„Am asistat la judecata mareşalului Antonescu“. Povestea veteranului care a fost martor la cel mai controversat proces din România secolului al XX-lea

„Am asistat la judecata mareşalului Antonescu“. Povestea veteranului care a fost martor la cel mai controversat proces din România secolului al XX-lea

Neculai Tănase a fost în sala de judecată la procesul mareşalului Antonescu FOTO Mădălin Sofronie

Veteranul Neculai Tănase (94 de ani), soldat pe ambele fronturi ale celui de-Al Doilea Război Mondial, povesteşte la prima mână evenimentele din timpul procesului mareşalului Antonescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

În primăvara lui 1946, Neculai Tănase (94 de ani) a fost adus în faţa istoriei, fără drept de apel. O succesiune de evenimente, unele minore, altele greu de explicat şi chiar de controlat, a făcut ca tânărul soldat, care abia se întorsese de pe front în Capitală, să fie martor ocular la primul proces al Mareşalului Ion Antonescu.
 
Instanţa de judecată era nouă – Tribunalul Poporului din Bucureşti –, înfiinţată după război de guvernul român, dar sub oblăduirea Comisiei Aliate de Control, unde sovieticii dădeau mai tare cu pumnul în masă decât englezii ori americanii. 
 
Nu era primul caz judecat de noul Tribunal, dar cu siguranţă era cel mai important – un lot de 24 de inculpaţi, toţi foşti lideri ai României de dinainte de lovitura de Palat din 23 august 1944. Peştii cei mari erau aduşi la masa acuzaţilor. Spre satisfacţia sovieticilor, desigur.
 
În 1946, când războiul mondial tocmai se încheiase, când tunurile şi tancurile erau încă fumegânde, calde, Neculai Tănase avea 26 de ani. Se întorcea acasă rănit de pe front. La câteva zile după Paşte, când stau pomii să dea în mugur, soldatul Tănase ajungea în Bucureşti. Venea tocmai din Munţii Tatra, din Cehoslovacia. Un drum de două săptămâni, presărat cu pericole la tot pasul.
 
Erau nemţii, cutreierau încă pădurile. „Eu treceam alături de colegii mei, când dintr-o tufă s-au auzit nişte focuri. Am fugit în acea direcţie, iar alţi doi camarazi s-au luat după mine. Erau vreo cinci nemţi care au tras în noi. Pe mine m-au atins la picior şi am scăpat, colegii mei nu. M-am prefăcut mort. Nemţii au fugit, au crezut că ne-au făcut de petrecanie la toţi. Era frig afară, pentru că era iarnă. Am căzut în zăpadă“, povesteşte veteranul de război din Gura Ialomiţei.
 

 
La 94 de ani, Neculai Tănase îşi aminteşte momentul procesului de parcă ar fi fost ieri FOTO: Mădălin Sofronie 
 
Ospiciul pentru răniţii de război 
 
La sfârşitul războiului, câmpurile de luptă s-au mutat în spitale. Oameni răniţi, soldaţi sleiţi de puteri, muribunzi, toţi cei care reuşiseră să rămână în picioare când s-a tras ultimul foc în conflagraţia mondială împânzeau acum spitalele bucureştene. Erau toate pline-ochi. Aşadar, pentru Neculai Tănase, rănit grav la piciorul drept, s-a găsit cu greu un pat de spital. Până la urmă, i s-a făcut loc, dar la ospiciu.
 
„Mi s-a zis că nu mai este loc pentru mine în niciun spital şi că trebuie să stau la spitalul de nebuni. Nu interacţionam cu nimeni, nu vorbeam cu nimeni, doar me-dicul meu şi asistentele veneau să aibă grijă de mine. I-am înţeles că m-au dus acolo şi că nu mai erau locuri în alte spitale, pentru că în fiecare săptămână ajungeau la Bucureşti trenuri încărcate de soldaţi răniţi. Şi eu am călătorit într-un tren asemănător ca să scap de moarte“, îşi aminteşte cu amărăciune Neculai Tănase.
 
A fost internat într-o cacameră cu două paturi, împreună cu un alt camarad de arme, rănit şi el tot în Munţii Tatra. Stăteau împreună într- o cameră de ospiciu şi nu erau vizitaţi decât de cadrele medicale.
 
Un femme mystérieuse, agent agitator 
 
Singurătatea sublimă a celor doi soldaţi internaţi a fost întreruptă brusc de vizitele unei femei. O damă între două vârste, coaptă totuşi, care nu şi-a divulgat niciodată numele. Întotdeauna se îmbrăca în negru şi întotdeauna era distantă, rece, cu o atitudine glacială faţă de băieţi. Poate era văduvă, cine poate şti. Din negura care o înconjura, nu s-a putut distinge decât un singur detaliu, important de altfel pentru acele vremuri tulburi: femeia misterioasă era evreică. 
 
În vremea în care se pregătea procesul Mareşalului Antonescu, o evreică matură cutreiera spitalele Capitalei şi împărţea soldaţilor ziarul „Scânteia“, organul central de presă al Partidului Comunist din România. În scurtele sale vizite – din curtoazie sau poate din pragmatism, dintr-un simţ utilitarist – îi întreba totuşi pe pacienţi de sănătate. Apoi dispărea după uşa salonului. 
 
„Era îmbrăcată în permanenţă într-o fustă deasupra genunchilor şi îşi ţinea părul prins la spate. Avea o privire foarte rece uneori, deşi încerca să fie prietenoasă. Ne dădeam seama mereu că ea este, pentru că îi auzeam tocurile pe hol. Intra, ne dădea bună ziua, ne lăsa ziarele şi pleca“, îşi aminteşte veteranul întâlnirile sale din tinereţe cu doamna fără nume.
 
Cu câteva zile înainte de primul termen al procesului Mareşalului, doamna şi-a schimbat firea. A devenit mai amabilă, mai politicoasă. Nu a fost decât un pas până să îi ceară lui Neculai Tănase să o însoţească, dacă binevoieşte, la procesul ce urma să aibă loc la doar câteva străzi distanţă de clădirea ospiciului. „Ne-a zis, foarte drăguţă de data asta: «Care din voi vrea să participle la judecata lui Antonescu?». Eu şi colegul meu ne-am uitat unul la altul şi, pentru că ne era cumva teamă, am zis să acceptăm ca să nu avem probleme“. 
 

 
Tânărul soldat Neculai Tănase FOTO: arhivă personală Neculai Tănase 
 
Singura problemă era lipsa hainelor şi a documentelor oficiale. Dar doamna le-a promis că de „formalităţi“ se ocupă ea. I-a ajutat doamna. „Ne-a zis şi mie şi colegului să nu ne facem griji, că face ea rost de tot ce avem nevoie. O maşină care să ne ia din spital şi haine pe mărimea noastră. Tot ce trebuia să facem era să avem încredere în ea. Părea destul de dubioasă toată treaba, însă devenise extrem de insistentă şi, de teamă, am acceptat s-o urmăm“, îşi aminteşte veteranul.
 
Preludiu la procesul unui Mareşal 
 
Procesul lotului Antonescu, care îi includea pe Mareşal şi pe alţi câţiva lideri din timpul guvernării sale, s-a fundamentat pe Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945, care îi incrimina pe toţi cei „vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de razboi“.
 
Prima înfăţişare la proces a avut loc pe 6 mai 1946, când Mareşalul era confruntat cu acuzarea în cadrul unui Tribunal al Poporului, organizat ad-hoc. În ziua în care Ion Antonescu era acuzat de trădare, tânărul soldat Neculai Tănase se afla la numai câţiva metri de boxa acuzaţilor.
 
Pregătirile pentru participarea la proces s-au derulat în ritm alert. Atât el, cât şi colegul său de salon au fost luaţi pe sus de vizitatoarea lor, care a dat buzna în cameră: „Haideţi, haideţi să mergem. Trebuie să ne grăbim!“.
 
Au fost urcaţi într-o maşină şi transportaţi până în apropiere de sediul Tribunalului Poporului din Bucureşti. Doamna s-a ţinut de cuvânt, le-a adus haine, încălţăminte şi o legitimaţie specială pentru a intra în sala de judecată: „Şi pe mine şi pe colegul meu ne-a îmbrăcat din cap până în picioare. Pentru că eram rănit la picior, mie mi-a oferit şi o cârjă ca să mă pot deplasa mai uşor“, povesteşte veteranul.
 
„Era ca la spectacol, doar că nimeni nu aplauda” 
 
Procesul începuse deja de câteva minute, când maşina a ajuns la Tribunal. În faţă, la intrare, puzderie de oameni. Unii poate că fuseseră aduşi, la fel, obligat-forţat, să umple spaţiul, să facă gălăgie. Cei doi soldaţi în recuperare medicală au ajuns în incinta clădirii după ce au trecut de un şir de militari şi ordonanţe. Doamna, mereu alături de ei, îi supraveghea atent. Legitimaţiile fabricate de femeie au fost acceptate, s-a putut intra în sală. 
 
Au ajuns până aproape de boxa unde erau acuzaţii. Înăuntru, atmosfera era ca la spectacol. Sute de gură cască se înghesuiau pentru a-l putea vedea pe acuzat. În primele rânduri, erau aşezaţi oameni din Armată. Ieşeau în evidenţă prin ţinuta militară şi minele grave, solemne. În spatele lor, multe perechi de ochi curioşi îl sfredeleau pe acuzat.
 
Mareşalul stătea drepţi, aproape nemişcat, solemn, în timp ce judecătorii Tribunalului Poporului explicau celor prezenţi faptele de care acesta se făcea acuzat. Ridicau cu mâna dosarul Mareşalului şi-l fluturau prin ochii mulţimii. Avocatul apărării, nu a avut drept la replică. Stătea în faţa magistraţilor fără să scoată o vorbă. 
 
În tot acest timp, Ion Antonescu, alături de alţi 11 apropiaţi de-ai săi, stătea în picioare, cu mâinile încrucişate la piept. Era îmbrăcat în negru ca toţi ceilalţi inculpaţi şi privea în gol, nepăsător.
 
„Avea o atitudine de fier, părea că nu-i pasă de nimic. Stătea drept cu privirea aţintită în faţă şi nu spunea nimic. Din când în când mai clipea şi-şi mai schimba privirea“, îşi aminteşte Neculai Tănase. Nu după mult timp, sala era învăluită într-o linişteadâncă, apăsătoare. Şi-atunci, din senin, s-a pornit o ploaie de bliţuri. Tăcerea era sfâşiată la fiecare secundă de declanşatorul câte unui aparat de fotografiat. O armată de fotografi îşi aţintise obiectivele către acuzaţi, dar şi către audienţa mare din fundal. „Era ca la spectacol, doar că nimeni nu aplauda. S-au făcut sute de poze“, detaliază veteranul.
 
Fuga la Sinaia 
 
Speriat de situaţia de la primul termen al procesului lui Ion Antonescu, Neculai Tănase a refuzat să mai participe şi la cel din 17 mai 1946, atunci când Mareşalul a fost condamnat la pedeapsa capitală. Deşi doamna instigatoare a insistat şi l-a ameninţat cu reclamaţii la Apărarea Patriotică, tânărul soldat a reuşit să plece la Sinaia pentru a începe exerciţiile fizice de recuperare. „Trebuia să mă duc la Sinaia la un alt spital pentru recuperare fizică. Eram încă rănit la picior şi aveam nevoie de tratament. Aşa că am plecat, chiar dacă femeia aceea insista să merg în continuare la proces“, explică  veteranul Neculai Tănase. 
 
 

Neculai „Sanitarul“, eroul rănit pe ambele fronturi

Neculai Tănase din Gura Ialomiţei, judeţul Ialomiţa, a fost printre sutele de mii de soldaţi care au luptat pe ambele fronturi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Personajele principale în amintirile sale sunt, mai ales, inamicii – fie ruşi, fie nemţi – care năvălesc în toiul nopţii şi îi răpun pe camarazii săi de arme sub o ploaie de gloanţe. Apoi, pe lângă ei, mai erau şi foametea, şi frigul, şi teama, teribila teamă de moarte. 
 
Neculai Tănase a fost înrolat în armată în septembrie 1942, în cadrul Diviziei a IX-a Constanţa. Avea 22 de ani. Era fraged, carne de tun. A fost trimis să lupte împotriva ruşilor, alături de nemţi. După o călătorie de 24 de zile cu trenul, a ajuns la cotul Donului. Aici, prăpădul: frig, foamete, păduchi, mizerie şi, nu în ultimul rând, disperare. A fost rănit la braţ când a explodat o grenadă defensivă.
 
Le-a îndurat pe toate Neculai Tănase, a luptat şi-a reuşit să se întoarcă acasă. Chiar în ziua de Bobotează, în 1943. A stat până şi-a recăpătat forţele şiapoi a plecat iarăşi pe front. Numai că situaţia se răsturnase şi cei care îi fuseseră aliaţi erau duşmani, lupta alături de ruşi împotriva nemţilor.
 
Luptele împotriva nemţilor au fost mai aprige decât cele purtate cu ruşii. Cu arma în mână, a trecut Ardealul, apoi Ungaria şi a fost neoprit până în Munţii Tatra, în Cehoslovacia, unul dintre cele mai dure câmpuri de luptă ale celui de-Al Doilea Război Mondial. „Puterea războiului s-a simţit cel mai aprig aici în Munţii Tatra. Era şi iarnă, era frig, am dus-o tare greu. Dar trebuia să luptăm alături de aliaţii noştri“, mărturiseşte veteranul de război.
 
Patru, Doamne, şi toţi patru au plecat la Război 
 
Neculai Tănase a fost aruncat brutal în vâltoarea războiului, a luptat în cei mai grei ani din istoria conflictului. Aşa a fost să fie, le-a trăit şi le-a văzut pe toate şi toate au trecut. „Să lupţi pe ambele fronturi, să fii rănit de două ori şi să scapi cu viaţă înseamnă mare lucru pentru orice soldat. Eu zic că am fost şi norocos şi că Dumnezeu a vrut să revin acasă, la Gura Ialomiţei“, crede bătrânul.
 
Şi probabil are dreptate. Fratele său mai mare, Gheorghe Tănase, nu a fost la fel de norocos. S-au înrolat împreună, în 1942. Au plecat pe front la braţ.
 
Dar Gheorghe a avut neşansa de a cădea prizonier la ruşi. Ultima dată când a vorbit cu fratele său acesta i-a spus că urma să fie dus în Siberia. Destinaţia finală pentru mulţi soldaţi capturaţi de sovietici. „Am fost patru băieţi la ma-ma acasă şi toţi am plecat să luptăm. Mă înţelegeam bine cu Gheorghe, Dumnezeu să-l aibă în grijă!“, spune veteranul cu tremur în voce.
 

 
Aminitirea fratelui Gheorghe este păstrată doar în fotografii FOTO: arhivă personală Neculai Tănase 
 
Neculai Tănase nu a avut viaţă uşoară, însă nu s-a lăsat niciodată descurajat de încercări. Cu seninătate, spune că „totul a fost asemeni unui vis din care m-am trezit acum, la 94 de ani“. A lăsat în urmă traumele războiului numai pentru a fi azvârlit într-o nouă dramă. Uşor, uşor, România a fost acaparată complet de gheara comunistă a ursului rusesc. Noul regim, de import, instaurat la Bucureşti îi răsplătea cu generozitate pe cei ce ştiau să se reinventeze, să se dezică de tot ce le era sfânt înainte, dar îi pedepsea aspru pe cei ce nu doreau să fie ei primii oameni noi.
 
Neculai Tănase a fost dintre cei oropsiţi. Tatăl său fusese primar din partea Partidului Naţional Liberal înainte de război. Când au venit comuniştii, a fost considerat chiabur şi i-a fost confiscată întreaga avere. Din primar cu viziuni liberale, a devenit ţăran pălmaş, cu bătătura goală. Neculai a fost nevoit să plece la oraş, să înveţe o meserie, să îşi câştige singur pâinea. A învăţat la Cluj, la o şcoală de asistenţi medicali, dar s-a întors în satul natal. S-a îngrijit o viaţă de sănătatea localnicilor, care şi astăzi îi spun Neculai „Sanitarul“. 
 
Bătrânul Neculai Tănase susţine că procesul Mareşalului a fost un adevărat spectacol FOTO: Mădălin Sofronie 
 

Cronica unui proces regizat

Pe 6 mai 1946, la ora 8.00 dimineaţa, pe strada Ştirbei Vodă din Bucureşti, era forfotă mare – jandarmi de-o parte 
 

Tribunalele Poporului, o instanţă a abuzurilor 

dr. Constantin Corneanu

În conformitate cu prevederile articolului 14 din Convenţia de Armistiţiu dintre România şi Naţiunile Unite (URSS, SUA şi Marea Britanie), încheiată pe 12 septembrie 1944 la Moscova, România îşi asuma obligaţia de a colabora cu „Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război”. Trebuie menţionat faptul că exista o dorinţă de revanşă a celor care preluaseră puterea în statul român pe 23 august 1944 şi care doreau să-i pedepsească pe cei care serviseră sub ordinele Mareşalului Ion Antonescu. Pe 29 august 1944, mult înainte de definitivarea şi semnarea Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, ministrul Apărării Naţionale, generalul de corp de armată Mihail Racoviţă, cerea premierului Constantin Sănătescu permisiunea pentru a demara procedura de anchetare şi pedepsire a generalilor Petre Dumitrescu, Ilie Şteflea şi Ioan Arbore deoarece „s-au făcut vinovaţi de anumite deficienţe morale din care cauză armata noastră a suferit pierderi dezastruoase”. Acest subiect fusese discutat în şedinţa Consiliului de Miniştri din ziua de 27 august 1944. Prin Decizia ministerială nr. 1.648/21.09.1044, având în vedere cele convenite pe 27 august 1944 în şedinţa Consiliului de Miniştri, s-a decis constituirea unei Comisii de verificare a activităţii Înaltului Comandament român în perioada Campaniei din Est (22 iunie 1941 – 23 august 1944). Pe 10 octombrie 1944, Consiliul de Miniştri va fi împuternicit prin Decretul-Lege nr. 1.850 să ia „orice măsuri privative de libertate în vederea stabilirii responsabilităţii politice şi penale împotriva autorilor şi complicilor morali şi materiali ai dezastrului ţării, în special în legătură cu războiul purtat alături de Germania hitleristă împotriva Naţiunilor Unite”. Începând cu ziua de 11 octombrie 1944 aveau să fie arestaţi o serie de generali ai Armatei Române care făcuseră parte din guvernele Antonescu sau care luptaseră în Est împotriva sovieticilor (Ilie Şteflea, Constantin Voiculescu, Cornel Calotescu, Gheorghe Potopeanu, Alexandru Nasta, Atanase Trincu, Constantin Trestioreanu, Radu Korné, Gheorghe Cialâk, Nicolae Ghineraru). Pe 20 ianuarie 1945 se vor emite primele acte normative pentru „urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război” (Legea nr. 50) şi pentru „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării” (Legea nr. 51). Consiliul de Miniştri va emite Jurnalul nr. 188 din 29 ianuarie 1945 prin care ordonă „arestarea a 89 de persoane bănuite a fi comis crime de război”, printre care şi generalii Ion Antonescu, Constantin Pantazi, Dumitru Carlaonţ, Platon Chirnoagă, Constantin Voiculescu, Cornel Calotescu, Constantin Tobescu, Nicolae Ghineraru, Ion Gheorghe şi Constantin Z. Vasiliu. Prin Jurnalul nr. 189 se ordonă de către Consiliul de Miniştri „arestarea a 64 de persoane bănuite a fi responsabile de dezastrul ţării” în care sunt incluşi şi generalii Ion Antonescu, Constantin Pantazi, Constantin Petrovicescu, Gheorghe Ion, Gheorghe Dobre, Gheorghe Jienescu şi Platon Chirtoagă.

Toate aceste acte normative au fost propuse spre ratificare de către ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul PCR în guvernele de după 23 august 1944. Acelaşi ministru al Justiţiei, nemulţumit de faptul că Legile nr. 50 şi 51 s-au dovedit „improprii pentru atingerea scopului urmărit”, a propus Regelui Mihai I, pe 21 aprilie 1945, şi a emis Legea nr. 312 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de război. Legea nr. 312 va legifera fără echivoc imixtiunea practicilor sovietice în sistemul judiciar român, înfiinţa instituţia Tribunalului Poporului şi introducea instituţia „acuzatorilor publici”, numiţi de Consiliul de Miniştri şi nicidecum de puterea judecătorească, ceea ce permitea o judecare sumară a proceselor, deoarece nu erau necesare prea multe probe, şi reducea motivele de recurs doar la „greşita compunere a instanţei şi greşita aplicare a legii”. Legea nr. 312/21.04.1945 elimina, practic, controlul judiciar, atribuind puteri executive, în speţă Consiliului de Miniştri, competenţe în materie de sesizare a acuzatorilor publici şi emiterea mandatelor de arestare pentru persoanele care urmau să fie judecate de Tribunalul Poporului. Se crea, astfel, cadrul larg al abuzurilor şi ilegalităţilor de tot felul. În consecinţă, mii de persoane au fost condamnate la ani grei de închisoare sau la pedeapsa capitală, pentru simplu motiv că nu erau pe placul regimului instaurat la 6 martie 1945.  Articolul 2 din Legea nr. 312 prevedea că toţi cei care au pornit războiul împotriva URSS şi Naţiunilor Unite sunt vinovaţi de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război.

 

 

şi de alta şi norod cât cuprinde, înghesuit în faţa clădirii de la numărul 108. Într-o sală de judecată oarecare, se ţinea cel mai important process al Tribunalului Poporului – procesul „lotului Antonescu“.
 
Accesul în sală se făcea numai pe bază de invitaţie, ca la orice eveniment exclusivist, iar invitaţiile fuseseră distribuite, cu grijă, de autorităţile vremii propriilor agitatori şi susţinători de duzină ai cauzei comuniste. Ion Antonescu ajunsese în România, din URSS, în aprilie 1946.
 
Fusese trimis de sovietici pentru judecată. Asta era dorinţa lui Stalin, spune istoricul Dennis Deletant în volumul „Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu si regimul său: 1940-1944“. Liderul de la Kremlin avea încredere că pionul său din Bucureşti, Petru Groza, era capabil să ţină în frâu orice urmă de nemulţumire public faţă de proces. 
 
Mai mult, Burton Berry, consulul American la Bucureşti, scria într-o telegram către Washington, la 3 mai: „[n.r – procesele] sunt organizate pentru a ajuta o viitoare campanie electorală a guvernului, prin încercarea de a discredita liderii ţărănist şi liberal, Maniu şi Brătianu, în timpul depoziţiei“. Înţelegea dedesubturile Burton Berry, le comunica, dar era prea târziu. Americanii găseau că nu mai e nimic de făcut.
 
Aranjamentele 
 
Scenariul fusese pus la punct dinainte vreme. După pătrunderea Armatei Roşii în ţară, România devenise terenul de joacă al sovieticilor. Militar şi politic, în special. Lucruri ştiute. Controlul impus de sovietici a fost resimţit şi în cazul Antonescu. Acordul de armistiţiu semnat de România cu Aliaţii, pe 12 septembrie 1944, stipula, la articolul 14, pedepsirea persoanelor acuzate de crime de război, fără ca acestea să fie numite. La presiunile externe, abia pe 24 aprilie 1945 a fost emisă o lege care îi condamna pe cei care i-au sprijinit pe Hitler şi pe legionari. S-a stability ca aceste crime să fie judecate de Tribunalele Poporului – instanţe înfiinţate adhoc, la îndemnul şi cu sprijinul Comisiei Aliate de Control, ce aveau să-şi încheie activitatea pe 1 iunie 1946.
 
Tribunalul Poporului a fost înfiinţat de Alexandru Voitinovici, asistat de Constantin Bâlcu şi alţi şapte judecători populari. Toţi – comunişti. Procurorii erau conduşi de Vasile Stoican, împreună cu Constantin Dobrian şi Dumitru Săracu. Mareşalul Antonescu avea doi avocaţi numiţi de curte – Constantin Paraschivescu- Bălăceanu şi Titus Stoica –, însă i s-a permis să discute cu ei numai cu o zi înaintea procesului.
 
O menţiune, de atmosferă: celebrul muzicant Jean Moscopol, îl ironizează pe întâiul avocat al apărării în frumoasele versuri „Bălăceanu te numeşti/ Dacă-n ţara RPR-istă/ Cu nesaţ te bălăceşti/ În mocirla comunistă“. Aceasta era situaţia mlăştinoasă în dimineaţa zilei de 6 mai. Şi lumea se strângea, rânduri-rânduri, să vadă, să fotografieze, să scandeze, să facă agitaţie şi, de ce nu?, propagandă.
 
Proces - fulger pentru aliaţii lui Hitler 
 
Pe 6 mai 1946, poporul român a rămas consternat în faţa cursului istoriei: liderii unui regim dictatorial erau judecaţi de cei care, în percepţia majorităţii populaţiei, erau protagoniştii unui regim la fel de dictatorial. Reuben Markham, corespondent al ziarului „Christian Science Monitor“, scria impresiile de la prima înfăţişare a Mareşalului: „Naţiunea română a simţit că el [Antonescu] era judecat de Rusia, a cărei armată ocupa ţara. Au văzut că judecătorii erau amăgiţi de Rusia […]. S-au bucurat zgomotos când [Mareşalul] a fost condamnat la moarte de curtea condusă de comunişti, responsabilă faţă de ministrul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu. 
 
Majoritatea românilor au simţit în acel moment că erau prinşi într-o capcană rusească, alături de Mareşal, şi că ei erau cei judecaţi, ridiculizaţi, condamnaţi“.
 
La prima înfăţişare, lui Antonescu I s-au adus la cunoştinţă argumentele acuzării, iar după zece zile era găsit vinovat. Pe 17 mai, Mareşalul Antonescu era condamnat la moarte. Avocaţii au făcut recurs. Au tot repetat: Legea 312 era neconstituţională, nu poate fi aplicată retroactiv, Tribunalul Poporului este o instanţă specială a cărei înfiinţare contravine Constituţiei şi pedeapsa cu moartea e neconstituţională în vreme de pace. În zadar. Motivele au fost respinse de curte pe 31 mai. 
 
Sentinţa era definitivă şi autorităţile nu au zăbovit în îndeplinirea ei. Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, a pus imediat la punct toate procedurile necesare. La închisoarea Jilava, unde erau ţinuţi condamnaţii, pregătirile au început pe 1 iunie, la ora 15.00, când 30 de poliţişti au fost aduşi pentru a forma plutonul de execuţie. Era puţin trecut de ora 18.00 când plutonul se pregătea să ochească, iar Ion Antonescu, care refuzase să fie legat la ochi, îşi ridica pălăria în semn de salut şi apoi se prăbuşea la pământ, doborât de rafala de gloanţe. Sfârşit.
 
Citiţi şi:
 
 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările