Patimile unei văduve de război. Are 104 ani şi supravieţuieşte cu o pensie de 290 de lei

Patimile unei văduve de război. Are 104 ani şi supravieţuieşte cu o pensie de 290
de lei

Viorica Hogaş, văduvă de Război. FOTO: Oana Şlemco

Viorica Hogaş s-a născut pe 9 februarie 1915, în comuna Udeşti a judeţului Suceava. Peste două luni va împlini 104 ani. Femeia şi-a pierdut soţul în cel de-Al Doilea Război Mondial, la foarte scurt timp după nuntă, şi nu s-a mai recăsătorit. A avut o viaţă grea, a fost refugiată şi a învăţat ce înseamnă foamea.

Ştiri pe aceeaşi temă

Viorica Hogaş s-a născut în comuna Udeşti a judeţului Suceava. A fost învăţătoare, la fel ca tatăl ei, dar nu a profesat mai mult de cinci ani. „Am făcut şcoala primară la Udeşti, patru ani, şi pe urmă am venit şi am făcut şase ani la Suceava şi, după ce am terminat şcoala, m-am întors acasă şi am ocupat post de învăţătoare. Pe 3 martie 1937 m-am căsătorit”, ne-a spus bătrâna, care este foarte lucidă, în ciuda anilor care îi apasă umerii.  

Soţul Vioricăi Hogaş a fost de asemenea învăţător. Cei doi nu au petrecut foarte mult timp împreună după nuntă, pentru că bărbatul a fost chemat pe front, ca să lupte în cel de-al Doilea Război Mondial, şi nu s-a mai întors acasă. Au trecut tancurile peste el.

„În 1937 m-am căsătorit, în 1940 l-au luat pe front şi în 1941 a căzut. Adică, după patru ani de la nuntă, dar în cei patru ani nu prea a stat pe acasă. Tot a fost dus, ba cursuri de străjerie, ba mobilizare, ba concentrare. A căzut la Cotul Donului. Soldaţii înaintau, nu au ştiut că s-a dat ordin de retragere. El era cu plutonul în tranşee, au venit tancurile cu aşa o viteză şi pe care a prins acolo, acolo a rămas. A fost prins tot plutonul lui. Unul singur a scăpat”, îşi aminteşte Viorica Hogaş.

„Era un plic alb. Avea scris la mijloc: 14 septembrie 1941, Hogaş Ion dispărut”

Femeia îşi aminteşte în detaliu cum a primit vestea că soţul ei a dispărut pe front. Era într-o duminică. Învăţătorii de la şcoala din Udeşti, colegii ei, aflaseră vestea de la poştaşul comunei şi nu ştiau cum să îi spună. „În ziua respectivă am fost la o învăţătoare ca să jucăm Taroc. Când am ajuns lângă primărie a apărut în faţa mea factorul şi mi-a întins un plic. L-am înşfăcat repede. Era un plic alb. Avea scris la mijloc: 14 septembrie 1941, Hogaş Ion dispărut. Ştiu că am început a răcni şi nu am mai ştiut nimic ce este cu mine. Învăţătorii m-au dus înapoi acasă şi tare am plâns, i-am luat hainele lui şi le-am îmbrăţişat. Fetiţa mea, Adriana, nu avea nici doi ani atunci. La mine în casă, toată viaţa mea a fost un plâns”, ne-a spus bătrâna.

S-a dus să recupereze valiza soţului

Viorica Hogaş nu s-a recăsătorit. Nu a mai putut să iubească pe altcineva. Şi-a crescut singură fiica. Cele două au avut o viaţă grea. Viorica a fost nevoită să meargă la Bălţi ca să îi recupereze valiza soţului. Îşi aminteşte că a avut nevoie de autorizaţie de la Miliţie şi de la Prefectură ca să plece. La Bălţi avea o verişoară, care era asistentă medicală şi care, în lipsa medicilor, făcea intervenţii chirurgicale complexe la spitalul unde ajungeau răniţii de pe front.

„La Bălţi, m-am dus la spital, la o verişoară de-a tatei, care era asistentă medicală, nu era medic, dar opera un soldat cu un picior amputat. Nu erau doctori. A doua zi m-am dus la casierie şi am luat solda soţului pe vreo 14 luni. Ea o clădire dărâmată, ne-am suit pe nişte schele, dacă am fi căzut acolo rămâneam. Am primit 14.000 de lei, erau mulţi bani şi m-am întors acasă”, susţine bătrâna.  

A stat un an în refugiu

În 1944 Viorica şi fiica ei au fost nevoite să se refugieze în sudul ţării. Bătrâna îşi aminteşte că a primit o adresă de la Centrul Militar că trebuie să împacheteze şi să se prezinte de urgenţă în Gara CFR din cartierul sucevean Iţcani. Nu a apucat să ia de acasă decât un coş de nuiele în care a pus o plapumă şi o pernă. Au plecat alături de sute de  oameni într-un bou-vagon, care avea paie pe jos. Călătoria până în Oltenia, la Romanaţi, a durat o săptămână, pentru că atunci când treceau trenurile militare, cele care transportau refugiaţi erau trase pe dreapta. Toţi cei din vagon s-au umplut de păduchi.  

„Băieţii au făcut o improvizaţie şi au făcut un coş de fum. Când oprea trenul, băieţii coborau şi căutau lemne ca să ne încălzim şi mâncare. Am călătorit  cam o săptămână. Trenul ne-a dus la Romanaţi, în Oltenia, unde am fost aşteptaţi de oameni cu căruţe. Oamenii au fost anunţaţi că vin refugiaţii din Moldova. Pentru ei, noi eram ţiganii pentru că atunci când coboram din tren eram negri de tăciune. Eram două familii care aşteptam. Eram noi şi mama lui Vladimir Găitan. Vladimir Găitan s-a născut acolo, în Doba. Copiii s-au urcat în căruţe pe bagaje. Căruţele au oprit la primărie  şi am fost repartizaţi. Am ajuns la doi bătrâni, care ne-au cazat într-o tindă”, îşi aminteşte Viorica Hogaş.

Deşi avea doar cinci ani, Adriana s-a dus la şcoală. S-a ţinut de copiii gazdelor şi nu a mai avut răbdare să stea acasă. Învăţătorul a prins drag de ea şi a vrut să o adopte, însă Viorica nu a fost de acord.  Cele două, mamă şi fiică, s-au întors acasă în 1945. Nu au mai găsit mare lucru din ce au lăsat. Casa fusese distrusă. Au avut noroc totuşi. Un unchi de-al Vioricăi Hogaş reuşise să  ascundă grâul familiei şi astfel au avut ce mânca o perioadă. „Am mers înainte. În 1945 a fost foamete, era secetă. Mergeam şi îi ajutam pe vecini la prăşit şi aveam de mâncat. Am avut noroc pentru că mama mea, la evacuare, a reuşit să salveze şi grâu şi porumb. Făceam mâncărică din lobodă albă, este lobodă porcească. Nu aveam cu ce să ne îmbrăcăm. Era un cizmar în sat, care ne punea tălpi de lemn la pantofi şi ghete. Umbalam cu tălpi din lemn prinse pe margine cu tablă. Mama ţesea în stative şi ne făcea haine, cămaşă şi bluză. Eu făcem rochii. Fratele meu a mers la liceu cu haine ţesute în stative. Împleteam fuste la vecine, la cunoştinţe şi căpătam mâncare. A, trecut, încet, încet”, ne-a povestit femeia.

Situaţia nu este mai roz nici acum pentru Viorica Hogaş. Veniturile ei, pensia de văduvă de război şi cea de urmaş al soţului ei, sunt de doar 296 de lei. Banii nu îi ajung. Fiica ei a mers la Casa de Pensii Suceava ca să vadă nu cumva s-a greşit atunci când a fost calculată pensia.

„Când am fost la Casa de Pensii mi-au spus că văduvele de război au un alt regim, nu se încadrează la pensia minimă. Am vorbit şi la Veteranii de Război. Dar unde nu am vorbit? Nu am rezolvat nimic”, ne-a spus Adriana Popovici, fiica Vioricăi Hogaş.  

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările