Oraşul celor 400 de cârciumi şi blestemul aurului negru. Povestea fascinantă a raiului românesc al petroliştilor

Oraşul celor 400 de cârciumi şi blestemul aurului negru. Povestea fascinantă a raiului românesc al petroliştilor

Imagine din Ploieştiul de altădată FOTO Marea Carte a Ploieştilor

„Marea Carte a Ploieştilor“ adună în 3.000 de pagini toată istoria oraşului, de la primele aşezări umane până în 2010, trecând prin deceniile în care Ploieştiul a fost inima negoţului din Muntenia sau raiul petroliştilor.

Capitala aurului negru, oraşul lui Nenea Iancu, oraşul lui Nichita, oraşul lui „Ce bei?“,  oraşul celor patru sute de cârciumi sunt doar câteva dintre apelativele folosite în discursuri publice atunci când ne referim la Ploieşti. Aflat mai tot timpul în umbra Bucureştiului, de care îl despart doar câteva zeci de kilometri, Ploieştiul are totuşi în spate o istorie spectaculoasă asupra căreia s-a aplecat, într-o primă fază, jurnalistul şi omul de cultură Mihail Sevastos. Lucrarea sa, de-a dreptul monumentală, „Monografia oraşului Ploiesci“ se opreşte însă la perioada interbelică şi nu coboară cu mult în timp mai departe de secolul al XVII-lea.

Această frântură, justificată de documentele disponibile în epoca în care a fost realizată prima monografie a Ploieştiului, a fost întregită, 80 de ani mai târziu, de Societatea Culturală „Ploieşti-Mileniul III“, coordonată de inginerul şi omul de cultură Constantin Trestioreanu. Este vorba despre 3.000 de pagini în format A4, „Marea Carte a Ploieştilor“, o lucrare ştiinţifică în trei volume.

Documente nemaivăzute despre incendierea rafinăriilor

Probabil unul dintre aporturile cele mai importante ale acestei monografii se concretizează într-o serie de documente studiate în premieră de echipa de cercetători care a lucrat pentru acest proiect. Unii dintre colaboratori s-au deplasat în Anglia şi Franţa pentru a avea acces la sursa zero, aşa cum s-a întâmplat în cazul documentelor care se referă la incendierea rafinăriilor ploieştene din timpul Primului Război Mondial. Informaţiile noi, publicate pentru prima dată în „Marea Carte a Ploieştilor“, au menirea să facă o fotografie completă a diferitelor epoci prin care a trecut oraşul. Fără să facem o comparaţie între cele două monografii ale oraşului, cea semnată de Mihail Sevastos şi cea publicată sub egida Societăţii „Ploieşti-Mileniul III“, trebuie menţionat faptul că, în cazul celei din urmă, sunt prezentate inclusiv date istorice scoase la lumină de arheologii care au studiat în ultimele două decenii tumulii din zona Ploieştiului. 

„Volumul I tratează istoria Ploieştiului de la primele comunităţi umane şi merge până în anul 2010. Vorbim despre foarte multe documente de arhivă pe care noi le-am consultat în deceniul în care am pregătit acest volum. Au fost dosare pe care le-am văzut pentru prima dată şi aici la Ploieşti, şi la Bucureşti, dosare care nu fuseseră consultate până la noi. În 1838, de exemplu, a avut loc prima catagrafiere, aşa cum se numea atunci recensământul. Informaţiile le-am adus din arhivele din Bucureşti, le-am transcris din scrierea chirilică. Au fost patru sute de pagini de manuscris în chirilică. Datele, aparent, sunt seci, dar este o fotografie pe care, dacă ştii să o interpretezi, îţi arată unde se afla Ploieştiul în acei ani. Este o fotografie a oraşului la 1838“, explică Dorin Stănescu, unul dintre cercetătorii care a lucrat la realizarea „Marii Cărţi a Ploieştiului“.

„Petrolul nu a fost doar un dar pentru Ploieşti“

Când vorbim despre Ploieşti, ne raportăm în general la industria de petrol care a pus România pe harta lumii, pentru o bună perioadă de timp.
Într-adevăr, la începutul secolului al XX-lea, Ploieştiul era considerat capitala aurului negru. Totuşi, istoricii care au lucrat la noua monografie a oraşului, abordează şi dintr-o perspectivă mai specială influenaţa asupra comunităţii locale a zăcămintelor de petrol. „Petrolul nu a fost doar un dar pentru Ploieşti, a fost şi un blestem. Gândiţi-vă
numai la dezastrul provocat de incendierea rafinăriilor ploieştene în Primul Război Mondial“, spune Constantin Trestioreanu.

Raportul „omului care a dat foc României“

Pentru a analiza urmările resimţite mai ales la Ploieşti de deciziile radicale luate de autorităţile vremii în timpul Marelui Război, Dorin Stănescu a mers în Irlanda, unde a cercetat în arhive documentele originale, desecretizate recent. În realizarea monografiei Ploieştiului, cercetătorii nu au plecat urechea la legendele urbane, ci au preferat studiul actelor originale. Scopul a fost acela al aflării adevărului bazat pe dovezi palpabile. Oportunitatea desecretizării documentelor legate de Primul Război Mondial a fost valorificată de cercetătorul ploieştean şi astfel a ajuns să consulte raportul colonelului John Norton-Griffiths, cunoscut în istorie drept „omul care a dat foc României“.

„Povestea se referă la faptul că în ultimii ani, din arhivele britanice s-au desecretizat mare parte din documentele Primului Război Mondial şi au fost puse inclusiv online. Printre aceste documente se află şi raportul celui care a coordonat în România incendierea rafinăriilor şi puţurilor petroliere de pe Valea Prahovei, Câmpina, Târgovişte şi din toată zona petrolieră din Prahova şi Dâmboviţa. Este vorba de colonelul Norton-Griffiths.


Constantin Trestioreanu (stânga), Gheorghe Marinică (mijloc) şi Dorin Stănescu, o parte din echipa care a lucrat la monografie de 3000 de pagini a Ploieştiului FOTO Diana Frîncu

În monografie, am dat o sinteză. Antanta a cerut României să distrugă aceste capacităţi petroliere pentru a nu cădea în mâinile germanilor. Deşi autorităţile române sperau că vor rezista şi că Muntenia nu o să fie ocupată de germani, cei din Antantă au fost un pic mai realişti şi şi-au dat seama că România nu va putea să reziste. Atunci, le-au cerut să se pregătească şi să distrugă toate capacităţile petroliere.

Ei bine, despre ce s-a întâmplat la Ploieşti avem relativ puţine date, pentru că în arhive sunt numai câteva dosare şi ulterioare anilor 1916, 1917. Sunt date de prin anul 1921 şi se referă la solicitările pentru despăgubiri trimise către Guvernul Român din partea rafinăriilor, iar dosarele acestea nu sunt chiar complete. Aici este o poveste cumva lăsată în aer, pentru că Norton-Griffiths a fost trimis cu însărcinarea verbală de a distruge şi de a spune că aliaţii îşi asumă plata integrală, iar după război distrugerile vor fi rezolvate prin acele celebre despăgubiri. În realitate, despăgubirile acestea n-au mai prea venit. Era şi greu să vină aşa de curând, după ce războiul acesta pustiise Europa. Ei bine, raportul lui Norton-Griffiths este o radiografie completă a procesului de incendiere a rafinăriilor din Ploieşti“, explică Dorin Stănescu.

Zilele de foc ale Ploieştiului

Pentru a avea un tablou complet al distrugerilor provocate de incendierea rafinăriilor din Ploieşti, Dorin Stănescu a studiat toată literatura memorialistică în care sunt prezentate mărturiile soldaţilor, ofiţerilor şi civililor care au trecut prin Gara Ploieşti la acel moment şi descriu atmosfera oraşului în acele zile de foc.

„Petrolul a fost şi un blestem în istoria oraşului, în general, pentru că avem aici primul mare dezastru ecologic al secolului al XX-lea, probabil cel mai mare dezastru ecologic pe care Ploieştiul l-a suferit. Închipuiţi-vă că vreme de o săptămână rafinăriile incendiate au ars în continuu. Au avut doar două soluţii. Unele rafinării erau chiar în zona de interior a oraşului şi aici nu s-a putut da foc, aici au deversat în pământ, au mai fost şi accidente spontane, au mai luat foc şi case, iar în jurul Ploieştiului, toate rafinăriile au fost incendiate. Guvernul român, până la urmă, şi-a dat acordul pentru că nu a avut ce să facă. Nu a convenit nimănui lucrul acesta pentru că acele capacităţi petroliere erau noi-nouţe,
rafinăriile fuseseră ridicate prin 1914 şi aveau cea mai modernă tehnologie. Scopul acestei decizii a fost, aşa cum ştim, ca petrolul să nu ajungă în mâinile armatei germane“, povesteşte Dorin Stănescu.

La o sută de ani distanţă, putem aprecia că incendierea rafinăriilor a fost „un rău necesar, o strategie militară, dar cu nişte riscuri enorme pentru ploieşteni şi pentru ţară“, spune Gheorghe Marinică, un alt membru de bază al Societăţii Culturale „Ploieşti-Mileniul III“, semnatarul mai multor lucrări de referinţă despre istoria recentă a Ploieştiului şi coautor al „Marii Cărţi a Ploieştiului“. ;

Operaţiunea Antantei

Pe 5-6 decembrie 1916 au fost distruse cele 13 rafinării din zona Ploieştiului, adică mai mult de jumătate din cele 21 de rafinării distruse în Muntenia între 26 noiembrie şi 13 decembrie, conform raportului redactat de locotenent-colonelul John Nor-
ton-Griffiths (foto). În operaţiunea Antantei, au fost pierdute şi 827.000 de tone de petrol şi derivate de petrol.

   

De la zarzavagii şi porcari la petrolişti şi meşteşugari

 Dacă primul volum al monografiei Ploieştiului se axează pe istoria comunităţii, cel de-al doilea este dedicat petroliştilor. Din punct de vedere economic, oraşul a avut două mari contexte favorabile care au dus la o dezvoltare spectaculoasă, într-un timp foarte scurt. A avut avantajul poziţiei geografice, la confluenţa principalelor drumuri comerciale care făceau legătura între Marea Neagră, Bucureşti, Moldova şi Ardeal şi, evident, avantajul zăcămintelor de petrol. Ploieştiul a fost până la finele secolului al XIX-lea un târg, iar activitatea economică se baza aproape exclusiv pe comerţ. Abia la începutul secolului XX industria petrolului a început să prindă rădăcini puternice, odată cu înfiinţarea primei rafinării.

„Ne mândrim cu faptul că Ploieştiul a fost unul dintre primele oraşe pe plan mondial care a făcut prima rafinărie, o distilerie de fapt, la bariera Râfov, prin fraţii Mehedinţeanu. Încet, încet, Ploieştiul s-a dezvoltat din acest punct de vedere, iar pe lângă rafinăria asta au apărut altele, vreo şase, care s-au distrus între timp. În volumul acesta, îi onorăm pe petrolişti, cei care au impus în conştiinţa publică ideea că Ploieştiul este capitală a aurului negru“, explică Gheorghe Marinică, unul dintre coautorii lucrării.

Din acest al doilea volum al monografiei aflăm că, la începuturi, economia comunităţii se baza în special pe agricultură şi creşterea animalelor, chiar dacă avea să devină peste timp un oraş puternic industrializat. Până spre finele secolului al XIX-lea, Ploieştiul trăia din activitatea zarzavagiilor care locuiau în partea de est a localităţii.

„Şi acum străzile din zona pârâului Dâmbu poartă nume ce amintesc de preocupările agricultorilor. Apoi, era creşterea animalelor. Reiese din catagrafierea aceea din 1838 că erau mii şi mii de animale de tot felul, până şi în centrul Ploieştiului. O anecdotă descrisă de ziaristul şi profesorul Ioan Groşescu insistă pe ideea că ploieştenii au avut o luptă cu nişte porci în centrul oraşului la un moment dat. Până când s-a rezolvat problema cu proprietarii a fost o întreagă poveste“, spune Gheorghe Marinică.

Aşadar, istoria economică a Ploieştiului, ne poartă în acest al doilea volum, de la zarzavagiii din zona Dâmbu până la breslele de meşteşugari nelipsite în sânul comunităţilor mari tocmai pentru a răspunde nevoilor oamenilor, pentru ca apoi cercetarea să se extindă la boom-ul
economic de la începutul secolului XX şi să se finalizeze cu transformările suferite de industria ploieşteană actuală.

Ce a mai rămas din cooperativele meşteşugăreşti

„Au fost abordate toate industriile într-un mod exhaustiv. Am fost chiar curioşi să aflăm ce a mai rămas din UJCM-ul de odinioară, cu ce se mai ocupă Uniunea Judeţeană a Cooperativelor Meşteşugăreşti, care încă mai există în Ploieşti, pe strada Democraţiei. Noi i-am vizitat pentru că tot ceea ce scriem se bazează pe vizită la faţa locului, documente şi arhive. Am fost să vedem ce a mai rămas din acest UJCM şi am aflat că au rămas cooperativele de igienă corporală, frizeriile şi alte câteva care se adaugă meşteşugurilor de la Breaza, unde au mai rămas ultimele cooperative care făceau artă populară. Ne place să credem că nu am scăpat nimic din vedere, cu observaţia, care se impune, că accesul la arhive a fost atât cât ne-a fost permis. Din punctul acesta de vedere, am avut un grad foarte mare de dificultate. Să documentezi o istorie a economiei unui oraş este o veritabilă provocare, ceva foarte greu de realizat, pentru că după evenimentele din decembrie 1989, arhivele s-au cam împrăştiat“, explică
Gheorghe Marinică. ;

Prof. Gheorghe Marinică

Volumul trei, sub semnul lui Nenea Iancu

Primul volum al monografiei, apărut în anul 2011, este dedicat domnitorului Mihai Viteazul şi tratează istoria oraşului, cel de-al doilea volum, publicat în anul 2016, este dedicat petroliştilor şi abordează economia Ploieştiului, iar cel de-al treilea, care a văzut lumina tiparului în această toamnă, prezintă viaţa spirituală a
Ploieştiului şi este dedicat lui Ion Luca Caragiale.

Este redată în detaliu istoria fiecărei biserici din Ploieşti, a fiecărei şcoli sau monument, dar este cercetată şi evoluţia cultelor religioase din oraş. Un capitol aparte este rezervat justiţiei, cu tot ce înseamnă acest domeniu, de la secţiile penale până la cele civile şi contencios administrativ şi, desigur, penitenciare.

Munca de 18 ani a unui „grup de prieteni“

În anul 2001, la Ploieşti s-a înfiinţat Societatea Culturală „Ploieşti-Mileniul III“, la iniţiativa unui „grup de prieteni“ – aşa cum singuri se recomandă –, coordonaţi de inginerul şi omul de cultură Constantin Trestioreanu. Societatea culturală a fost creată cu un singur mare scop iniţial. Să scoată la lumină tot, dar absolut tot ce se ascundea în arhive, biblioteci, colecţii private din ţară şi de aiurea şi care avea legătură cu Ploieştiul. Informaţia descoperită urma să fie publicată într-o lucrare amplă, cu rol de monografie a oraşului.

Proiectul originar avea să se închege atât de tare încât în prezent Societatea Culturală „Ploieşti-Mileniul III“ a ajuns să publice 90 de titluri, majoritatea strâns legate de istoria oraşului şi a judeţului Prahova în general, dar şi volume de beletristică.

Cea mai mare realizare a Societăţii culturale „Ploieşti-Mileniul III“ rămâne fără doar şi poate „Marea Carte a Ploieştilor“, o lucrare ştiinţifică în trei volulme, care cuprinde peste 3.000 de pagini în format A4. Despre această uriaşă monografie, academicianul Eugen Simion precizează în „Cuvânt înainte“ că „are proporţiile Bibliei“ şi este „documentată la sânge“.

Lucrul pentru acest proiect a început în 2001, iar primul pas pentru a aduna informaţii despre Ploieşti a fost către bisericile din oraş, cunoscute drept ascunzătorile de secrete ale fiecărei comunităţi.

„Cu ce poţi să începi istoria unei localităţi? Pleci de la biserici, mergând în toate. A fost muncă de teren, de cercetare, de studiu, de arhivă, de toate. Mai întâi muncă de teren, apoi studiul documentelor, arhivelor de la Ploieşti, de la Bucureşti, din Anglia, Franţa, instituţii care mai au arhive. Or, aici au fost nişte probleme mai dificile pentru că nu am avut acces peste tot. Sunt 18 ani de cercetare, de căutare care
s-au concretizat într-un final în «Marea Carte a Ploieştilor», în trei volume, şi în alte zeci de cărţi pe care le-am publicat în paralel. Să ajungi să faci o carte ca asta, trebuie să ai experienţă, iar noi nu aveam experienţa de nivelul pe care l-a dobândit pe parcurs“, explică preşedintele Societăţii Culturale „Ploieşti-Mileniul III“, Constantin Trestioreanu.

Echipa care a făcut ca Ploieştiul să aibă o monografie complexă

Au făcut sacrificii pentru „Marea Carte“

În 18 ani, nucleul Societăţii culturale a reuşit să atragă zeci de oameni de ştiinţă, istorici, doctoranzi sau pur şi simplu pasionaţi, astfel că în total nu mai puţin de 26 de cercetători au făcut parte din echipa care a trimis la tipar „Marea Carte a Ploieştilor“. Este vorba de Constantin Trestioreanu, Gheorghe Marinică, Dorin Stănescu, Marian Chirulescu, Polin Zorilă, Nicolae Dumitrescu, Laura Geală, Costin Vrânceanu, Ioan Groşescu, Constantin Ilie, Ion Baicu, Ion Dedu, Lazăr Traian şi alţi cercetători, istorici şi oameni de cultură care au dorit să contribuie benevol la finalizarea monografiei oraşului Ploieşti.

De altfel, pentru ca cele trei volume să vadă lumina tiparului, a fost nevoie de sacrificii pentru că fondurile pentru cercetare, editare şi tipografie au fost exclusiv private. Constantin Ilie,
coautor al monografiei, a decis chiar să vândă o parcelă de pământ pentru a sprijini apariţia lucrărilor. În plus, preşedintele Societăţii, Constantin Trestioreanu şi-a transformat apartamentul din centrul Ploieştiului în sediu redacţional şi a permis cercetătorilor să aibă un loc unde să se întâlnească.

În data de 19 noiembrie, „Marea Carte a Ploieştiului“ va fi lansată în aula Academiei Române, în prezenţa preşedintelui acestei instituţii de prestigiu.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: