DOCUMENTAR EXCLUSIV Lucrările lui Corneliu Coposu despre secui şi despre revizionismul maghiar

DOCUMENTAR EXCLUSIV Lucrările lui Corneliu Coposu despre secui şi despre revizionismul maghiar

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu. FOTO Fundaţia „Corneliu Coposu“

Corneliu Coposu a scris, în 1979, un scurt studiu asupra originii secuilor. Acesta a fost descoperit de istoricul sălăjean Marin Pop în dosarele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) alături de alte documente din care reiese şi opinia Seniorului faţă de problema revizionismului maghiar.

Ştiri pe aceeaşi temă

Martor activ la unele dintre cele mai importante evenimente care au marcat istoria României în secolul trecut, Corneliu Coposu a fost implicat, nu neapărat din dorinţa sa, şi în problematica revizionismului maghiar, manifestat în special prin disidenţii maghiari din Occident.

Potrivit istoricului sălăjean Marin Pop, cel care şi-a dedicat o bună parte din activitate studierii dosarului cu 38 de volume pe care Corneliu Coposu îl avea la Securitate, totul a început în 1979. Atunci, Seniorul împreună cu Ion Jovin, fostul medic al lui Iuliu Maniu, au elaborat o lucrare intitulată „Reflexiuni asupra propagandei revizioniste maghiare în străinătate şi asupra mijloacelor de a le combate“.

Cu ajutorul şi consimţământul Securităţii, fără ca autorii să ştie, lucrarea a ajuns la Ion Raţiu, la acea vreme disident în Marea Britanie, fiind publicată în Buletinul de Informaţii pentru Românii din Exil (BIRE) din luna iulie 1979.

„Secuii reprezintă şi azi o enigmă a trecutului“

În acest context, Corneliu Coposu realizează şi un studiu din perspectivă istorică şi comportamentală asupra secuilor din România, asumaţi de maghiari drept conaţionali, fapt contrazis, însă, de Senior în paginile studiului. „Secuii reprezintă şi astăzi o enigmă a trecutului. Istoria nu a reuşit, în lipsă de documente sigure, să elucideze, până acum, problemele originii şi vechimii lor. Cercetătorii istorici maghiari, preocupaţi în mod firesc de problema secuiască, în marea lor majoritate, i-au considerat, întotdeauna, din timpurile cele mai vechi, ca un popor de origine străină de neamul ungurilor“, scrie Coposu în studiul despre secui.

De asemenea, în acelaşi studiu, Seniorul citează documente şi istorici cunoscuţi care vorbesc despre originile secuilor. „Diploma regelui Andrei al II-lea (1224) îi consideră «bisoni». Notarul Anonymus al regelui Bella îi numeşte «populi Athylae», descendenţi ai hunilor, refugiaţi în munţi după prăbuşirea imperiului lui Attila. Cronicarul maghiar Simon Keza este de acord cu notarul Anonymus. Istoricul maghiar Kara-csony le atribuie origine gepidă. Stilzing îi consideră pecenegi. Schlozen afirmă că sunt rămăşiţe de cumani. Verantis, fără a face precizări mai amănunţite, crede că sunt popor asiatic, diferit de poporul maghiar. Pauler socoteşte că sunt de origine turco-cabară. Thury vrea să demonstreze că sunt avari“, enumeră Coposu originile atribuite secuilor de-a lungul timpului, origini în mod evident diferite de cele ale poporului maghiar. Revizioniştii maghiari insistau pe originea comună a secuilor cu maghiarii pentru a-şi motiva dorinţa lor şi încercările de refacere a Ungariei Mari.

Mai apropiaţi de domnitorii români

Corneliu Coposu consemnează că secuii au convieţuit paşnic întotdeauna cu românii, cu ai căror domnitori au avut, mereu, relaţii mult mai bune decât cele pe care le aveau cu voievozii maghiari.

„Istoria ne dovedeşte că, în repetate rânduri, speranţele secuilor s-au îndreptat către Domnitorii Principatelor Române, de la care aşteptau dreptatea refuzată de voievozii maghiari (în timpul principilor Bathory, Sigismund, Martinuzzi, Apafi). Hrisoavele vechi ne arată că secuii plăteau dijmă lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, şi întreţineau legături constante cu urmaşii lui“, scrie Seniorul despre apropierea istorică dintre români şi secuii din România.

Corneliu Coposu subliniază că între populaţia indigenă românească şi secui nu s-au înregistrat evenimente conflictuale, cel puţin până la sfârşitul deceniului al treilea veacului trecut.

Au împrumutat obiceiurile româneşti

De asemenea, în studiul realizat de Coposu se arată că secuii s-au adaptat la circumstanţele locale. Secuii au împrumutat elemente de organizare, datini, meserii, artă populară, cântece şi dansuri de la populaţia băştinaşă şi au convieţuit cu aceasta în armonie, chiar în condiţiile determinate de privilegiile care le-au fost acordate de legislaţia feudală maghiară.

„Fiind socotiţi şi ei «minoritari», s-au solidarizat, în mod firesc, cu populaţia românească, socotită minoritară în propria ţară şi oprimată cu prioritate de către regimurile feudale. Istoria ne oferă repetate dovezi ale acestei solidarităţi (răscoala comună sub voievodul Nicolae Csaky – 1430; răscoala fiscală sub Matei Corvinul – 1457; revolta contra principelui Ion Sigismund; adeziunea la politica de unificare a domnitorilor moldoveni Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu; colaborarea cu Mihai Viteazu, care a restabilit privilegiile secuieşti)“, completează Corneliu Coposu.

Potrivit istoricului Marin Pop, studiul, realizat în 1979, nu a fost publicat niciodată, fiind păstrat pentru posteritate doar prin „grija“ organelor Securităţii.                          

Prezentat de Securitate drept susţinător al disidenţilor maghiari revizionişti

Poziţia faţă de problematica revizionismul maghiar este exprimată cel mai clar de Corneliu Coposu într-o scrisoare adresată, în 1986, lui Ion Raţiu, aflat la vremea aceea la Londra.

Scrisoarea vine în urma unui incident, pus la cale chiar de Securitate, prin care Seniorul apărea în presa europeană ca susţinător al disidenţilor revizionişti maghiari. Întreg documentul, precum şi contextul care l-a generat sunt prezentate, integral, într-o lucrare amplă şi inedită dedicată întregii familii Coposu. Este vorba despre „Monografia familiei Coposu – între istorie şi memorie“, scrisă de Marin Pop şi care va apărea zilele următoare la Editura Caiete Silvane.

Potrivit istoricului, incidentul respectiv are loc în octombrie 1986. Acesta a venit după ce, pe 21 octombrie 1986, organele Securităţii au interceptat convorbirea telefonică dintre Corneliu Coposu şi un reporter al postului de radio BBC şi cu Ion Raţiu, preşedintele Uniunii Românilor Liberi. Raţiu era şi el „lucrat prioritar în cadrul acţiunii Securităţii intitulată «Utopia»“, după cum explică Pop.

„Securitatea susţine că a obţinut date din care rezultă că cei din străinătate încercau să-i stimuleze moral pe Corneliu Coposu, Ion Puiu şi Nicolae Carandino, determinându-i să se menţină pe poziţii ostile ţării noastre şi să adere la «Apelul disidenţilor din ţările est-europene», lansat în străinătate. A doua zi, a avut loc o analiză-fulger la Direcţia I a Securităţii, cu participarea generalului-maior Bucurescu Gianu, şeful Securităţii Municipiului Bucureşti, şi doi tovarăşi de la UM 0544 (cea care îl urmărea pe Coposu), având ca obiect măsurile urgente ce trebuiau luate în acest caz. Astfel, s-a stabilit să fie blocate convorbirile telefonice internaţionale ale celor trei fruntaşi naţional-ţărănişti şi «influenţarea» lui Corneliu Coposu să nu adere la apelul amintit mai sus, «lăsându-i să înţeleagă (n.r. – pe Coposu şi pe Carandino) totodată că adevărata activitate a lui Puiu Ion este de natură legionar㻓, explică Pop.

Revizionismul, mascat de lupta anticomunistă

După cum reiese din nota de studiu a Securităţii, datată 12 decembrie 1986, pe 22 octombrie, deci a doua zi după interceptarea convorbirii telefonice, postul de radio Europa Liberă a transmis ştirea că Ion Raţiu, în calitate de preşedinte al Uniunii Românilor, a declarat că şi din România s-au primit trei adeziuni la „Apelul disidenţilor din ţările est-europene pentru respectarea drepturilor omului“. Raţiu i-a nominalizat pe Corneliu Coposu, Ion Puiu şi Nicolae Carandino, în calitate de foşti membri în conducerea Partidului Naţional Ţărănesc şi de foşti deţinuţi politic.

În apelul conceput de disidentul Iaşek Kuron se exprima admiraţia pentru poporul maghiar, care în urmă cu 30 de ani (1956) „a luptat cu mult curaj împotriva comunismului, precum şi hotărârea lor de a se alătura luptei pentru cererile menţionate în declaraţia disidenţilor din cele patru ţări“.

Corneliu Coposu şi Nicolae Carandino „au avut reacţii de respingere a acestei acţiuni“, trimiţând scrisori lui Ion Raţiu şi la Europa Liberă, în acest sens. „Corneliu Coposu era de părere că Ion Raţiu a căzut în capcana maghiarilor care, pe faţă, declarau că luptă împotriva comunismului, dar, în realitate, duceau o amplă campanie revizionistă“, mai explică Marin Pop.

Gafa lui Ion Raţiu

Istoricul spune că, după incident, Coposu a fost vizitat de un informator din Sălaj, cu nume de cod „I.C. Drăgan“. Seniorul i-a spus informatorului că a fost chemat la Securitate de mai multe ori din cauza acţiunii întreprinse de Ion Raţiu în Anglia şi a asocierii lui cu apelul difuzat în Occident de 122 de disidenţi unguri, polonezi, cehi şi nemţi, unde era trecut ca semnatar şi el.

În aceeaşi discuţie, Coposu i-a spus informatorului că Ion Raţiu a făcut o mare gafă pentru că nu s-a consultat înainte cu el. De asemenea, i-a precizat că apelul, după ce elogia curajul ungurilor în 1956, când s-au ridicat împotriva comunismului, deplângea soarta Ungariei şi îndemna la realizarea Ungariei Mari de dinainte de 1918.

„Or la un text cu un conţinut net favorabil ungurilor, cu vădite accente iredentiste şi care-i face şi mai cunoscuţi şi apreciaţi pe aceştia în faţa Occidentului, el nu consimte să fie semnat“, notează informatorul, potrivit documentelor aflate în dosarul lui Corneliu Coposu.

Seniorul i-a telefonat atunci lui Ion Raţiu şi i-a arătat greşelile pe care considera el că le-a făcut. A trimis şi o scrisoare cu un conţinut similar, pe care a pus-o în circuitul poştal, fiind sigur că Securitatea va controla corespondenţa.

Familiei i-a spus că scrisoarea a scris-o de mână din următorul considerent: „Că ăia de la Securitate mă roagă să le arăt şi lor copia, ca şi când ei n-ar fotografia-o. N-am vrut s-o scriu la maşină, să nu mă
întrebe la ce maşină am scris“. 

Un secol de la naşterea Seniorului

Corneliu Coposu s-a născut la 20 mai 1914, în comuna sălăjeană Bobota, fiind fiul preotului Valentin Coposu, fost protopop greco-catolic al Districtelor Şamşud şi Coşlariu şi, totodată, un adept înfocat al Partidului Naţional din Transilvania.

Mentorul lui Corneliu Coposu a fost Iuliu Maniu, fost premier al României, fost preşedinte al PNŢ şi deţinut politic, după 1947.

Maniu l-a îndrumat către drept

Maniu a fost prezent în viaţa lui Corneliu Coposu încă din copilăria acestuia, între cei doi existând şi o relaţie de rudenie. Maniu este şi cel care i-a influenţat radical cariera lui Coposu, îndrumându-l să aleagă Facultatea de Drept în locul celei de Teologie, care era o tradiţie de generaţii în familia Seniorului.

Între 1937 şi 1940, Coposu a fost secretarul personal al lui Maniu, iar din 1940 a fost secretarul politic al acestuia.

Traseul temniţelor

Corneliu Coposu a făcut 17 ani de puşcărie politică, între 1947 şi 1964, fiind acuzat de „înaltă trădare a clasei muncitoare“ şi „crimă contra reformelor sociale“. Arestat în iunie 1947, Corneliu Coposu a fost ţinut în închisoare până în 1955 fără a fi trimis în judecată.

Abia în 1955 a fost condamnat la 15 ani de închisoare, „traseul“ complet urmat de Senior în temniţele comuniste fiind Ministerul de Interne (MI) – Malmaison – Văcăreşti – Snagov – Piteşti (înainte de macabrul experiment de reeducare) – din nou arestul MI – Craiova – Uranus – iarăşi în arestul MI – Jilava – iarăşi Malmaison – Capul Midia – Ghencea – Bragadiru – Popeşti-Leordeni – MI – Uranus – Jilava – Gherla – Sighet – Aiud – Râmnicu Sărat (unde a stat opt ani) – MI – domiciliul forţat la Rubla.

După Revoluţia din ’89, Coposu a anunţat revenirea pe scena politică a Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, al cărui preşedinte a fost între 1990 şi 1995. Fost senator şi liderul opoziţiei din România postdecembristă, Corneliu Coposu a murit la 11 noiembrie 1995, la Spitalul Universitar din Bucureşti.

Dacă ar mai fi trăit, Corneliu Coposu ar fi împlinit anul acesta un secol de viaţă. De aceea, nu întâmplător, prima biografie completă a Seniorului şi a întregii sale familii apare acum. ;

Scrisoarea pe care Corneliu Coposu i-a adresat-o lui Ion Raţiu

„Dragă Iancule,

Am aflat cu surprindere din emisiunea postului de radio „Europa Liberă“ din 20 octombrie 1986, ora 17.00, în cadrul buletinului de ştiri şi, la ora 19.25, la „Actualitatea românească“, informaţia că aş fi adresat un mesaj prin care, împreună cu alţi doi naţional-ţărănişti, aş fi făcut cunoscută adeziunea mea la o declaraţie semnată de 122 de disidenţi maghiari, polonezi, cehoslovaci şi est-germani, exprimându-mi, în acelaşi timp, admiraţia pentru lupta curajoasă dusă de poporul maghiar cu treizeci de ani în urmă, cum şi hotărârea de a mă alătura luptei pentru cererile menţionate în declaraţie.

Sursa informaţiei îţi era atribuită ţie, în calitate de preşedinte al „Uniunii Mondiale a Românilor Liberi“.

Aşa cum ţi-am transmis în convorbirea telefonică avută, şi aşa cum am comunicat şi corespondentului postului BBC, tot la telefon, cred că este vorba fie de o confuzie regretabilă, care ar trebui lămurită, fie de o inexplicabilă inducere în eroare. Informaţia, aşa cum a fost difuzată, trebuie rectificată în mod onest urgent. Eu nu cunosc niciun disident din ţările menţionate şi, până acum, nu am luat cunoştinţă nici de conţinutul documentului întocmit de cei 122 de disidenţi sau de cererile pe care le cuprinde. În consecinţă, nu am putut să-mi manifest în vreun chip adeziunea la un text necunoscut.

De altfel, nici nu mi-a fost solicitată o asemenea adeziune de către nimeni.

În luna curentă, am fost aproape imobilizat de o criză acută de sciatică şi am fost indisponibil. Iar pe Carandino şi pe Puiu nu i-am văzut de mai multă vreme. Impresia mea este că în vederile expatrioţilor români intră, cu prioritate, campania anticomunistă, iar concret, condamnarea represiunii sovietice antimaghiare de la 23 octombrie 1956, care văd că este aniversată cu mare amploare în SUA. Eu socotesc şi acum, ca în întreg trecutul meu politic, pe care-l consider consecvent, că interesele majore şi permanente ale României, care ar trebui să constituie o evanghelie adevăraţilor patrioţi includ: integritatea teritorială în vest şi în est, până la graniţele etnice ale neamului, independenţa naţională, suveranitatea deplină şi ordinea generată de conceptul unei democraţii desăvârşite, care garantează drepturile fundamentale şi libertăţile neîngrădite ale întregii populaţii, inclusiv ale naţionalităţilor minoritare. Aceste precepte fundamentale nu trebuie să fie niciodată subestimate sau trecute pe planul al doilea al preocupărilor noastre nici măcar în focul temporarelor noastre adversităţi de ordin ideologic. Este vorba de un comandament suprem care rezultă în mod evident din trecutul nostru, din viaţa şi activitatea intransigentă a lui Iuliu Maniu, dar şi din lupta seculară a marilor patrioţi ai istoriei noastre, în rândul cărora se înscrie, pe loc de frunte, preacinstitul tău antecesor, marele preşedinte, doctorul Ioan Raţiu.

În ce priveşte tendinţa voastră de colaborare cu expatriaţii maghiari pentru anumite obiective comune, cred că aceasta ar trebui să fie riguros condiţionată din partea românilor de o declaraţie publică neechivocă făcută de Comunitatea Maghiarilor Emigraţi că renunţă definitiv la calomnierea României, la falsificarea istoriei, la acţiunile lor revizioniste, la revendicarea, directă sau mascată, a Transilvaniei noastre. Ungaria Mare a tuturor nedreptăţilor şi asupririlor a fost definitiv înmormântată. Agitaţiile şi calomniile împrăştiate în Apus nu o vor resuscita. Se pare că între propaganda cu nuanţă transparent revizionistă şi cu ieşiri inadmisibile la adresa ţării noastre, pe care le girează oficialitatea maghiară comunistă din Ungaria şi propaganda deşănţată şi injurioasă desfăşurată în Occident de către ungurii comunişti expatriaţi ar exista o subtilă şi discretă convergenţă. Din păcate, se pare că această propagandă lipsită de temei câştigă teren odată cu amplificarea simpatiei dobândite de Ungaria în ţările din vest. Românii ar trebui, după modesta mea opinie să fie rezervaţi în manifestările publice din Occident, care, oricât de bine intenţionate şi de obiective ar fi, ar putea declanşa, pe cale de consecinţă, consolidarea poziţiei ascendente şi periculoase pentru interesele noastre naţionale a Ungariei şi postulatele ei în areopagul internaţional. Rezonanţa pe care a izbutit să o producă în prezent în Occident, necontenita popularizare a tezelor maghiare ar trebui să stârnească îngrijorare nu numai guvernanţilor ţării, ci şi comunităţii – atât de dezbinate – a românilor din străinătate. Cercurile lesne influenţabile din Apus, receptive la tânguirile vecinilor noştri, ar trebui să fie informate despre realităţile istorice, politice, geografice şi economice ale atât de puţin cunoscutului Răsărit al Europei.

Actualul guvern comunist de la Budapesta, în relaţii frăţeşti cu partidul şi guvernul din România, se pare că a uitat că înainte cu vreo şapte decenii, la 1 mai 1919, guvernul revoluţionar comunist maghiar a declarat solemn, prin notificarea lui Bela Kun adresată României: „Recunoaştem fără rezerve pretenţiile teritoriale naţionale revendicate de România“. De asemenea, la 25 noiembrie 1947, delegaţia guvernamentală maghiară, în frunte cu prim-ministrul comunist, Lajos Dinnyés, a proclamat categoric că  „problema litigioasă dintre ţările noastre este considerată rezolvată, opinia publică maghiară este recunoscătoare României pentru drepturile naţionale cetăţeneşti acordate ungurilor din Transilvania“. Declaraţie succesiv confirmată la 25 noiembrie 1956 şi la 26 februarie 1958.

Comitetul foarte activ al maghiarilor liberi, oploşiţi în străinătate, care îşi asumă gloria martirajului din octombrie 1956, ar trebui să-şi dea seama că nu se pot întemeia revendicări absurde şi nejustificate în dauna României, pe consideraţiuni de eroism antisovietic. Lumea românească, fără să nutrească aversiune împotriva poporului vecin sau împotriva concetăţenilor de rasă maghiară, manifestă o justificată indignare împotriva noului val de revizionism, care poate că, în caleidoscopul frământărilor din ţările occidentale, nu este recepţionat la adevărata lui intensitate.

Închei aceste sumare consideraţiuni dorindu-ţi sănătate şi multe bucurii româneşti.

      Cu vechea prietenie,

      Corneliu Coposu“

 

(SURSA: Cota: ACNSAS, Fond Informativ, dos. I 149087, vol. 29, f. 176-179)

 

Citeşte şi:

 
Vicepreşedintele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Virgil Ţîrău, jurnalistul Tudor Călin Zarojan, profesori universitari, istorici şi scriitori vor participa sâmbătă, 29 martie, în satul natal al lui Corneliu Coposu, Bobota, la un eveniment dedicat memoriei Seniorului.
 
 
La sfârşitul anului 1972, temutul torţionar Nicolae Pleşiţă punea la cale un plan cu măsuri şi termene precise pentru compromiterea lui Corneliu Coposu, de teamă ca Seniorul să nu reînvie PNŢ.
 
 
„Foarfeca regimului". Aşa numea ziaristul Corneliu Coposu, în articolele scrise în ziarul „România Nouă” din Cluj, unde şi-a început cariera jurnalistică, procesul prin care în perioada interbelică erau triate informaţiile ce puteau fi publicate în presă.
 
 
În încercarea de a restabili adevărul istoric referitor la complicatele evenimente din jurul datei de 23 august 1944, Corneliu Coposu, martor la aceste evenimente, a semnalat, printr-o scrisoare trimisă unuia dintre autorii cărţii „August 1944. Repere istorice”, inadvertenţele apărute în paginile lucrării.
 
 
O discuţie din 1968 dintre Senior şi prietenul său, Augustin Hila, într-o cameră de hotel din Baia Mare, zguduie istoria României cu detalii cutremurătoare care au „evadat“ cu greu din închisoarea de la Piteşti.
 
 
Regimul comunist, care impunea ateismul, nu l-a împiedicat pe Corneliu Coposu, fiu de preot, să respecte chiar şi în detenţie tradiţiile şi sărbătorile creştine.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: