Să separăm lucrurile: faptul că redacţia săptămânalului francez a fost mitraliată constituie un atac terorist, asta este dincolo de orice îndoială. Justiţia franceză trebuie să răspundă tuturor întrebărilor care au apărut în spaţiul public referitoare la seria de atacuri teroriste din Franţa (personal mă îndoiesc că vor exista răspunsuri clare, dar rămâne să vedem ce se va întâmpla până la urmă).
În mod natural, atacurile teroriste din Paris au stârnit un val internaţional de indignare şi compasiune. Spaţiul public a fost sufocat de ”Je suis Charlie” – iar cei care nu au vrut să fie Charlie au fost imediat etichetaţi drept fundamentalişti religioşi, duşmani ai societăţii deschise. Charlie Hebdo a devenit drapelul internaţional al libertăţii de exprimare, iar cei care nu au fost de acord cu acest stindard au fost rapid condamnaţi la tăcere – în mod paradoxal, tocmai în numele libertăţii de opinie. ”Je suis Charlie” a devenit un slogan de luptă împotriva ”Je ne suis pas Charlie”.

Îmi permit să nu fiu de acord cu ecuaţia ”Je suis Charlie” = libertate de exprimare. Unii din ziariştii ucişi la Paris aveau afinităţi ideologice şi politice destul de clare şi asumate, respectiv noua stângă europeană cu rădăcini în comunismul francez – dificil de definit, însă cu siguranţă Charlie Hebdo nu atârna într-un spaţiu de exprimare lipsit de orice fel de orientare ideologică.

Caricaturile din Charlie Hebdo sunt dovada ateismului militant al acestei reviste. Circulă pe reţelele sociale falsul argument conform căruia ”Charlie Hebdo lovea în toate religiile, nu doar în Islam”. Aici avem de fapt esenţa problemei: caricaturiştii de la Charlie Hebdo erau împotriva tuturor religiilor, erau împotriva omului ataşat de o credinţă. Şi îndrăznesc să spun că victimele atacului terorist de la Paris au fost şi ei nişte extremişti care au atacat omul religios în numele unei auto-asumate supremaţii a ateismului ştiinţific. În numele aceleiaşi supremaţii nimeni nu s-a mai gândit dacă nu cumva există o limită între umor şi campanii de instigare la ură din motive religioase.

Nu în ultimul rând trebuie să spun că mi se pare scârbos modul în care au fost canibalizate cadavrele ziariştilor de la Charlie Hebdo. Săptămânalul avea un tiraj minor pentru Franţa, în jur de 50.000 de exemplare. ”Je suis Charlie” a devenit rapid o marcă comercială la modă (înţeleg că au fost depuse chiar şi cereri pentru înregistrarea unei astfel de mărci în Franţa!) şi tirajul revistei a fost crescut peste noapte la 3 milioane de exemplare. Cei care scot profit din aceste vânzări se hrănesc practic din cadavrele ziariştilor ucişi.