FOTO Patimile ultimilor armeni din Dumbrăveni

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Din comunitatea de armeni care, cu secole în urmă, a fondat oraşul sibian Dumbrăveni, a mai rămas doar o mână de oameni. Prea puţini chiar şi pentru a întreţine un preot care să le slujească la frumoasa catedrală armenească.

Dumbrăveniul este al doilea oraş dintre cele patru fondate de armeni în Transilvania. Iniţial, orăşelul, situat la 80 de kilometri de Sibiu, s-a numit Elisabetopolis, după Sfânta Elisabeta, cea al cărei nume îl poartă astăzi splendida catedrală armenească din centrul localităţii. 

Armenii au început să vină în Transilvania în jurul anului 1650, organizaţi în companii, adică bresle, şi tot atunci s-au aşezat şi în zona Dumbrăveniului. „În 1733, numărul populaţiei a permis ca delegaţia armeană plecată la mină să solicite declararea localităţii ca oraş armean. Din documentele noastre, reiese că deja în anul 1658 s-a produs prima căsătorie în cadrul Bisericii Armene din Dumbrăveni“, explică Ioan Călinescu (56 de ani), preşedintele filialei Dumbrăveni a Uniunii Armenilor. 

În jurul anilor 1800, în Dumbrăveni erau deja 3.000 de familii. În total, armenii au construit în Dumbrăveni şapte biserici, dintre care acum mai sunt trei.

„EXODUL“

Ioan Călinescu este o adevărată enciclopedie în tot ceea ce ţine de istoria armenilor din ţara noastră. În casa cochetă a familiei, povestea curge frumos, vegheată discret de zâmbetul soţiei, un extraordinar continuator al tradiţiilor culinare armeneşti. Prima plecare masivă, spune domnul Călinescu, a avut loc în 1848, după Revoluţia Maghiară. 

„Dumbrăveniul s-a situat de partea care a pierdut Revoluţia şi normal că foarte mulţi au părăsit Transilvania. Evoluţia a fost, de atunci, descrescătoare, mare parte din armeni fiind cu dare de mână – comercianţi şi oameni bogaţi –, aceştia şi-au îndreptat copiii către facultăţi. Au fost foarte mulţi medici, farmacişti, profesori şi chiar profesori universitari unii dintre ei. În Dumbrăveni nu aveau cum să-şi exercite meseriile, iar atunci, normal că oraşele mari cum sunt Târgu Mureşul, Clujul şi Braşovul i-au atras pe armeni. Acum, la Dumbrăveni, suntem 24 înscrişi la biserică şi plătim cotizaţie, iar 35 suntem înscrişi în Uniunea Armenilor, pentru că sunt cu filiaţie armeană şi de alte religii decât armeano-catolică“, mai spune Ioan Călinescu. 

CATEDRALA, MÂNDRIA ORAŞULUI

Patrimoniul armenesc din oraş este considerat astăzi unul dintre cele mai bine conservate situri de arhitectură armenească din Europa. Chiar în centrul localităţii „veghează“ o catedrală splendidă, în care încă se mai ţin slujbe. Construcţia a fost demarată în 1766 şi sfinţită în 1790. Are aproximativ 60 de metri lungime, fiind construită în stil baroc târziu, într-o singură navă. „După spusele celor care au văzut foarte multe biserici, este cea mai mare biserică construită de armeni în diaspora până în secolul XX“, povesteşte Ioan Călinescu. 

Aici se ţin slujbe vara, o singură dată la două săptămâni, iar iarna slujbele se ţin în fiecare duminică într-o capelă mică, deoarece biserica nu poate fi încălzită. La slujbe participă toată populaţia catolică a oraşului. 

armeni dumbraveni16

Catedrala armeneasca din Dumbraveni

„Preot armeano-catolic în Transilvania nu mai există, ultimul preot armean a fost la noi, la Dumbrăveni, şi a murit în 1990. A fost ucis de ţigani. Acum, în tot Ardealul, există un singur preot care are dispensă şi care poate ţine slujbă biritualică romano-catolică şi armeano-catolică. Este preotul vicar de la Gherla. El vine şi la noi şi ţine de principalele sărbători: de Paşti, Crăciun, Sfânta Elisabeta, în noiembrie, şi de Adormirea Maicii Domnului, pe 15 august. În rest, slujbele obişnuite sunt ţinute de preotul romano-catolic din Mediaş. Noi nu suntem destui ca să putem întreţine un preot“, spune liderul comunităţii armeneşti din Dumbrăveni. 

Tot aici, în castelul Appafi, construcţie datând din 1550, este adăpostită astăzi colecţia muzeală a armenilor. 

ULTIMUL PREOT ARMEAN, UCIS CU SĂLBĂTICIE

Maria Viţelar are 85 de ani şi este cel mai vârstnic membru al comunităţii armeneşti din Dumbrăveni. N-a avut viaţă uşoară, a prins războiul în care i-a murit un frate. Ea spune apăsat că „au fost zile grele“, însă cea mai cumplită amintire este cea din martie 1990, când a descoperit trupul sfârtecat al părintelui Francisc Diarian, ultimul preot armean care a slujit la Dumbrăveni. 

După atâţia ani, mâinile încă îi tremură când caută printre fotografii vechi, alb-negru, poza părintelui pe care l-a privit aproape ca pe un sfânt. „Vorbea 11 limbi străine, a fost «foarte intelectual». Diarian a făcut şapte ani de puşcărie, în comunism. Probabil că i s-a cerut să se lase de religie şi să treacă la altă religie, iar el n-a vrut, a susţinut catolicismul. Îl ţineau sub supraveghere, şi telefoanele îi erau ascultate“, povesteşte Maria Viţelar. Vocea îi tremură şi îşi stăpâneşte cu greu lacrimile când privirea i se întoarce în timp, într-o zi de marţi, în care preotul nu a mai ajuns la slujba de la biserică. 

armeni dumbraveni3

Francisc Diarian, ultimul preot armean din Dumbraveni, ucis in 1990

„Eu am fost acolo prima dată, l-am văzut. Eram cu un inginer, am deschis uşa şi era pe pat, am leşinat când l-am văzut plin de sânge. Pe urmă, am anunţat Poliţia. Cei care l-au omorât au fost închişi. Erau doi, dintre care un minor. Au primit 25 de ani de puşcărie. I-au strâns degetele, i-au băgat căluş în gură, l-au înjunghiat în spate... Dacă l-aţi fi văzut, ziceaţi că nu se poate aşa ceva“, rememorează Maria Viţelar. ;

VERONICA, FETIŢA ADOPTATĂ DE ARMENI

Dumbrăveniul are case vechi şi străzi înguste, multe dintre ele acoperite cu piatră cubică. Pe una dintre ele, care duce chiar în centrul localităţii, stă Veronica Jeflea (72 de ani), o femeie mică de statură, care are o poveste de viaţă impresionantă. 

Veronica avea şase ani când, în timpul secetei, a venit la Dumbrăveni cu un „lot“ de copii din judeţul Vaslui. Mama îi murise, iar tatăl se recăsătorise. „Tata a fost rănit în război, a fost internat în spital şi sigur că nu a răzbit cu patru copii, aşa că toţi am fost plecaţi. Fraţii s-au întors, dar eu n-am vrut“, povesteşte femeia. 

„LOTUL“ DE LA VASLUI

La Dumbrăveni, toţi copiii din „lotul“ de la Vaslui au fost duşi într-o sală de la unitatea militară, iar familiile din oraş au venit şi i-au ales. La ea s-a oprit o doamnă mai în vârstă şi îşi aminteşte şi acum că, odată ajunsă acasă, soţul a întrebat-o ce-i trebuie aşa un copil mic. Ei aveau 50 de ani. 

„În mintea mea de copil, am spus: «Ce om rău e, că nu mă vrea!». Cu timpul, s-a dovedit că a fost un om foarte bun la suflet. Am nimerit într-o familie extraordinară. Faţă de traiul pe care l-am dus acasă, în secetă şi în sărăcie, aici am dus-o foarte bine, aveam rochiţe frumoase, aveam bomboane şi ciocolată la discreţie. Părinţii de aici au avut o bodegă. Vindeau şi dulciuri, şi băuturi, de toate, nu chiar magazin cu alimente, dar cu halva, dulciuri, ţigări şi cu băutură“, îşi aminteşte zâmbind Veronica. 

EDUCAŢIE ALEASĂ

Aşa de mult s-a legat de familia de armeni şi atât de bine i-a fost în casa în care locuieşte şi acum, încât atunci când seceta s-a sfârşit şi tatăl său biologic a venit s-o ia acasă, n-a mai vrut să plece. Când avea 10 ani, familia de armeni de la Dumbrăveni a făcut actele şi a adoptat-o legal. 

A crescut în religia armeano-catolică, a învăţat ungureşte şi a avut o copilărie cu ore de pian şi de limba germană, într-o familie elegantă, cu posibilităţi materiale destul de mari. „Ei s-au cunoscut în Bucureşti. Tăticul s-a născut în Dumbrăveni, a făcut Liceul «Timotei Cipariu» aici, iar pe urmă a făcut o şcoală de comerţ în Bucureşti. Părinţii lui s-au dus şi au lucrat acolo. Aveau un atelier de încălţăminte şi au fost furnizorii Casei Regale. Părinţii mamei făceau trăsuri. S-au cunoscut în Bucureşti şi s-au căsătorit. Au stat 10 ani, au deschis acolo un mic restaurant şi pe urmă s-a îmbolnăvit mama tatălui şi au venit aici, în Dumbrăveni, cu toţii. Şi-au cumpărat o casă pe o altă stradă, şi mămica cu tăticu’ au cumpărat casa asta şi au amenajat-o pentru bodegă“, povesteşte Veronica Jeflea. 

COMUNISMUL

Viaţa de poveste s-a făcut ţândări odată cu venirea comunismului. Tatăl Veronicăi a fost închis câteva zile, „pe toţi comercianţii i-au închis, să spună unde sunt cocoşeii de aur“, iar marfa din bodega familiei a fost confiscată. „Au închis prăvălia şi tăticul a rămas fără serviciu, iar mămica nu a lucrat niciodată. Au vândut din bijuterii, nu aveam cartelă pentru pâine şi nici nu aveam dreptul la cartelă, pentru că nu aveau serviciu. Atunci am avut noroc de un contabil de la puşcărie care ne-a dat cartela lui“, îşi aminteşte Veronica Jeflea, iar privirea i se opreşte pe fotografie cu ea şi cu mama, în anii frumoşi, îmbrăcate cochet, ea cu căciulă şi manşon de blană. 

Tatăl a mai încercat cu un debit de tutun care n-a mers, şi într-un final s-a angajat la cooperativa de consum ca gestionar. „Până să se angajeze, a fost foarte greu, că nu am avut din ce trăi, la şcoală într-o zi mergeam cu pâine cu untură, în altă zi mergeam cu pâine cu marmeladă. Pentru mine a fost foarte greu. Când am terminat clasa I, m-au dat la pian, m-au dat la limba germană, dar după ce au rămas fără bani a trebuit întrerupt. Educaţia mea ar fi fost alta...“, spune cu amărăciune. 

armeni dumbraveni12

Veronica Jeflea alaturi de parintii adoptivi

Când ea avea 19 ani, tatăl s-a îmbolnăvit şi a murit „de inimă rea“. Mama nu lucra, aşa că micuţa cu viaţă de poveste odinioară s-a trezit ducând pe umeri povara întregii case. „Mi-a fost foarte greu, m-am angajat aici la căminul pentru persoane cu handicap. Trăiam numai din leafa mea. M-am angajat ca bibliotecară prima dată, după aceea, am avut diferite posturi până am ajuns la birou, la secretariat. Acolo am lucrat 31 de ani. Am fost şi infirmieră, şi portar, până s-a aranjat cu munca de la birou“, povesteşte femeia. 

A fost căsătorită, însă nu a avut copii, iar soţul i-a murit acum mai bine de 20 de ani. În casa copilăriei, i-au rămas fotografiile vechi, amintirile spuse cu lacrimi în ochi şi credinţa. Şi acum, ca şi atunci, Veronica nu trece peste nicio slujbă de la biserică. „Mergeam la biserică în fiecare duminică, la fiecare sărbătoare. Slujba se ţinea în limba latină, numai rugăciunile şi cântecele se spuneau în limba maghiară. Înainte să moară, mămica m-a rugat să nu mă las de religia în care m-a crescut şi să nu trec înapoi la ortodocşi. Şi mă ţin de cuvânt“, încheie femeia. 

DELICATESE ARMENEŞTI 

Armenii din Dumbrăveni spun că, astăzi, tradiţiile care s-au păstrat sunt, în general, cele legate de biserică. Iar de la toate sărbătorile mari nu are voie să lipsească „ciorba de urechiuşe“, o mâncare gătită musai cu hurut, un condiment tradiţional. „Ingredientul de bază al acestei ciorbe este hurutul, un condiment care se face din lapte acru care fermentează două-trei săptămâni şi pe urmă se fierbe, se introduce în el o parte de ţelină, frunze de ţelină verzi tocate şi frunze de pătrunjel tocate. Unii mai pun şi tarhon sau crenguţe de cimbru. Se fierb împreună până când iese o pastă groasă, foarte acră. Unii o pun în borcane cu grăsime deasupra ca să se ţină şi alţii fac nişte grămăjoare mititele pe care le usucă la umbră, la vânt, şi pe urmă le răzuiesc în mâncarea de urechiuşe sau în orice altă mâncare“, explică Susana Călinescu (56 de ani), soţia liderului comunităţii armeneşti din localitate şi o gospodină desăvârşită. 

armeni dumbraveni19

Hurutul nu lipseste din preparatele traditionale armenesti

Pentru ciorba de urechiuşe se face o supă de oase de vită şi carne de vită cu zarzavat şi apoi se strecoară. În această supă se fierb urechiuşele care sunt nişte bucăţele mici de aluat în care se pune umplutură cu carnea de vită tocată. „Se face un aluat de tăieţei, se întinde subţire-subţire, şi se taie în pătrate de aproximativ doi centimetri. Se pune umplutură pe mijloc şi apoi se adună. La urmă, se drege supa cu smântână amestecată cu hurut“, spune Susana Călinescu. 

„Foarte multe mâncăruri sunt cu fructe, cu mere, cu gutui, cu vişine, agrişe, în general fructele un pic acrişoare şi acide, şi cu rodie, fructul tradiţional armenesc. Se face supă de vişine, de agrişe, de mere, sosuri la fel, şi prunele uscate se folosesc foarte mult în pilafuri, lângă fripturi, la umpluturi. Armenii încă îşi fac fructele uscate foarte, foarte bune. Sunt cunoscute în toată lumea“, mai spune Susana Călinescu.

Vă mai recomandăm: 

FOTO Dinastia căldărarilor din Brateiu, de la cort la casă şi de la lei la euro

FOTO VIDEO Ghiţă, ciobanul cu acoperire naţională 

GALERIE FOTO Ultimii saşi din Richiş

FOTO Sibianul Cătălin Mustăţea, singurul român ales consilier la alegerile locale din Italia

VIDEO FOTO O poveste cum rar întâlneşti în România. Lecţia de viaţă a familiei Rotaru: creşte 10 copii, toţi talentaţi, toţi premianţi

Lecţie de implicare: Cum a refăcut complet o doctoriţă secţia unui spital de stat, fără niciun leu de la buget

SCHIMBĂ ROMÂNIA Un fost alcoolic, „îngerul“ celor dependenţi

FOTO VIDEO Învăţătoarea care a şcolit un întreg sat de romi

Sibiu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite