Povestea pugilistului care a adus aurul mondial pentru România şi a emigrat acum 12 ani în Canada. „Nu mi-a fost greu să mă hotărăsc să plec“

Crinu Olteanu după ce a obţinut cetăţenia canadiană FOTO: arhiva personală

Fost campion mondial la box în 1999 la Houston, Crinu Olteanu (44 de ani) s-a stabilit cu familia de 12 ani în Canada, la Montreal. Într-un interviu acordat pentru „Adevărul“, fostul pugilist vorbeşte despre motivele plecării în Canada şi despre cum a fost adaptarea la noul ritm de viaţă peste Ocean.

Născut pe 3 mai 1974 la Ştefăneşti-Argeş, Crinu Olteanu a obţinut cea mai mare performanţă a carierei în vara lui 1999, când a ieşit campion mondial. Crinu Olteanu a concurat la categoria 54 de kilograme (cocoş) şi a luat aurul după ce l-a învins în finală pe rusul Kamil Djamaloudinov cu 4-0.

Cu trei ani înainte, Crinu Olteanu participase şi la Jocurile Olimpice de la Atlanta, unde ajunsese până în sferturile de finală. La Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000, Crinu Olteanu a ocupat locul V în clasamentul celor mai buni sportivi.

Adevărul: Care a fost cel mai dificil moment din drumul dumneavoastră către titlul de campion mondial?

Crinu Olteanu: Pe lângă munca asiduă şi lupta cu kilogramele pentru fiecare meci, aş zice înainte de a participa la Campionatele Mondiale, o barieră a reprezentat meciul decisiv cu Alexandru Marian, după care chiar primul meci din competiţia de la Houston (contra unui turc, pe care l-am învins cu 1-0) a reprezentat un moment mai dificil. Obţinerea titlului mondial a fost un moment absolut fabulos, asta şi în condiţiile în care nimeni nu-mi dădea vreo şansă când am plecat spre Houston, în SUA.

Cât de greu a fost să vă hotărâţi să plecaţi în Canada şi care au fost principalele motive ale plecării?

Nu mi-a fost greu să mă hotărăsc cu puţin regret, bineînţeles. În România nu mi s-a permis să realizez un vis, un proiect şi să împărtăşesc tinerilor un gram din experienţă mea. În cele din urmă s-a dovedit a fi un pas înainte şi cea mai bună decizie pe care am luat-o, şi anume să plec gândindu-mă la un viitor bun pentru familia mea.

Când şi cum v-aţi decis să emigraţi în Canada? Aţi avut oferte de a rămâne în România?

M-am decis în urma unei dezamăgiri în 2006, atunci am pus pe masă un proiect la DJTS Argeş în care mă angajam să investesc într-o bază sportivă şi să o ofer spre antrenament gratuit secţiilor de sport până la ora 17:00. La început, totul părea că o să pot pune în aplicare proiectul, dar după câteva luni de aşteptare am primit un răspuns negativ, sub pretextul că vor veni pe proiectul meu Fondurile Europene de Investiţii… Din păcate, am constatat că la 7 ani diferenţă, când am revenit în România, totul era la fel, nu a fost construit nimic în acel loc.

Cum vizitasem deja Canada în 2001, a fost uşor să ne decidem să plecăm definitiv. Nu am avut oferte lde a rămâne în România a acel moment şi chiar dacă aş fi avut nu m-aş mai fi răzgândit.

Cum au fost începuturile noii vieţi în Canada acum 12 ani? Aţi avut momente în care v-a tentat să reveniţi în România?

La început nu a fost aşa uşor, primul handicap fiind limba bineînţeles (nu vorbeam franceza şi engleza mă deruta), după care cu răbdare, motivaţie şi dorinţa de a reuşi totul a devenit uşor... Nu m-a tentat niciodată să renunţ la visul meu de aici şi să revin în România, drept dovadă m-am întors în ţară în vizită după 7 ani pentru o lună.

Ce v-a impresionat cel mai mult în Canada?

Civilizaţia şi oportunităţile m-au impresionat cel mai mult în cei 12 ani de când sunt aici.

Care a fost primul job pe care l-aţi avut în Canada?

Antrenor de box la Interbox, clubul pentru care am activat pentru puţin timp în 2001 (dădeam şi cursuri de cardio box) şi în paralel mergeam la şcoala de francizare.

”Lucrez opt ore pe zi pentru o companie de transport”

În prezent lucraţi pentru o companie de transporturi şi sunteţi şi antrenor personal la box. Cum este în linii mari programul dumneavoastră zilnic?

Lucrez în medie 8 ore/zi pentru compania de transport (o pasiune mai veche a mea să pot conduce şi cele mai lungi TIR-uri). Când timpul îmi permite, merg şi la un antrenament privat sau cu fetiţa cea mică la unele activităţi. Fetiţa cea mică are 5 ani, iar fata cea mare are 17 ani şi merge la un renumit colegiu din Montréal, soţia este fizioterapeut într-un spital de din Montréal. Avem prieteni mulţi, practic ei sunt familia de aici, restul familiei se află în România, mama, sora, cumnaţii, nepoţii.

Câţi sportivi canadieni aţi pregătit până acum şi care au fost cele mai bune rezultate ale lor?

Pot spune că au fost mai mulţi, dar cinci sportivi au avut rezultate important, dintre care două fete, una campioană canadiană şi participantă la Campionatul Mondial şi cealalată locul 1 mondial la profesionişti.

Ce vă nemulţumeşte cel mai mult legat de România?

Corupţia, lipsa de perspective, lista ar putea fi mai lungă... Dar dacă m-ai întreba şi ce mă mulţumeşte vreau să spun că sunt mândru că sunt român, românii sunt ospitalieri, avem tradiţii şi o cultură cum puţini au. 

Care este cea mai specială amintire de când v-aţi stabilit în Canada?

Cele mai frumoase amintiri pentru mine, rămân fără îndoială momentele în care am asistat la naşterea celor 2 fete (cea mare în 2001 şi cea mică în 2013) şi am avut totodată plăcerea de a tăia cordonul ombilical (Zâmbeşte).