Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, mesaj despre război : „Hristos a înviat, iar noi ne omorâm unii pe alţii?“
0
Scrisoarea pastorală a PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, transmisă clericilor şi credincioşilor, face referire directă la momentele de groază la care suntem martori de două luni de zile. Totodată, episcopul ne îndeamnă să ne deschidem casele şi inimile pentru victimele războiului.
Mesajul episcopului Slatinei şi Romanaţilor, care a ajuns în bisericile din întreg judeţul, are referiri directe la conflictul care se petrece de peste două luni sub ochii unei lumi îngrozite. „S-a trezit ursul de la Răsărit“, spune episcopul, şi a pornit un război „preventiv“pentru a-i da o lecţie „Vulpii de peste ocean“, astfel pornindu-se un război „între fraţi de aceeaşi gintă, limbă şi credinţă“. Episcopul evocă de asemenea pericolul ca „Dragonul roşu“ de la celălalt capăt al lumii să se trezească la rândul său. Toate acestea pentru o marcare a teritoriilor şi pentru că „dumnezeul lumii acesteia este, mai degrabă, PĂMÂNTUL“. Iar când religia a fost amestecată cu politicul...
Iată scrisoarea pastorală a episcopului Slatinei şi Romanaţilor la Învierea Domnului:
„Troparul sărbătorii Paştelui – „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” – ne încredinţează că Domnul, prin Învierea Sa, le-a dăruit viaţă până şi celor morţi. Cu cât mai mult nu ne va dărui nouă, celor vii, viaţă veşnică, dacă vom înţelege să căutăm a trăi pentru aceasta. Iar dacă Hristos ne dăruieşte tuturor o astfel de viaţă, noi de ce ne omorâm unii pe alţii?!…
„Doamne fereşte să se ridice cu pretenţii şi „Dragonul roşu” de la capătul celălalt al lumii!…“
Trăim de două luni de zile momente de groază, de război, între fraţi de aceeaşi gintă, aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă. Pentru ce? Ce avem de împărţit atât de important, încât să ne sfâşiem între noi precum fiarele sălbatice? S-a trezit „Ursul de la răsărit”, speriat că „Vulpea de peste ocean” se apropie nepermis de mult de teritoriul său şi a pornit un război preventiv. Ucide tot ce-i stă în preajmă, de teama „drobului de sare”[1] care i-ar putea deranja bârlogul. Uite aşa, ca să se înveţe minte toată „fauna” să nu se mai apropie de ceea ce „este (a fost) al lui”! A văzut el că Vulpea a mai „democratizat” şi resursele naturale ale altor state şi atunci s-a gândit să-i dea o lecţie de invazie „a la Stalin”. Doamne fereşte să se ridice cu pretenţii şi „Dragonul roşu” de la capătul celălalt al lumii!…
„Fără perspectiva veşniciei, omenirea riscă să ajungă simplă zoologie“
Am evocat aceste mostre de animale sălbatice, pentru că doar lor le este specific, prin fire, să se omoare unele pe altele pentru a-şi marca teritoriile. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne atrage atenţia că mintea care se îndepărtează de Dumnezeu se face fie demonică, prin mândrie, fie dobitocească, prin patimile poftelor de tot felul, iar Olivier Clement spune că, fără perspectiva veşniciei, omenirea riscă să ajungă simplă zoologie. Nu trebuie să uităm că starea noastră firească, a oamenilor, nu este această vieţuire terestră, ca să ne ucidem între noi pentru pământ, ci căutarea şi regăsirea PARADISULUI de odinioară! În acela am fost rânduiţi de Dumnezeu întru început, iar pe pământ am ajuns doar din cauza păcatului. Ca penitenţă (Fac. 3, 23-24). Adică pentru a învăţa să trăim din nou în Cer. Dar, din cauza lăcomiei şi a ambiţiilor noastre de tot felul, în loc să facem din pământ o prelungire a Cerului – „precum în cer, aşa şi pe pământ” (Mt. 6, 10) – am făcut din el o obsesie bolnavă şi un câmp de luptă fratricidă.
Mai mult, de-a lungul vremii s-a încercat şi atragerea lui Dumnezeu în conflictele noastre pământene. Amestecul, însă – pe cât de periculos, pe atât de ipocrit –, al politicului cu Religia a animat „Războiul sfânt” practicat de către musulmani, odioasa Inchiziţie din unele ţări catolice şi Cezaropapismul răsăritean. De la astfel de compromisuri în istorie şi până la atacarea de acum a Ucrainei de către un pravoslavnic ctitor de biserici, precum şi a altor ţări, în trecut, la ordinul unor preşedinţi care nu-şi încheie niciodată discursurile fără sintagma „God bless America”, nu mai era decât un pas. Ucraina, Irakul, Iugoslavia, Siria, Afganistanul şi alte ţări atacate când de unii, când de alţii, sunt tot atâtea dovezi că dumnezeul lumii acesteia este, mai degrabă, PĂMÂNTUL, cu tot ceea are el de oferit – bogăţie, putere, sfere de influenţă, resurse –, iar nu Dumnezeul Cerului.
„Între Cer şi pământ, noi am ales pământul, cu tot ceea ce are el mai rău“
Cum şi de ce s-a ajuns aici? Am ajuns aici pentru că ne-am obişnuit a încălca prea uşor porunca Domnului care zice: „să nu ucizi” (Ieşire 20, 13). Am ajuns aici pentru că prea am ignorat învăţătura sfântă care ne interzice să răspundem răului cu rău: „celui ce te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Mt. 5, 39). Ce să mai zicem de iubirea vrăjmaşilor (Mt. 5, 44)? Am ajuns aici pentru că, între Cer şi pământ, noi am ales pământul, cu tot ceea ce are el mai rău – viaţa ca o junglă, lupta pentru teritorii şi resurse, înrobirea şi uciderea celor mai slabi de către cei puternici. Toate acestea, însă, nu arată decât că suntem pe punctul de a eşua ca specie umană şi ca fii ai Dumnezeului Cerului, Care nu ne-a creat pentru „pământ”; nu ne-a trimis aici ca să ne pierdem în pământescul acestei lumi, în sălbăticia luptei pentru teritorii şi pentru supremaţie.
Dreptmăritori creştini,
Sfânta Înviere pe care o sărbătorim astăzi, şi prin care Domnul ne-a dăruit tuturor viaţa veşnică, ne cheamă pe toţi să fim fraţi şi „să ne iubim unii pe alţii, după cum El ne-a iubit pe noi” (In 13, 34). Ne cere să privim pământul nu ca pe o pradă sau ca pe un zid care ne desparte pe unii de alţii, ci ca pe un dar şi o scară de urcare către Cer. Ţinta noastră supremă nu trebuie să fie pământul – pe care, după cum am mai spus, l-am primit doar pasager –, ci Paradisul, Cerul pe care l-am pierdut prin păcat; viaţa veşnică, iar nu viaţa aceasta, sălbăticită de pretenţii teritoriale şi de război.
Iată unde ne-au adus ambiţiile noastre pământene şi ignorarea poruncilor Domnului! Lipindu-ne sufletul prea mult de pământ, nu am făcut din viaţa noastră decât un şir de crize care, parcă, nu se mai termină: criză medicală, criză militară, criză economică… Ce se va alege, oare, de lumea aceasta a noastră, pe care ne-o făuriserăm aşa de frumoasă şi în care începuserăm să ne simţim atât de bine? Priviţi ce riscă să se aleagă de o ţară precum Ucraina! Priviţi ce a mai rămas din Siria, din Afganistan şi din celelalte ţări, victime ale luptei înverşunate pentru pământ! Priviţi unde duce setea obsesivă de putere, înstrăinarea de Părintele nostru Dumnezeu şi haideţi să ne trezim, până nu este prea târziu!
Sebastian, episcopul Slatinei şi romanaţilor FOTO: Episcopia Slatinei şi Romanaţilor
Dragii mei,
La început, Dumnezeu S-a arătat încântat de lumea pe care a făcut-o – „A privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31) –, dar, urmare păcatului, ne-a avertizat că „blestemat va fi pământul pentru noi” (Fac. 3, 17). Cu alte cuvinte, lumea noastră va mai fi „bună foarte” doar atâta vreme cât va mai tinde spre Paradisul pierdut, doar atâta timp cât va respinge păcatul, cu obsesiile şi ambiţiile lui pătimaşe, care riscă să o arunce într-o continuă criză. Fără Dumnezeu, lumea noastră o va duce dintr-o criză în alta, alegându-se doar cu blestemul: cu blestemul pământului, cu blestemul vieţii ca o junglă, cu blestemul războiului fratricid, cu blestemul ruinării a tot ceea ce s-a construit şi s-a realizat mai frumos în ea.
„Să arătăm că putem trăi şi pentru alţii, nu doar pentru noi!“
Ce ar trebui să facem noi, ca buni creştini, care înţelegem că „nu avem aici cetate stătătoare, ci pe aceea care va să vie o căutăm” (Evr. 13, 14)? Cred că, în primul rând, ar trebui să ne dezlipim sufletul de „pământ”, de vreme ce ne-am ataşat atât de mult de el, şi să învăţăm a trăi mai mult pentru Cer. Apoi, să arătăm că preţuim OMUL mai mult decât teritoriile vremelnic ocupate de acesta aici, pe pământ. Între om şi pământ să alegem OMUL, pentru că doar el este nemuritor. Pe acesta să-l iubim şi să îl slujim!
La modul concret, să oferim fraţilor noştri refugiaţi din calea războiului hrană, îmbrăcăminte, adăpost şi cele necesare traiului, dovedind astfel că ne preţuim semenii mai mult decât propriile noastre bunuri pământeşti! Să arătăm că putem trăi şi pentru alţii, nu doar pentru noi! Că pământul nu ne-a robit într-atât de mult, încât să uităm cu totul de aproapele, de dragostea şi slujirea lui. Să arătăm că n-am uitat de… Cer!
În ceea ce îi priveşte pe conducătorii vremelnici ai lumii noastre, să-L rugăm pe Domnul Cel înviat din morţi să le dea înţelepciune şi înţelegere ca să pună capăt războiului acestuia cât mai curând şi să nu mai pornească niciodată astfel de conflicte militare, ci să găsească totdeauna soluţii de convieţuire în mod paşnic şi frăţesc, pentru că Dumnezeu a făcut pământul acesta suficient de mare ca să încăpem cu toţii pe el. Este loc pentru toţi, dar lăcomia şi ambiţiile exacerbate ale unora l-au făcut să pară tot mai neîncăpător.
„Prea disperaţi să ne facem Cer din pământ şi să ne construim viaţa pe cadavrele celorlalţi“
Noi, oamenii, nu suntem nici prea mulţi, după cum tot auzim spunându-se în ultimul timp, nu suntem nici atât de diferiţi, de vreme ce ne tragem cu toţii din aceiaşi protopărinţi – Adam şi Eva –, şi nu suntem nici aşa de buni, cât timp ne omorâm unii pe alţii. Suntem doar nişte trecători rătăciţi prin lumea aceasta, prea disperaţi să ne facem Cer din pământ şi să ne construim viaţa pe cadavrele celorlalţi, în loc să învăţăm a căuta fericirea la Cel ce este Stăpânul tuturor şi a toate.
De aceea, conştientizând impasul în care a ajuns lumea noastră, să cerem de la Dumnezeu darul de a iubi Cerul mai mult decât pământul, viaţa mai mult decât moartea, dragostea mai mult decât ura şi pacea mai mult decât războiul, convinşi că doar aşa vom putea fi cu adevărat „fii ai Celui Preaînalt” (Lc. 6, 35)! Să ne facem fii ai Dumnezeului Celui Veşnic, iar nu ucigaşi obsedaţi de pământ şi de toate celelalte bunuri specifice vieţii acesteia trecătoare! Să ne deschidem inimile şi casele pentru victimele războiului, arătând că suntem fii cu toţii ai Aceluiaşi Dumnezeu, Care ne-a chemat pe toţi la pace, frăţietate şi bună vieţuire pe pământ, dar şi la fericită viaţă veşnică în Cer! Amin.“
Vă recomandăm să citiţi şi:
Slujbă de Înviere la malul Mării Negre. ÎPS Teodosie a adus Lumina Sfântă din larg VIDEO
Se încarcă comentariile...
