Peter Greenaway, regizorul celebru care face un film despre Brâncuşi: „Ce alt artist ar mai fi mers 2.000 de kilometri pe jos pentru a-şi îndeplini visul?“

Peter Greenaway, regizorul celebru care face un film despre Brâncuşi: „Ce alt
artist ar mai fi mers 2.000 de kilometri pe jos
pentru a-şi îndeplini visul?“

Peter Greenaway a câştigat un Premiu BAFTA în 2014 FOTO: arhiva personală

Britanicul Peter Greenaway (76 de ani), unul dintre cei mai apreciaţi regizori contemporani, face un film despre Brâncuşi, intitulat „Walking to Paris“, film ce prezintă drumul lui Brâncuşi de la Bucureşti la Paris în 1903, pe când sculptorul avea 27 de ani. Într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, regizorul vorbeşte despre marele sculptor şi filmul ce va fi gata în primăvara lui 2019.

Filmul „Walking to Paris“ (n.red. ‒ „Mergând spre Paris“) spune povestea drumului de 18 luni pe care Constantin Brâncuşi l-a făcut din România până în Franţa, trecând prin Ungaria, Austria, Germania şi Elveţia. Pelicula va fi realizată de Peter Greenaway, laureat în 2014 al unui Premiu BAFTA pentru contribuţia extraordinară adusă cinematografiei, nominalizat de patru ori la Palme d'Or, de două ori la Leul de Aur la Veneţia şi o dată la Ursul de Aur la Berlin, iar actorii Emun Elliott şi Carla Juri vor fi interpreta rolurile principale.

În 1903, Constantin Brâncuşi a luat decizia de a pleca pe jos din România la Paris după ce nu a primit banii pentru bustul generalului Carol Davila. Cei care au comandat scluptura, i-au cerut artistului să facă câteva modificări pe care acesta le-a refuzat. „Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva se înnăscuse în mine şi nu am mai putut rabda. Am făcut stânga împrejur, fără niciun salut militar, spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota şi dus am fost“, şi-a motivat mai târziu decizia Constantin Brâncuşi.

Peter Greenaway a vizitat prima oară România în 1973, însă vizitele sale s-au înteţit semnificativ după 2005, participând la festivaluri, susţinând conferinţe, sau etalând alte forme de cunoaştere artistică. Din 2011 este Preşedintele de onoare al BIEFF – Festivalul Internaţional de Film Experimental Bucureşti.

Weekend Adevărul“: Cum v-a venit ideea să faceţi un film despre Constantin Brâncuşi?

Peter Greenaway: Ştiam despre Brâncuşi de când eram student la Arte la Londra în anii ʼ60 şi am devenit fascinat de influenţa sa asupra artiştilor din mişcarea „Land Art“ („Arta Pământului“), o mişcare artistică postmodernistă, ce a luat naştere la începutul anilor ’70, în care peisajul natural şi creaţia artistică umană sunt îmbinate într-un mod cât mai original cu putinţă. Totodată, prin acest curent s-a încercat ieşirea definitivă a artei din universul sau definitoriu, prin ideea caracterului efemer atribuit unei opere de artă. Brâncuşi a influenţat mulţi artişti din mişcarea „Land Art“, artişti precum Walter De Maria, Hans Haacke, Michael Heizer, David Medalla, Robert Morris, Dennis Oppenheim, Robert Smithson, şi, în special, artiştii britanici Hamish Fulton şi Richard Long, cu plimbările fotografiate ale lui Long în jurul lumii în locaţii nelocuite. Mai târziu, am fost fascinat şi de lucrările efemere create cu materiale simple. Chiar şi eu am făcut mai multe lucrări „Land Art“ în peisajele din Vestul Angliei, în special în Wiltshire, acolo unde am făcut multe dintre filmele mele de început. Nu mă gândeam pe atunci să fac un film despre Brâncuşi, dar mai târziu după ce am devenit temporar dezamăgit de ideea de a face filme în studiouri, m-am gândit la altceva. Doream să ies din nou în aer liber şi în natură. Am aflat despre drumul pe jos al lui Brâncuşi prin Europa ‒ călătorind prin mai multe ţări ‒ România, Ungaria, Austria, Germania, Elveţia şi Franţa – înaintea epocii autostrăzilor – atras de determinarea unică de a fi acolo unde acţiunea artistică şi culturală era – Parisul începutului de secol XX. Modigliani era la Paris, Picasso, Braque, Chagall şi Gertrude Stein la fel. La Paris aveau să ajungă Dali şi Bunuel şi mulţi alţi artişti de renume.

De ce aţi ales acea perioadă specifică din viaţa lui Brâncuşi? Poate pentru că acea călătorie a fost un fel de drum iniţiatic pentru el?

Nimeni nu ştia cine e Brâncuşi în 1903 ‒ faima lui a venit mai târziu – şi eram foarte interesat de perioada lui de ucenicie ‒ aşa că a apărut oportunitatea de a face un film despre peisajul european, despre ucenicia unui sculptor cu ochi ageri, de la lucrările lui ulterioare ajunse faimoase să îmi imaginez cum ar fi putut fi inspirate şi create experimental. Fără ziare, fără jurnale, fără martori, doar câteva schiţe, câteva fotografii. Aş putea să creez o serie de vreo cincizeci de aventuri picareşti – unele erotice, unele romantice, unele sentimentale şi unele violente - un întreg background pentru a-i pune în scenă această activitate mereu de experimentare de a lua material din natură-lemn, piatră, pietriş, nisip, zăpadă, gheaţă-pentru a le folosi ca material pentru sculpturi creând un drum pe jos prin Europa, drum ce ar putea fi văzut ca relevant pentru toţi acei oameni care merg acum pe jos prin Europa în căutarea unei vieţi mai bune - o situaţie care era actuală şi când am scris scenariul pentru „Walking to Paris“, deşi din păcate ţări precum Ungaria, pe unde Brâncuşi a trecut în 1903, sunt agresive şi insensibile în ceea ce priveşte imigranţii.

Cât aţi lucrat la filmul despre Brâncuşi şi când va fi gata filmul?

După ce am vizitat România de mai multe ori – am ţinut lecturi, am prezentat filme, am fost VJ şi am organizat expoziţii de pictură, primul draft al scenariului a fost scris acum şapte sau opt ani. M-am asociat cu un producător român de film pentru a face un film cu buget redus despre Brâncuşi, cel mai celebrat erou cultural al României. Dar acel producător avea îndoieli şi se gândea că ar putea fi deranjate sensibilităţile românilor şi a cerut să fie primul care va face modificări şi plata unei sume compensatorii în cazul în care nu o să îi placă filmul final. M-am gândit apoi să caut finanţare în altă parte. Era esenţial ca eu să păstrez controlul fiecărui aspect al filmului fără cenzură. Aşa că în cele din urmă s-a făcut o coproducţie cu trei participanţi europeni. Eram intrigat de posibilitatea de a face un calendar de filmări pe anotimpuri, primăvară, vară, toamnă şi iarnă... şi iarna a venit repede şi dacă nu profitam de asta am fi fost forţaţi să mai aşteptăm un an (nu ne-am fi putut permite niciodată zăpadă artificială). Aşa că, şi poate nu a fost ceva înţelept pentru că nu aveam toată finanţarea, ne-am grăbit să prindem zăpada în Elveţia şi să îl mulţumim pe producătorul elveţian care avea obligaţii. Am filmat rapid primul episod-episodul de iarnă, şi a produs rezultate interesante, apoi am aşteptat primăvara până când au înfrunzit copacii. Apoi lucrurile au început să scârţâie din motive ce nu îmi sunt încă clare ‒ oamenii nu erau respectaţi şi plătiţi ‒ dar e posibil să fi fost şi motive politice pe care nu le-am înţeles în întregime. Apoi lucrurile s-au înrăutăţit când am vrut să filmăm în această vară, o vară frumoasă peste tot în Europa şi în special pe traseul pe care a mers Brâncuşi, cu zile lungi călduroase şi apusuri minunate. Filmările s-au oprit şi au rezultat amânări frustrante şi cu scuze greu de înţeles. O parte dintre întârzierile la filmări în Italia au fost cauzate de cutremurele din Umbria, iar producătorul italian s-a îmbolnăvit şi a trebuit să ia decizii de pe patul de spital. În cele din urmă, lucrurile au început să se mişte din nou, acum am revenit la muncă, continuăm editarea şi ne dorim să terminăm filmul.

Creează ca un Dumnezeu, porunceşte ca un rege, munceşte ca un sclav“, spunea Brâncuşi. Sunteţi de acord cu el?

Aceasta este o frază pe care am folosit-o de mai multe ori în film, făcându-l pe Brâncuşi să o repete ca pe o mantra de autoîncurajare în timp ce stă pe jos într-o fermă zguduită de un cutremur şi îndemnându-se singur când se confruntă cu sculpturi urbane prea decorative ce îşi bat joc de adevărurile sale simple. Este ceva cumva grandios şi foarte dramatic şi o predică teatrală dar – pentru un artist – are aura unui adevăr universal. Înseamnă să ai încredere în tine, să fii pregătit cu minuţiozitate şi puternic, dar de asemenea să fii şi umil.

Ce v-a impresionat cel mai mult legat de viaţa şi cariera lui Constantin Brâncuşi?

M-a impresionat determinarea lui Brâncuşi. Ce alt artist ar mai fi mers 2.000 de kilometri precum Brâncuşi, pe jos pe frig şi pe căldură, dormind în şanţuri, tăind buşteni pentru a câştiga bani, pregătit să accepte izolarea şi privarea de multe lucruri pentru a îşi îndeplini visul? Statornicia lui este admirabilă. Având foarte puţini bani, a decis că acel drum până la Paris era singura opţiune.

Cu toate acestea, trebuie să fim atenţi. Cercetări ulterioare ar putea sugera că Brâncuşi lua trenuri locale pentru scurte opriri ‒ cu siguranţă s-a oprit la Munchen cu mai mulţi artişti români şi a lucrat într-un spital pentru scurt timp pentru a câştiga bani pentru tutun. În film, eu sugerez că Brâncuşi s-a folosit de diferite forme de transport foarte locale ‒ „a împrumutat“ un cal, a mers cu căruţa, poate că a furat o bicicletă ca să coboare pe un munte şi a luat o barcă pentru a merge pe un râu. Dar determinarea lui Brâncuşi este impresionantă.

 

 

Peter Greenaway: ”Nimeni nu ştia cine e Brâncuşi în 1903 faima lui a venit mai târziu – şi eram foarte interesat de perioada lui de ucenicie aşa că a apărut oportunitatea de a face un film despre peisajul european, despre ucenicia unui sculptor cu ochi ageri, de la lucrările lui ulterioare ajunse faimoase să îmi imaginez cum ar fi putut fi inspirate şi create experimental”.

 

 

Avem un cinema dominat de scenarişti, iar eu vreau un cinema inventat de pictori“

 

Aţi spus de mai multe ori că „Cei mai mulţi oameni sunt analfabeţi vizual“. Este acest analfabetism vizual despre care vorbiţi cauzat şi de superficialitatea multora dintre cei care merg la film? Cum ar putea fi eliminat acest analfabetism vizual?

 

Dincolo de toate barierele lingvistice textuale şi de conversaţie ‒ noi europenii devenim mai mult părtaşi la comunicare într-o lume globală, dar sistemele noastre educaţionale nu prioritizează limbajele vizuale într-un procent mare. Mijlocul nostru major de comunicare este textul. Foarte puţini oameni merg la şcoli de artă, colegii de arhitectură sau primesc ceea ce noi numim o educaţie vizuală. Învăţatul vorbirii şi scrisului era treaba educaţiei şi nu e o problemă să facem aceste lucruri şi tot aşa este să învăţăm să înţelegem, să reproducem şi să experimentăm în ceea ce priveşte activităţile culturale vizuale. Cinema-ul este în mod esenţial un limbaj literar şi nu un limbaj vizual. Practic, cinema-ul începe cu un text, dacă nu este literatură clasică sau contemporană ‒ cele mai multe filme sunt ghidate şi realizate după un text, o poveste, cuvinte şi dialoguri. Lumea are o mare armată de scenarişti. Foarte puţini regizori de film sunt ghidaţi de pictori. Avem un cinema dominat de scenarişti, iar eu vreau un cinema inventat de pictori.

 

Aţi făcut din „Cina cea de taină“ a lui Leonardo da Vinci un star multimedia. Cum a fost pentru dumneavoastră să exploraţi potenţala interacţiune între „113 ani de cinema şi 8.000 de ani de pictură“? Aveţi şi pregătire de pictor şi consideraţi cinema-ul ca un „auxiliar patetic“ al picturii? De ce în opinia dumneavoastră cinema-ul este un auxiliar patetic al picturii?

Sunt cel mai fericit când mă ocup şi cu pictura şi cu cinema-ul. Şi când cinema-ul este influenţat de pictură. Mi-aş dori ca cinema-ul să fie la fel de sofisticat ca şi pictura. Mi-aş dori ca pictorii şi realizatorii de filme să comunice unii cu alţii. Tabloul „Cina cea de taină“ al lui da Vinci este o lucrare extraordinară de limbaj vizual făcută în mod esenţial pentru o audienţă de analfabeţi. Poate că acesta este un avantaj, la urma-urmei cinema-ul a început fără sunet în 1895. În multe părţi ale lumii ‒ să luăm ca exemplu Rusia unde 90 la sută din audienţă era compusă din analfabeţi ‒ nu e de mirare că Lenin şi ulterior Stalin au privit această masă de oameni ca un mediu important pentru a face prozelitism legat de propaganda sovietică. Cinema-ul meu caută ceea ce ar putea fi numite structuri non-literare, se joacă cu un limbaj al numerelor şi simetriilor, codărilor de structuri şi indexarea structurilor precum alfabetul. În ceea ce priveşte „Cina cea de taină“ a lui da Vinci, am petrecut opt săptămâni consecutive cu acea pictură la Milano şi studiul constant a scos la iveală o bogăţie de înţelesuri. Nu este uşor să găseşti un asemenea simbol de înţelesuri şi semnificaţii care să rezume un sistem mondial în niciun film ce îmi trece prin minte. Pictura lui da Vinci are idei de conţinut de cosmologie, are armonie, balanţă şi gravitate metaforică ca şi înţelegerea formei şi spaţiului, folosirea materialelor şi înţelegerea istoriei şi folosirea mitologiei dincolo de limitările sale ca propagandă religioasă locală. Şi vorbesc ca ateist. Chiar dacă un film mediu poate să conţină zeci de mii de cadre şi să aibă avantajele mişcării şi sunetului ‒ caut probe ale sofisticării picturii în cinema ‒, dar foarte rar găsesc asemenea probe în cei peste 120 de ani de existenţă a cinema-ului. Cred că cinema-ul are cel mai mare potenţial pentru o astfel de examinare a noastră şi a credinţelor noastre. Are într-adevăr un limbaj potenţial profund, dar în mod curios găsesc că cinema-ul nu se extinde pentru a acoperi posibilităţile exploatării sale.

 

CV

 

A realizat o versiune multimedia a tabloului „Cina cea de taină“

Nume: Peter Greenaway

Data şi locul naşterii: 5 aprilie 1942, Newport, Ţara Galilor

Cariera:

A obţinut până acum 27 de premii şi a primit 29 de nominalizări pentru filmele pe care le-a realizat.

A fost nominalizat de patru ori la Palme d'Or la prestigiosul festival de la Cannes în 1987, 1988, 1999 şi 2003.

În 1988, a primit la Cannes Premiul pentru cea mai bună contribuţie artistică pentru filmul „Drowning by Numbers“.

Pe 17 iunie 2005, Peter Greenaway a apărut pentru prima oară ca VJ la un eveniment la un club de artă din Amsterdam, mixând imagini live pe muzica DJ-ului DJ Serge Dodwell (aka Radar).

În 2014, a fost recompensat cu un premiu BAFTA pentru contribuţia extraordinară adusă cinematografiei.

 

În 2010, a prezentat la New York o versiune multimedia a „Cinei cea de taină“ a lui Leonardo da Vinci. Expoziţia a inclus o replică exactă a picturii murale realizate în secolul al XV-lea pe un zid al mănăstirii Santa Maria Delle Grazie din Milano, considerată una dintre operele majore ale Occidentului. Peter Greenaway a realizat experimente similare cu „Rondul de noapte“ al lui Rembrandt, în 2006, la Amsterdam, cu „Cina cea de taină“ alui Leonardo da Vinci, în 2008, la Milano, şi cu „Noces de Cana“, la Bienala de la Veneţia din 2009.

 

Este Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi de pe glob.

Locuieşte în: Amsterdam, Olanda

 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: