E ca şi cum ai pune pe cineva să facă ceea ce ştie că nu poate pentru că tu, de pe margine, din Turnul de fildeş, ai impresia sau îţi rezultă din analiză că acela e elementul cel mai eficace şi avantajos lui. Doar că actorul tău chiar nu poate să facă ce trebuie!

Totuşi nu mă pot desprinde de scena politică şi nici de analiza a ceea ce se întâmplă. Decizia aparţine întotdeauna celui consultat, politicianului de pe scenă, şi nu consilierului. Acesta alege ce i se potriveşte, ce vrea şi ce poate să facă.

Totuşi consider că e fair play ca anumite lucruri de bază să fie spuse, dincolo de constrângerile unui contract. Şi nu aş face-o public, într-un editorial, dacă nu aş fi liber de contract şi neconstrâns în campaniile trecute şi viitoare din Republica Moldova, unde scriu acest editorial.

Prima temă este jocul la risc maxim. Avem actori care fac acest lucru, care-şi asumă riscuri egale cu viaţa şi libertatea lor pentru un crez, pentru o viziune. Jocul la risc maxim este pernicios în momentele de stabilitate şi e taxat de orice actor international. Sunt momente de ruptură, de revoltă, când marii lideri îşi asumă aceste riscuri.

E cazul lui Nikol Pashinyan, ca să citez cel mai recent exemplu internaţional, care îşi asumă demisia din funcţie şi forţează alegerile generale contra unui Parlament ostil. Însă se bazează pe susţinerea publică enormă, pe o bază politică şi forţă aferentă testate deja la eliminarea lui Sargsian, după arestarea sa de o noapte, şi pe Victoria covârşitoare din alegerile locale din Erevan.

Există şi în Republica Moldova actori care joacă la risc maxim. În toate zonele spectrului politic. Şi aici nu au forţa nici susţinerea publică a lui Pashinyan. A miza pe faptul că PSRM, odată ce a câştigat alegerile, va pierde parlamentari pentru că loialitatea lor e mai mare faţă de finanţatorul acestor alegeri decât de partidul pe listele căruia a candidat consider că e un risc mare. Ca şi candidatura individuală în alegeri a partidelor de opoziţie.

Substanţa unei reuşite în alegeri rezidă în trei atuuri: structură de partid, resurse mediatice şi financiare şi imagine. Dar nici una din cele trei componente nu funcţionează fără celelalte.

De salutat poziţia PUN, cel care a ales inclusiv să nu candideze pentru a nu pierde voturile opoziţiei prin cangrenarea şi ruperea părţii unioniste a voturilor. Are dreptate, dar cineva trebuie să-şi asume, cumva, curentul unionist pentru a nu fi considerat gestul său o abdicare de la o responsabilitate naţională.

În al doilea rând, trebuie să facem o deosebire între vizionari şi visători. Nerealişti caracteristici sunt ambii. Dar în cazul visătorilor, ei nu au nici o lagătură cu realitatea şi se rup de posibilitatea de a valorifica la maximum ca au, ce deţin. Ba riscă să piardă şi asta, în visul lor.

A vorbi, de exemplu, despre obţinerea a 50% din mandate (??!!!) mi se pare o impunitate ce frizează nebunia, mai ales când toţi cei din jur îţi spun că nu e aşa, toate sondajele pe care le-au făcut şi orice pas te îndepărtează de scorul maxim pe care l-ai avut vreodată. Ba cei în cauză, la mai bine de un an de când perorează această inepţie, ar trebui deja duşi pe la doctor.

În fine, dar nu în ultimul rând, cred că trebuie să demitizăm un fetiş ce marchează unele partide politice: insistenţa şi relaţionarea excesivă pe organizarea de partid.

E adevărat, şi am spus-o nu odată de aici, din colţul acesta şi din editorialele noastre, substanţa unei reuşite în alegeri rezidă în trei atuuri: structură de partid, resurse mediatice şi financiare şi imagine. Dar nici una din cele trei componente nu funcţionează fără celelalte, iar în economia procesului electoral din Republica Moldova, dar şi din alte state democratice, s-a văzut că imaginea contează cu asupra de măsură.

Astfel, degeaba ai capacitatea organizatorică, ai oameni în toate secţiile, capacitatea da a-ţi aduce oamenii la vot, de a număra fiecare vot obţinut, corect, dar nu ai ce număra sau ce aduce. Imaginea contează în primul rând, vorbim de imaginea obiectivă, bazată pe faptele obiective pe care le-ai făcut, nu pe laude, propagandă sau alte instrumente colaterale.

O imagine proastă poate ţine votanţii tăi acasă, poate să-i descurajeze sau să-i ducă spre alţi actori politici. Ca şi inconsecvenţa poziţiilor apărate. Migraţia între curente nu are cum ajuta în prag de alegeri la consolidarea unui electorat volatil, care te votează pentru că nu are cu cine altcineva, deşi vrea să-şi exprime opţiunea.

Există şi cazuri în acest sens: în România, PPDD (Dan Diaconescu) a câştiga voturi nesperate, fiind doar un partid anti-sistem voluntar şi vindicativ de televizor. A dispărut imediat după aceea, parlamentarii săi plecând în toate zările, în timp ce preşedintele Dan Diaconescu a stat mult şi bine în închisoare.

Apoi USR, a câştigat enorm cu nici 500 de membri, pe o strategie anti-sistem şi elitist totodată. Numit un PPDD dus la şcoală, el şochează şi astăzi prin capacitatea sa de a se menţine pe imagine, ba la ultimul referendum pentru familia tradiţională, a demonstrat o teribilă capacitate administrativă, reuşind să ofere numărătoare paralelă din oră în oră, mai repede ca Biroul Electoral Central!

Mai putem adăuga astăzi partidul numit Lista lui Cioloş, o mişcare care atinge în sondaje în România 10%, deşi nu are nici o organizaţie teritorială! Pe baza imaginii liderului, a programului în 100 de puncte şi a oamenilor de top, de calitate, aduşi în partidul-mişcare elitist pro-european, macronist mai exact. Nu ştiu dacă va strânge vreodată aceste procente fără să aibă reprezentare naţională, dar va face sigur pragul şi se va dezvolta ulterior.

Să sperăm că responsabilitatea, echilibrul şi bunul simţ, plus realismul vor domina gândirea celor implicaţi în aceste alegeri.

Şi la nivel Mondial, En Marche a făcut majoritatea pe imaginea pro-europeană anti-sistem a lui Macron, Podemos a intrat solid în Parlament şi în majoritate, în Spania, tot pe mesaj anti-sistem, Siryza e la guvernare în al doilea mandat, deşi a pornit ca partid anarhist anti-sistem de extremă stânga. Mai adăugăm Cinque Stele a lui Pepe Grilo, un comedian de mâna a doua din Italia, care a devenit astăzi principalul partid din coaliţia de guvernare.

Toţi au plecat cu partide fără structuri politice, marcând doar la capitolul imagine publică. Şi învingând partide clasice dezvoltate teritorial, care deţineau toate categoriile de resurse de mai sus, dar cu o imagine vetustă sau compromisă, afectată de guvernări anterioare, de corupţie şi de legături nepermise şi vinovate cu infracţionalitatea organizată.

Am făcut această digresiune cu mult înaintea alegerilor generale din Republica Moldova, de la 24 februarie. Tocmai pentru că încă e timp. E timp de calcule realiste, de nivele de ambiţie şi de aşteptări mult mai realiste, dar şi de bună credinţă şi dorinţa de a da o guvernare pro-europeană Republicii Moldova. Dincolo de teoriile abandonării geopoliticii, a orientărilor strategice, cum îndeamnă mulţi neaveniţi din Chişinău şi de aiurea, inclusive din România.

Să sperăm că responsabilitatea, echilibrul şi bunul simţ, plus realismul vor domina gândirea celor implicaţi în aceste alegeri, care să arunce balastul şi falşii profeţi peste bord şi să revină la realismul aşezat şi cumpătat al situaţiei reale din stânga Prutului.