  nu  doar un acces facilitat pe piaţa forţei de muncă din România. Etnicilor români de pretutindeni li se creează  de asemenea condiţii simplificate de obţinere a cetăţeniei în baza criteriului cultural-lingvistic. Legea prevede perfecţionarea mecanismelor specifice procesului de naturalizare. E vorba de o integrare mai eficientă a beneficiarilor: cetăţenii străini de origine română, sau aparţinând filonului lingvistic şi cultural românesc, care îşi asumă, în mod liber, identitatea culturală română şi locuiesc în afara frontierelor României, indiferent de originea lor etnică, sau de modul în care aceştia sunt apelaţi. Pentru aceste persoane nu mai e necesară perioada de naturalizare cultural-lingvistică; ele pot fi exceptate de la obligativitatea domicilierii în mediul românesc din ţară timp de cel puţin 8 ani sau, în cazul căsătoriei cu cetăţeni români, timp de cel puţin 5 ani.

La finele anului 2019, Constantin Codreanu a trimis Consiliilor Judeţene din România o scrisoare prin care încuraja acordurile de înfrăţire între localităţi de pe cele două maluri ale Prutului. Astfel, România  poate acorda un sprijin direct  comunităţilor locale din cel de al doilea stat românesc. Mai ales că, de regulă, este vorba de proiecte cu un buget modest,  ca impact pentru partenerul din România, dar cu beneficii imense pentru partenerul din  RM.  În februarie 2020, Ana Guţu, numită în funcţia de secretar de stat al Departamentul pentru Relaţia cu Republica Moldova (DRRM) în Guvernul României, a lansat strategia de elaborare a proiectelor, prin care RM va putea accesa fonduri din bugetul României. Începe o nouă etapă de Sincronizare -Interferenţă – Transplant  între România şi RM, de elaborare/finanţare/evaluare a proiectelor. Basarabenii sunt aşteptaţi la DRRM cu idei inovatoare, care, materializate fiind, vor aduce România mai aproape de RM.

 Toate bune şi frumoase... Dar mai avem de rezolvat  o gravă problemă, semnalată de cetăţeni şi de mass-media:  existenţa  unei  scheme paralele de înregistrare a  cererilor  prin care  mulţi ucraineni, ruşi şi alte seminţii, peste rând, devin cetăţeni români, fără ca să treacă toate procedurile  prevăzute de lege. În ianuarie 2020, Iurie Reniţă, deputat în parlamentul RM, ex-ambasador la  Bucureşti, a făcut un apel  către autorităţile române să caute urgent soluţii  pentru cele 230.389 dosare depuse în  2017-2019. Ministrul Justiţiei Cătălin Predoiu  a elucidat situaţia: „Din păcate, procesul de solicitare a cetăţeniei române a generat activitatea mai multor reţele dubioase, unele din ele activând cu grave încălcări ale legislaţiei române. O investigaţie jurnalistică de ultimă oră a scos la iveală mai multe nereguli, inclusiv creşterea bruscă a solicitanţilor de cetăţenie română originari din Rusia. A apărut necesitatea amendării legislaţiei din domeniu, prin instituirea unor filtre de verificare minuţioasă a dosarelor. Sperăm că, după soluţionarea acestei probleme, procesul de redobândire a cetăţeniei române va reintra în limita termenului legal de 6 luni”.

Deputatul Iurie Reniţă consideră că ”ar fi indicat, dincolo de dreptul legal şi istoric al basarabenilor la redobândirea cetăţenii, să se purceadă la o evaluare exigentă a persoanelor care au compromis, profanat şi defăimat, în mod demonstrativ şi sfidător atât România, cât şi cetăţenia română, chiar fiind deţinătorii acesteia. Regretabil, dar „nu ducem lipsă” de cei care mai ieri operau cu cuvinte gen „fraţi români”, iar astăzi deja vorbesc de „ocupaţia română”, doar ca să intre şi mai mult în graţiile Moscovei. Dacă autorităţile de la Bucureşti au vreo problemă în identificarea lor, vă asigur că basarabenii, care au redobândit cetăţenia părinţilor şi a buneilor noştri din respect, dragoste şi mândrie faţă de Neam şi de Ţară, vor ajuta să-i identifice pe cei care manifestă o atitudine profund ostilă şi agresivă faţă de tot ce-i românesc aici, în Republica Moldova, şi peste hotarele ei”. Din presă am aflat  că Parchetul General a deschis dosar penal  în  cazul  unor  asemenea  fapte  condamnabile.

La Chişinău, afectaţi de putinism, nişte foşti ofiţeri KGB, acum ideologi de culise ai  moldovenilor statalişti, completează o listă neagră a basarabenilor unionişti, intitulată  ”Iudele Moldovei”.  M-au  inclus şi pe mine în listă.  Mă simt onorat şi le mulţumesc că nu mă dau uitării. Materialele recentei conferinţe cu tema ”Politica istorică în Moldova independentă” (Chişinău, 1 februarie 2020) arată că stataliştii moldoveni se radicalizează; ei sunt dezamăgiţi chiar şi de Igor Dodon fiindcă acesta  tergiversează  introducerea în şcoli a obiectelor ”Limba moldovenească” şi ”Istoria Moldovei”.  Interesant, îl  vor trece şi pe Dodon în lista neagră?

În ultimul timp, caut să mă documentez pentru a înţelege Unionismul  românilor  prin prisma tinerei generaţii, deoarece unii interlocutori îşi exprimă dezamăgirea. De regulă, cei în etate  critică, în mod tradiţional, negativismul tinerilor: „Ce ştie tineretul ăsta!? Nu-s ca noi...  Când făceam eu armata...!”. Au dreptate, desigur. Tinerii de astăzi diferă  impresionant de bunicii şi părinţii lor. Şi nu exclud că românii ar putea suferi pierderi mari în rândurile tineretului, precum Occidentul  în secolul trecut.  Mă refer  la tinerii  europeni  din generaţia anilor ’60.  Pe unii am avut ocazia să-i cunosc. Eram  şi eu tânăr. Absolvisem Universitatea din Leningrad şi lucram la Moscova. Căutam să evadez din cazarma comunistă. Citeam Révolution dans la révolution de Regis Debray şi L’Homme unidimensionnel de Herbert Marcuse. Mă interesau revoltele studenţeşti şi mişcarea hippie, care bulversau capitalele ţărilor vest europene şi deranjau Kremlinul, ca şi disidenţa sovietică... Bineînţeles, nu asemenea sincope dramatice ar decide rezultatul final al unui proces ireversibil precum Reîntregirea Patriei. Nu neg şi nu absolutizez rolul tinereţii. Pur şi simplu sunt conştient că ultimul cuvânt îl are dictatura legilor naturii. Reîntregirea Ţării nu o fac bunicii, în trecut. Nici nepoţii, în viitor. Când va bate ora astrală, nu va  fi nici ieri, nici mâine. Va fi eternul Prezent. Şi vor cugeta, vor  decide şi  vor acţiona cei în viaţă, ca să-şi facă Unirea lor.

Ca  ”unionist  prin definiţie”,  am cugetat  timp îndelungat.  Concluzia: noi,  românii basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni cedaţi/abandonaţi, am supravieţuit o jumătate de secol, chiar şi în condiţii de ţarc imperial şi gulag. În 1990-1991, când eram preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, în casa guvernului aveam patru dolari. Ca să conduc delegaţii oficiale în străinătate, scriam  cerere la Moscova să ne dea bani pentru  diurnă şi bilete;  acoperirea  cheltuielilor le puteam  face  doar cu valută.  Şi numai Centrul imperial avea dreptul să deţină valută. Acum, e altă viaţă!  „Planeta Moldova are di tăti”, iar UE, ONU, NATO şi România ţin sub observaţie orbita acestei minuscule planete. În actuala conjunctură, lumea  bună pare preocupată serios ca traiectoria acestui satelit  artificial să nu fie deturnată de recidiva Imperiului de la Răsărit. Concomitent, nici Rusia lui VVP  şi  nici băgătorii de seamă  din CSI nu au somn de grija RM.

Am mai spus-o şi repet: unionist adevărat poate fi doar un constructivist  înnăscut, deoarece Unionismul este o paradigmă  care presupune  schimbare radicală, efort şi riscuri asumate. Însă, în structura oricărei populaţii, constructiviştii - oamenii deschişi schimbărilor (minoritatea creativă, inovatorii) nu depăşesc cota de 7%. În rest, ”urzeala norodului” conţine: misoneşti (conservatorii nativi şi intransigenţii, adversarii înnoirii de orice fel – 33%); filoneişti (activiştii, animatorii, prostănacii cu iniţiativă, promotorii schimbării cât mai frecvente şi cu orice preţ, – 8%); expectativi (conformiştii,  hedoniştii, centriştii, căldiceii – 52%).  În definitiv, nu importă că ”masele largi ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate” (ideologemă ideocratică bolşevică) nu au obiective naţionale strategice. Nu contează prea mult că marea majoritate a românilor, de pe ambele maluri ale Prutului şi de pretutindeni, operează cu fenomene de bâlci, cu sintagme precum ”eu şi revoluţia” sau ”să moară capra vecinului”.  Minoritatea creativă unionistă nu va ţine cont de clanuri, de interesele  oligarhilor, naşilor, finilor şi cumetrilor:  Nici  de  motivaţia şi acţiunile  stataliştilor de sorginte kaghebistă.

Finalizarea procesului de Reîntregire a Patriei nu va depinde  de anomaliile  menţionate. Nici  de electoratul  basarabean,  încă sensibil la pomeni electorale, oferite de ”oamenii  oligarhilor”. N-are prea mare importanţă că ”masele largi  populare de la sate şi oraşe” nu au obiective naţionale strategice. Să fie ele sănătoase, să aibă de lucru şi să facă copii. Viitorul  naţiunii depinde de minoritatea creativă din toate domeniile de activitate umană. În tot cazul, procentele vehiculate de mass-media despre numărul unioniştilor nu valorează prea mult. Pe unioniştii autentici nu-i interesează dacă, la ora actuală, careva judeţ din Transilvania, Banat sau Oltenia  este mai bogat  sau mai sărac  decât  unele din  fostele  judeţe dintre Nistru şi Prut. Dacă pe timpul inchiziţiei ar fi activat sociologi şi analişti aserviţi, ar fi prezentat sondaje de opinie, demonstrând că  90% dintre cetăţenii urbei sunt de acord ca Galileo Galilei şi Giordano Bruno, pentru ”ereziile lor”, să fie arşi pe rug.  De aceea,  astăzi, pentru minoritatea creativă,  Reîntregirea înseamnă revenirea Statului Român, de jure şi de facto, în teritoriile sale răpite în 40/44. Această minoritate construieşte Unirea zi de zi, cu răbdare şi efort.

6. În rezumat, teze şi antiteze:

1. Pe zi ce trece, românii, în ansamblu, se transformă într-o soluţie suprasaturată de informaţii contradictorii. Parţial, şi din această cauză, foarte mulţi concetăţeni, sunt  defazaţi sau sceptici în privinţa Reîntregirii Patriei.

2. Actuala conjunctură din Republica Moldova este fluctuantă, nesigură, ca acum cinci sau  douăzeci şi cinci de ani. Evaluarea situaţiei va fi mereu subiectivă, incompletă. Şi depinde: a) de cine eşti (moldovean statalist sau român unionist, rus de profesie sau nostalgic misoneist); b) ce obiective urmăreşti (binele creştinesc sau căpătuirea rapidă pe contul aproapelui/statului); b) de unde urmăreşti desfăşurarea evenimentelor în spaţiul Pruto-nistrean (din Chişinău sau Tiraspol, Comrat sau Bălţi,  Bucureşti sau din diaspora).

3. Reîntregirea reprezintă calea noastră de la vis la realitate. Marea Unire de la 1918 a integrat milioanele de români din afara frontierelor trasate după Mica Unire de la 1859. În prezent, Reunirea teritorilor răpite este imperios şi primordial necesară pentru supravieţuirea Statului Unitar Român şi consolidarea Naţiunii Române. Unionismul  românilor este  un drept natural  de a fi în spaţiul lor ancestral: în Carpaţi, la Nistru, la Tisa, la Dunăre şi la Pontul Euxin. Nu putem rămâne la infinit dependenţi de motivaţia schimbătoare a străinilor. Dacă Helmut Kohl ar fi ţinut cont de părerile francezilor, britanicilor, americanilor, ruşilor, am fi avut şi în prezent două state germane.

4. Astăzi, torpilarea integrării celor două state româneşti este o chestiune de strategie imperială. Pentru EI, existenţa în continuare a Republicii Moldova, reprezintă  ”un rău necesar”. Un atu pentru a menţine pe agendă problema dezmembrării Statului Naţional Român. De la declararea la Chişinău a independenţei s-a trecut la următoarea etapă. Există deja în safeuri câteva scenarii şi proiecte gen ”Moldova Mare”. Proiecte  care  implică, în mod inevitabil, destrămarea României şi a Ucrainei.

5. Adversarii Reunirii sunt  stimulaţi din exterior şi  aceştia devin  tot mai numeroşi şi mai nocivi. Şi dacă elitele naţionale nu elimină consecinţele Pactului Stalin-Hitler de jure şi facto, procesul dezmembrării României, început în iunie 1940, va continua. De aceea, Reîntregirea   şi nu altceva,  constituie astăzi unicul Proiect deŢară. Supravieţuirea ca Stat şi Naţiune devine obiectivul strategic al tuturor românilor. Şi doar în baza acestui imperativ vital putem decreta angrenarea totală a resurselor posibile şi disponibile. În această cheie, obiectivul  strategic Reîntregirea urmează să determine, în mod obligatoriu, obiectivele tactice ale guvernării, să condiţioneze opţiunile şi întreaga activitate operativă la nivelul fiecărui subsistem al Statului Naţional Unitar.

6. Toţi oamenii şi toate naţiunile au probleme. Dar nimeni nu face nimic din ceea ce nu doreşte să facă. Volens-nolens, în plină expansiune globală a Imperiului, fiecare naţiune caută răspunsul adecvat la întrebarea „Care pe care?”. Această întrebare denotă un principiu fundamental al politicii interne şi externe dar, totodată, şi perpetua dilemă a luptei naţionale şi a luptei de clasă. Astăzi, în cazul nostru, al românilor, această formulă sacramentală semnifică  „A fi sau a nu fi?”. Şi această dilemă este conştientizată de tot mai mulţi români de pretutindeni.

7. Neale Donald Walsch, un mesager spiritual contemporan, dialogând cu Dumnezeu, l-a întrebat dacă, în caz de emergenţă la scară planetară, ne poate ajuta cineva. A primit un răspuns clar, pozitiv, încurajator: ”Nu sunteţi singuri, abandonaţi în univers. La deşteptarea speciei voastre veghează şi Fiinţele Foarte Evoluate dintr-o altă dimensiune”. Aşadar, ajutor există...  numai dacă  indivizii şi naţiunile  ştiu să asculte. Astăzi, în cazul nostru, al românilor, ”deşteptarea speciei” înseamnă Reîntregirea Ţării. Şi Reîntregirea de jure şi de facto va fi opera minorităţii creative, a  unor constructivişti nativi din  interiorul şi din afara  României, care ascultă, aud şi înţeleg.

Mircea Druc,

Bucureşti, februarie 2020